Stoica LASCU ■
Opinii românești despre istoria și mentalități nord-americane, despre rolul tot mai crescând al Republicii de peste Ocean în rândul Marilor Puteri (VIII)
În perioada interbelică – până la abolirea Monarhiei, în fapt, în rîndurile societății românești, ale „intelighenției” sale culturale și tehnice, au existat numeroase luări de atitudine în sprijinul cunoașterii istoriei Statelor Unite, a rolului lor tot mai crescând în rândul Mrilor Puteri, a necesității strîngerii legăturilor bilateriale româno–nord-americane.
Cunoscuți oameni de cultură și din spațiul public (politicieni, economiști, cadre didactice universitare, publiciști) au relevat, pe lângă numeroase conferințe în acest sens, și în articole și note de călătorie, experiențele lor nord-americane, ori au conemnat, pentru publicul larg, realități social-economice și politice ale Marelui Stat de peste Ocean.
La primul sfert de mileniu al Statelor Unite ale Americii, marcat în acest an, o referire la unele dintre acestea – prin câteva extrase din presa vremii…
În materialul de față se evidențiază rolul pictoriței și eseistei Olga Greceanu, personalitate aparte a culturii românești din vremea sa (1890/Nămăiești-Argeș-1978/București), în popularizarea unor aspecte din viața nord-americană; notațiile și observațiile sale sondează, profund, realități din arealul Statelor Unite (aflată aici în 1939, an când va consemna în presa română impresiile de la Expoziția de la New York): „mă gândesc cât de diferită e mentalitatea acestui popor de mentalitatea europenilor şi doar, ei, tot europeni sunt. Dintr’un olandez şi o italiancă s’a născut un american, dintr’un francez şi o spaniolă, tot un american. Dar culoarea ochilor, râsul lor, mersul, portul capului, forma frunţii şi a bărbiei, nu mai au nimic italienesc, nimic francez, nimic flamand, nimic german. Toate sunt americanizate. S’a creiat un tip fizic şi psihologic diferit de tipul strămoşilor. S’a născut un popor nou, cu chip nou şi cu suflet copil.
Popor tânăr, se zice. Are tot viitorul în faţa lui. E solid, sănătos, puternic, dornic de muncă. Pe pământul lor sunt reprezentanţi din toată omenirea dar toţi alcătuesc o singură familie”; sau, când descrie într-un stil narativ fluent sistemul fordian (caricaturizat de Chaplin în cunoscuta-i creație cinematografică), văzut ca o izbândă a organizării muncii: „Mai mult efort depun eu acum, scriind, adică muind peniţa în cerneală, tăind hârtie, punând sugătoarea, decât face un lucrător construind piese de motor. El contemplă. Maşinile lucrează singure. Maşinile cugetă, apucă ferul, îl ciocănesc, îl întind, îl taie, îl îndoiesc, îl croesc, îl decosează: maşinile pun şuruburi, pitesc tuburi de fer, şlefuesc capace, fasonează oţelul şi tot maşinile, automat, fixează pe carcassă fiecare piesă, în locul care trebue. Privind de sus interiorul uzinei, din balconul înconjurător special amenajat pentru vizitatori, capeţi impresia că toţi aceşti oameni fac gimnastică suedeză, dar fiecare altă figură, fiindcă fiecare lucrător, cinci ore în şir, nu face decât aceeaşi mişcare, în mod regulat, ritmic, fără întrerupere, căci cea mai mică oprire a unuia ar tulbura mersul tabular maşinilor a căror inimă bate în unnisson cu toate celelalte”.

Expoziţia dela New-York
III
Prima zi la New-York. Institutul Rockefeller
de OLGA GRECEANU
Îmi iau ochii dela „Normandie” şi-i îndrept spre clădiri. Nu cunosc încă nimic, nu pot pune nici un nume pe aceste acoperişuri şi blocuri dar nu e nevoe. Mă minunez şi aşa destul de cât a putut construi o biată minte omenească în atât de scurtă vreme. Din vechilul oraş olandez de altă dată, nici urmă n’a mai rămas. De aci, din cea mai înaltă terasă a New-Yorkului, mă gândesc cât de diferită e mentalitatea acestui popor de mentalitatea europenilor şi doar, ei, tot europeni sunt. Dintr’un olandez şi o italiancă s’a născut un american, dintr’un francez şi o spaniolă, tot un american. Dar culoarea ochilor, râsul lor, mersul, portul capului, forma frunţii şi a bărbiei, nu mai au nimic italienesc, nimic francez, nimic flamand, nimic german. Toate sunt americanizate. S’a creiat un tip fizic şi psihologic diferit de tipul strămoşilor. S’a născut un popor nou, cu chip nou şi cu suflet copil.
Popor tânăr, se zice. Are tot viitorul în faţa lui. E solid, sănătos, puternic, dornic de muncă. Pe pământul lor sunt reprezentanţi din toată omenirea dar toţi alcătuesc o singură familie.
Să vedem acum ce a făcut Rockefeller, în instituţia care-i poartă numele şi pe care orice străin o vizitează de cum sosește în New-York. Un ghid ne întovărăşeşte şi îmi însemn ce ne spune.
Institutul e destinat cercetărilor medicale, a fost fondat de John Rockefeller şi a înghiţit până azi 250 milioane dolari. Se compune din două corpuri de zgârie nori, legate între ele şi printr’o trecere subterană şi prin coridoare suspendate. Într’un corp sunt laboratoarele, în altul spitalele. Spital pentru oameni ce suferă de boli speciale, încă necunoscute, şi spital pentru animale bolnave şi animale ce folosesc experienţelor.
Suntem acum în secţia laboratoarelor. Construite şi echipate cu perfecţionările cele mai moderne şi la curent cu ultimele noutăţi știinţifice, laboratoarele sunt împărţite pe secţii şi cuprind 4 etaje din totalul de 5, rezervat studiilor. Sub laboratoare sunt serviciile de patologie experimentală, de bacteriologie și protozoologie și de chirurgie experimentală. În acest din urmă serviciu lucrează Lindbergh. Laboratorul lui nu se poate vizita, chiar când nu e acolo, cu atât mai mult acum, când era. Acest serviciu cuprinde patru imense camere: în prima e un aparat de bae şi un aparat cu aer cald, care usucă animalul după bae. În a doua cameră sunt autoclavele şi alte aparate cu aburi pentru sterilizarea tuturor instrumentelor ce vor servi la operaţia chirurgicală a animalului. În a treia e sala de operaţie, toată cu pereţi de sticlă şi care răspunde la aplicările cele mai rafinate ce se pot închipui, iar a patra, cu mozaic pe jos, serveşte de odae unde, după operaţie, animalele sunt îngrijite. Rufele sunt albe ca zăpada. Culcuşurile sunt ca leagăne de îngeri şi totuşi aci va fi pus să se odihnească un şoarece, un câine, un şobolan, un epure. Nu e acum niciunul în culcuş, şi mi-ar fi plăcut să văd, să ştiu că nu e basm pentru europeni.

La etajul al patrulea vizităm patologia experimentală, fiziologia şi farmacologia. La al cincilea, laboratorul de biologie experimentală şi camere rezervate reproducerilor fotografice, săli de mâncare pentru personal, săli de odihnă.
Printr’un coridor acoperit trecem la „Casa animalelor”: grajduri pentru cal, oi şi capre; alături, colivii speciale pentru păsări, mai departe un bazin unde se cresc broaşte.
Şi citesc pe toate uşile, pe toţi pereţii, în litere mari, această înduioşătoare chemare: „Cercetătorii au dreptul de a se servi de animale pentru studiile destinate a progresa în cunoştinţele lor asupra bolilor omeneşti, dar cu condiţia de a se purta faţă de ele, cu umanitate! Sacrificiile de animale făcute în interesul ştiinţei, trebue să fie întovărăşite de minimum de suferinţă pentru ele. Membrii personalului ştiinţific sunt rugaţi de a se conforma acestei reguli în toate actele lor, iar directorul fiecărui laborator este responsabil de ce se petrece în această privinţă”.
Responsabil? pentru durere pricinuită animalelor, când e în interes uman? Gândul meu face un salt peste Atlantic, ca să prindă o groaznică imagine, când într’o zi cu zăpadă multă pe jos, un biet cal înhămat cu sfori şi cârpe la o căruţă supraîncărcată cu lemne, primeşte pe spinarea şi aşa rănită, bice după bice.
Mi-e ruşine pentru bătrâna Europă. Mai citesc odată instrucţia de pe pereţi şi nu mă satur de aceste cuvinte: „…cu condiţia de a se purta faţă de ele, cu umanitate… sacrificiile de animale… întovărăşite de minimum de suferinţă… director responsabil…”
Trecem mai departe. Sute de dormitoare adăpostesc aci sărmane maimuţe bolnave de tuberculoză şi mii de celule sunt pline cu şobolani canceroşi. Iată şobolanul, pe care n’am şovăit să întrebuinţez orice ca să-l distrug, la noi la moşie, privindu-l aci cum îşi târăşte pântecele diformat de o tumoare canceroasă, aşi da nu ştiu ce să-l vindec. Nu suferă încă, dar cimpanzeul din colţ, doborît de temperatură, cu privirea atât de turbure, fără chef şi fără viaţă, se întristează. El suferă şi tusea lui e tristă.
***
Ultimele 11 etaje sunt destinate spitalului de oameni. Vizitez sălile de îngrijire, de băi, sălile de autopsie cu laboratoare, aparatele de incinerare, rezervoarele de aer comprimat și frigiderele, spălătoriile și uscătoarele centrifuge, pavilioanele infirmierelor, bucătăriile speciale, balcoanele, terasele, dar în sălile unde gem oameni loviţi de boli ce încă n’au căpătat nume, nu vreau să intru. Prefer să mai arunc o privire la serviciile de hidroterapie, la băile de lumină, la odaia cu temperatură constantă, destinată unor studii speciale asupra metabolismului, la instalația serviciului chirurgical din etajul al 8-lea şi la pavilionul de izolare, pentru că astfel de instalaţii sunt rare, pe când suferinţa e peste tot.

Pentru studierea acestor boli excepţionale, a cheltuit Rockefeller 250 milioane. A făcut apel la toţi savanţii, indiferent de naţionalitate, să vie, să cerceteze, să lupte, să învingă, să afle. Aci a venit în studiu primul caz de paralizie infantilă. În dosul uşilor de bronz, pe lângă cari trecem acum, se lucrează zi şi noapte pentru binele omenirii. Se lucrează să nu mai fie boli, să nu mai moară nimeni, decât de bătrâneţe. La ce bun, dacă mereu se strigă că suntem prea mulţi şi că în mai puţin de 60 de ani, nu va mai fi loc pe pământ pentru nici unul din noi? La ce atâta trudă? La ce bun? N’am timp să mă întristez. Ascensorul ne scoboară la celelalte etaje.
Sus, a fost serios. Jos, aci, e amuzant. Sunt în acest Rockefeller Institut, 320 magazine, trenuri, tramvae proprii, zeci de teatre, baruri, cinematografe, cabarete, săli de lectură, săli de odihnă, bănci, agenţii de călătorii, case de schimb, poştă, birourile Companiei franceze de navigaţie, restaurante, coiffeur, săli de gimnastică, băi, case de mode etc.
Dacă tot New-Yorkul s’ar distruge într’o noapte, rămânând în picioare doar Institutul Rockefeller, s’ar păstra în această instituţie câte o ramură reprezentativă a tot ce e în inima Capitalei, şi încă într’un lux de sute de mii de tone de oţel, de marmură, de bronz.
În cinematograful instituţiei 6.000 persoane stau confortabil instalate în fotolii-club. Când ajungem e întuneric, căci reprezentaţia a început şi aşi da mult să ştiu la ce număr din program corespunde formidabilul balet ce e acum pe scenă. Americanii au prevăzut şi acest lucru: Apăs pe un buton ce se află pe spatele scaunului ce-l am în faţă şi îndată se luminează o porţiune de aer, atât cât trebue ca să citesc şi să cuprind cu ochii întreg programul. Cele 80 de girls la fel de înalte şi de blonde stârnesc o admiraţie înflăcărată, pentru că disciplina, ritmul gesturilor în folosul armoniei generale sunt eforturi supra-omeneşti, iar decorul datorit unui artist rus, e o încântare. Totul e din plin: aur, argint, verde, roşu, lumină. Cad mătăsuri grele dintr’o parte, catifele dintr’alta, voaluri, panglice, flori, supuse proectoarelor, maşinăriilor, manivelelor cari urcă sub ochii tăi o scenă, înalţă alta; nu ştii ce să admiri: arta sau tehnica. Şi mai presus de toate primeşti impresia că acel om însărcinat cu organizarea Revistei de la Rockefeller, n’a vrut să facă economie de dollari şi bine a făcut. Reprezentaţia se închee cu un număr de orhestră, unde proectoarele intră în joc în mod cu totul neobişnuit, căci în loc să lumineze pe muzicanţi, luminează numai instrumentele lor: arcuşurile, viorile harpa, violoncelul, clapele pianului, toba, flautul; cum restul scenei e în întuneric aceste instrumente suspendate în aer, cu arcuşuri ce se plimbă pe coarde duse de mână nevăzută, te transportă într’o lume ce nu mai are nimic comun cu lumea în care te zbaţi, pentru o bucată de pâine. (Va urma) – („Universul”, 13 iulie 1939).
Expoziţia dela New-York
IV
Noaptea, prin expoziţie
de OLGA GRECEANU
Când ieşim, afară se întunecă. Iată cum a trecut o zi întreagă. Abia avem timpul să ne pregătim pentru masa de seară, la care suntem invitaţi, în Casa noastră românească din Expoziţie.
Chiar din faţa hotelului, pleacă metropolitanul care deserveşte doar pasagerii pentru Expoziţie. Deși în afară din oraș ajungi în 10 minute. Sunt enorm de multe vagoane și vagoanele sunt mereu arhipline. Nici un taxator. Aici intervine iar automatul. Nu te poţi sui în trenul de sub pământ decât dacă treci printr-un grilaj şi grilajul nu te lasă să treci decât dacă i-ai pus în mână un mic ban de argint. Taxatorul devine astfel inutil.
De departe se anunţă câmpul Expoziţiei, fiindcă se revarsă spre noi o orgie de lumină. Această risipă luminoasă are darul să te dispue. Când ajungem e ceasul 8 ½. Ne pregătim pentru noaptea de luni spre marţi, pe când la noi, în România, acum cântă cocoşul şi vă sculaţi să începeţi ziua de marţi. Suntem mai tineri aci, cu spaţiul unei nopţi. Masa fiind la ora 9, avem o jumătate de ceas înaintea noastră, ca să străbatem pe jos Parcul Expoziției şi să aruncăm între timp o privire la unul sau altul din pavilioanele străine.

Cu planul în mână, e uşor. Urmăm drept înainte, aleea principală, până la jocul apelor. Primul pavilion, în dreapta, îndată după ape, e Casa României.
Trecem astfel în faţa lui New-York City, a lui Theme Center, a Pavilionului Metalelor, Consumers, Borden Daily, Sporturilor, Pavilionul Turciei, al Belgiei, al Pan-Americei, şi de unde venisem entuziasmată, începe să mă cuprindă o plictiseală, aşa cum te cuprinde în maşină, la un drum lung şi monoton. îmi dau mai târziu seama că plictiseala vine din faptul că toate aceste pavilioane sunt la fel, concepute în stilul cubist al celei mai neînţelese arhitecturi, doar că un pavilion e mai mult sferic, altul mai pătrat, altul mai dreptunghiular, dar oricum exprimând fiecare un corp geometric. Să vezi o clădire în formă geometrică, odată, merge, dar repetată mereu şi fără rost şi încă în reprezentarea a două ţări cari sunt aşa de diferite. Mai facem câţiva paşi şi ajungem la frumosul, lac, unde un joc de ape, superior jocului de ape dela Versailles, ne încântă şi pe noi ca pe toţi gură cască din Expoziţie.
Printre miile de armonii de culori ce se reflectă intens în fiecare strop de apă, zăresc dintr’odată o altă lumină, mai sus, şi atât de cunoscută inimei mele: steagul nostru, în uşoara bătae a vântului ce ne răcoreşte, steagul profita să se înalţe falnic, să se aplece, iar să ridice capul şi iar să se înalţe şi să-şi facă jocul celor trei lumini, alături şi în spatele jocului de apă. Proectoarele, prinzând în braţele lor luminoase zvâcnelile de apă, cuprind şi uşoara fâlfâire a drapelului şi aureşte puternic cele 7 litere ROMANIA.
Locul e bine ales. Nu mai avem răbdare să aşteptăm sfârşitul jocului de ape şi înaintăm spre ROMANIA. Cum să nu-ţi bată inima când trebue să recunoşti – că cel puţin în exterior, şi din cât am putut observa în drum până acum – că nimic nu se poate compara cu mândra Casă a României, cu turnul ei feudal şi coloanele brâncovene, cu prispa largă şi primitoare, cu sublima poartă de marmoră ce susţine eleganta floare a soarelui, repetată de zeci de ori, pe un fond roşu-veneţian?
Nu voi spune acum nimic mai mult. N’am dreptul să mă grăbesc, să generalizez, trăgând concluzii, dintr’o simplă impresie atât timp cât nu cunosc întreaga Expoziţie. Mâine, despre Expoziţie – („Universul”, 14 iulie 1939).
Expoziţia dela New-York
V
New-Yorkul, noaptea
de OLGA GRECEANU
La miezul nopţii, ne întorceam spre casă. S’a răcorit. E foarte plăcut. Nu sunt stele şi nădăjduim o cât de mică ploae, deşi se pare că aci o ploaie cu furtună, e bucluc.
Când scoboram din metropolitan, găsim că e prea minunată o noapte în New-York –, prima noapte în New-York – ca să ne grăbim, şi să nu-i aruncăm nici o privire. Mergem pe Broadway.
Reclamele colorate ne iau ochii. E o feerie. Cum casele sunt în întuneric, reclamele de pe acoperişurile înalte de 50 şi 60 de etaje, par scrise direct pe cer. Pe cerul întunecat sunt litere roşii, peşti verzi, săgeţi, copii, sticle, pahare, oameni, fructe…, iar pe stradă forfotă lumea în masse compacte, aşa cum forfotea la 10 dimineaţa când am sosit, la 12, la 6, la 8 după masă… Restaurantele, barurile, automatele sunt ticsite de lume. În faţa cinematografelor mulţimea e strânsă ca la un incendiu.
Negrii, pe cari i-am zărit de altfel şi ziua, acum sunt cu miile pe străzi, ca nişte cărăbuşi după ploaie. Din toate geamurile deschise se revarsă cântece. E o atmosferă de sărbătoare naţională. Mulţimea asta pasionată, care râde şi cântă, nepăsătoare că e noapte, are aspectul festiv dintr’o seară cu retragere de torţe.

Pe la ora 2 noaptea, luăm deabinelea drumul casei.
Un ceas de somn, poate nici atât, şi mă trezesc. Nu pot să dorm. Obosită? Nu. Dar oricât, şobolanii din Rockefeller Center, reclamele din Broadway, arcuşurile luminate cari cântă singure, pavilionul României, lumea, sgomotul, noutatea automatelor, şi-au câştigat dreptul de a mă ţine trează.
Să încerc să citesc ceva, îmi aduc aminte că pe scrin găsisem o Biblie, legată în piele neagră, şi mă scol s’o iau.
În prefaţă se spune că e Biblia „Gideons” şi că se împarte gratuit în hotele şi instituţii, în amintirea unui „fiu”, ce şi-a părăsit căminul,, pentru a servi pe Mântuitorul creştinilor. Apoi câteva rânduri cu indicaţiile: Dacă ai pe cineva bolnav, citeşte pag. cutare; dacă eşti neliniştit, pag. cutare; dacă eşti îndurerat de o moarte, pag. cutare.
În ţara afacerilor, nu putea lipsi şi indicaţia de a citi Rom.12, 11, pentru „commercial business”. Dar nu pot nici măcar să citesc.
Ce să fac? M’am dus la fereastră, am deschis-o larg, şi abia atunci am văzut că e o afacere bună să ai insomnie la New-York, fiindcă şi noaptea, de la geam, ai ce vedea: toate oasele cu mii de ochiuri de aur, fiindcă în nici o casă luminile nu sunt stinse.
Ca să vezi de jos, din stradă, până sus la cer, luminiţele aprinse în noapte, ca lumânărelele pe un pom de Crăciun, nu e un spectacol obişnuit.
Nu mai e sgomotul din timpul zilei, totuşi un murmur, asemănător vuetului mării, continuă să se ridice de pretutindeni. Îmi place că am insomnie, că stau la un geam, şi că privesc fără rost în inima unui oraș, dela al optsprezecelea etaj…
Dintr’odată întorc capul la stânga. Caut ceva. Caut să pătrund ceva din taina lui Rockefeller Center. Văd de aci, numai etajele de sus. E tocmai ce-mi trebue. Geamurile sunt luminate.
Acum, în noapte, toate iau proporţii… Eu îmi închipui, ca şi cum cu adevărat aşi vedea, că acolo, unde becurile ard, sunt cercetătorii la lucru; cercetătorii de naţionalităţi diferite cari urmăresc, prin geamul limpede al microscopului, o ultimă fază a unui microb ce poarte s’a lăsat învins…
S’ar fi putut ca acum să dorm. Şi în timp ce noi dormim ei cercetează. Pentru ce?
Pentru binele omenirii!… La ce bun, dacă…
Iar încep? (Va urma) – („Universul”, 16 iulie 1939).
Expoziţia dela New-York
VII
Pavilionul şi Casa României II
de OLGA GRECEANU
Sus, la etaj, e opera lui Teodorescu Sion, desăvârşită în concepţie şi ca execuţie. E ultima lucrare, dar şi cea mai caracteristică din toată cariera lui. E o bucată inspirată, personală, măreţ construită, armonios colorată, exprimând unul din cele mai fingrate subiecte, în cea mai pură formă intelectuală. Am avut impresia că a găsit o formulă şi că plecând dela pictura lui, noi o putem socoti ca o etapă în arta noastră monumentală. Din tot sufletul doresc să fie adusă în ţară şi să fie pusă în loc de cinste.

Alături de Pavilionul Oficial, e Casa României, titlu foarte bine găsit, fiindcă intri ca într’o casă, unde te aşteaptă o prietenie, o vorbă bună, o amintire din trecut, opoveste de război, o masă bună şi o muzică duioasă.

Totul e românesc: marmora alb-roză pe oare cald, scaunul pe care te aşezi obosit, fotoliul încăpător căptuşit cu piele de oaie şi brodat cu flori culese din arta noastră populară, covorul imens ţesut dintr’o bucată, draperiile de la geamuri în grea mătase de borangic, pe deantregul brodate cu stemele judeţelor noastre, vasele de pământ pline de flori, căminuriile de zid, lemnăria de brad, nuc şi stejar tăiată din pădurile noastre şi sculptate de ucenici români, coloanele de marmoră cu motive frumos împletite de sus până jos, precum şi cele câteva obiecte de ornament de pe măsuţe şi etajere, adunate şi alese cu cea mai lăudabilă pricepere. Totul e artă aci şi e o dulce şi savantă împărechiere de artă populară şi artă cultivată, aşa de strâns uniteşi pornite din acelaş simţământ, al ortodoxiei.

Am văzut aci un român din Cleveland, stabilit în Statele Unitede 38 de ani, cum mângâia cu religiozitate, vasul de lut românesc, atât de bine cunoscut copilăriei lui.
În primul salon de sus e imensul mozaic în aur, de Nora Steriade, reprezentând familia unui Voevod, cu un şir lung de copii. Pe peretele din dreapta, portretul Majestăţii Sale Regelui Carol al II-lea, pe care îl făcusem anul trecut pentru Paris, şi pe care, cu deosebită emoţie l-am revăzut şi aci. În al doilea Salon, numit salonul de onoare, şi unde se oferă banchetele oficiale, se desfăşoară, pe un singur perete pânza, gen tapiţerie: „Intrarea lui Mihai Viteazul în Alba-Iulia”, pe care am executat-o în colaborare cu Ştiubey.
În restaurantul de jos, vioi, bogat colorat, cu mult entrain, compoziţia lui Demian animă toţi pereţii. Când intră Dinicu în scenă cu vioara lui şi dacă tocmai atunci priveşte panoul decorativ nu te poţi opri de a nu simţi puternic tovărăşia dinamică între muzică şi compoziţia de jocuri româneşti a lui Demian.

Casa noastră românească şi Pavilionul Oficial au superioritatea de a fi „personale” şi de a arăta limpede publicului, că n’am imitat pe nimeni. Suntem noi, şi slavă Domnului, toată mândria romană şi tenacitatea dacă, ne susţin.
Profesorul Gusti poate să se mândrească.
Tot ce văd în expoziţie, după ce am văzut Casa Românească şi Pavilionul Oficial, îmi place infinit mai puţin şi mă indispune genul „bâlciu” pe care Europa l-a adoptat, pentrucă aci, în Noul Continent, în vorba obişnuită Europa, ne cuprindem şi noi.
Vizităm până seara târziu. În general îmi plac faţadele pavilioanelor, pentru că mai toate au reliefuri interesante, cu compoziţii polychrome, cum de exemplu al Pavilionului Manville, după schiţele lui Pierre Bourdelle.
Distracţii, teatre, atracţii populare nu lipsesc în expoziţie şi poate că ele contribue simţitor la fantastica cifră de un milion intrări, în zile de lucru. (Va urma) – („Universul”, 19 iulie 1939).
Expoziția dela New-York
IX
În lumea uzinelor
de OLGA GRECEANU
A doua zi am făcut 407 km, până la Akron, unde me așteptau două, grandioase recepţii, una la „Goodyear”, alta la „Gödriche”. Am văzut cum se fabrică un cauciuc de când curge cauciucul lichid până o transformă în pneu şi ambalat. Aci, în uzine, numai maşinile vorbesc. Lucrătorii sunt doar nişte păzitori de maşini, nişte asistenţi, nişte controlori. Munca „manuală”, o fac maşinile cari pufne, scârţâe, ţipă, gâjâe pe un ton atât de ridicat, că nimeni nu poate vorbi, nimeni nu se poate face auzit. Iată o grijă, pe care patronul nu o poate avea şi anume, ca lucrătorii lui în loc să lucreze, să stea de vorbă.

Seara suntem la Cleveland, unde membrii Automobil-Clubului ne oferă un copios banchet şi unde muzicanţii lăutari, fără să ne ştie de unde suntem, cântă printre altele „Călugărul din vechiul schit”. Nimeni n’a înţeles nimic, dar erau acolo la masă cinci inimi de români, cari au bătut foarte tare!
În ziua următoare, continuăm drumul spre Detroit. Deşi înghiţim sute de km pe zi, deşi nu stăm de vorbă în timpul călătoriei cu vreun american, ajunge goana automobilului dealungul drumului împădurit şi prin faţa încântătoarelor vile, ca să ghicim o parte din sufletul acestui popor, şi să prindem ceea ce e mai caracteristic: tinereţea lui. Poporul american e un copil care simte nevoia dea-şi creia distracţii copilăreşti. În faţa fiecărei vile, pe iarba verde sunt cocoşei, pui cu cloşcă, căţei, berze, copilaşi cu stropitoare, dar nu vii, ci tăiate în lemn colorat şiivârâte în pământ, până seara. Atunci sunt scoase pentru ca a doua zi să fie puse în alt loc. Fotoliile şi canapelele din pridvoare nu stau pe patru picioare, ca la toată lumea, ci suspendate cu cârlige, aşa ca americanul, cât timp îşi citeşte voluminosul ziar de 60 pagini, să fie legănat, cum sunt legănaţi copiii.
Chiar afişele lui, sunt concepute cu o distracţie de copii, fiindcă se văd pe ele doar animale: o vulpe mănâncă cu poftă un sandwich şi arată sosul picant dintr’o sticlă; o pisică mângâie spinarea unui şoarece şi se strâmbă că nu e aşa mătăsoasă spinarea şoarecelui cum e ghemul de lână „Tigers”; un căţel se lasă legănat în hamac de un elefant, explicând unui leu că şi el poate să se legene în hamac, fiindcă sfoara „e solidă”. O barză încălţată cu cizme, trage cu ciocul de pielea cizmei şi nu izbuteşte s’o rupă. Nu ştia dacă drumul e plăcut, dacă automobilul nostim e comod, dar poate că şi afişele ne distrează, căci nici nu ştim când ajungem la Detroit şi totuşi am făcut 600 km.

Ca să vorbesc de Detroit, ar fi nevoe de un public care să mă vadă; trebue să fac gesturi, să arăt, să imit, căci niciodată n’am să fiu în stare să explic în vorbe ce sunt uzinele Cadillac şi Ford. Când eşi din uzină, te simţi uluit. Eu sunt învăţată, când se pune o mobilă într’o căruţă, să fie gălăgie, sbierete, supărări, insulte, tocmeală de vorbe, scandal, dar ca fără nici o vorbă, fără un ordin, să văd sub ochii mei, cum întrei sferturi de oră se scot 400 maşini Ford, e mai mult decât poate pricepe o minte omenească. O uzină care se întinde pe 2.000 de pogoane, care fabrică 6.000 de automobile pe zi, care are numai măturători în număr de 5.000, e ceva cu totul neobişnuit pentru mentalitatea noastră europeană. Mai mult efort depun eu acum, scriind, adică muind peniţa în cerneală, tăind hârtie, punând sugătoarea, decât face un lucrător construind piese de motor. El contemplă. Maşinile lucrează singure. Maşinile cugetă, apucă ferul, îl ciocănesc, îl întind, îl taie, îl îndoiesc, îl croesc, îl decosează: maşinile pun şuruburi, pitesc tuburi de fer, şlefuesc capace, fasonează oţelul şi tot maşinile, automat, fixează pe carcassă fiecare piesă, în locul care trebue. Privind de sus interiorul uzinei, din balconul înconjurător special amenajat pentru vizitatori, capeţi impresia că toţi aceşti oameni fac gimnastică suedeză, dar fiecare altă figură, fiindcă fiecare lucrător, cinci ore în şir, nu face decât aceeaşi mişcare, în mod regulat, ritmic, fără întrerupere, căci cea mai mică oprire a unuia ar tulbura mersul tabular maşinilor a căror inimă bate în unnisson cu toate celelalte.
Un lucrător, de exemplu, făcea fără oprire, mișcarea de a da cu pumnul într’o masă și a depărta apoi mâna la dreapta. Eram curioasă să văd ce înseamnă figura asta; apropiindu-mă am văzut că pumnul era vârât într’o mânuşă şi în fundul mânuşei era un magnet. Cu acest magnet ridica foi imense de tablă; depărtând mâna la dreapta, ducea foaia de tablă sub o presă, care-i imprima un contur. Timpul pentru imprimarea conturului era calculat pentru a corespunde exact timpului necesar lucrătorului pentru a readuce mâna la loc și a ridica cu magnetul altă foaie.
În sfârşit am mers din secţie în secţie şi plecând dela o tinichea nefasonată, am urmărit-o până s’a făcut automobil, şi m’am uitat după el, cum a luat loc în curte, alături de celelalte, cu eticheta pusă pe geam: De vânzare.
Când am plecat din uzină, eram zăpăcită. Şi când mă gândesc acum la ce am văzut la Cadillac şi la Ford, iar mă cuprinde ameţeala. Îmi pare o realizare atât de genială, că a doua zi, în faţa cascadei Niagara, am rămas aproape nepăsătoare. Nu mi s’a mai părut nimic formidabili, ca o apă să cadă cu zgomot dela o înălţime oarecare şi spuma ei să poarte veşnic culorile curcubeului. Extraordinară e creaţia omului, a bătrânului Ford, a cărui împărăţie e binecuvântată în inima Statelor Unite.
Atâta muncă şi bogăţie de concepţii, atâtea realizări, îţi lasă în suflet o uşoară melancolie şi o vagă impresie de ceva de care ai avea să te temi, ca de un trăznet, un vulcan, un cutremur de pământ… (Va urma) – („Universul”, 21 iulie 1939) .
Expoziția dela New-York
XII
Washington, raiul pe pământ
de Olga Greceanu
31 mai-12 iunie.— Plecăm din New-York la Washington, unde se ţine congresul. Delegaţia României se compune din ministrul Radu Irimescu, doamna Argetoianu, inginerul Dan Năcescu cu doamna, inginerul Pantelli, I. Vlasopol, inginerul N. Greceanu şi eu.
Programul e să rămânem la Washington 6 zile şi apoi vom face alte 6 zile, străbătând 3.600 km, în ciclul Washington, Bedford, Pittsburg, Cleveland, Toledo, Detroit, Niagara, Towanda, Scranton şi iar New-York.
Unde mi-a rămas gândul? La sublima grădină din Washington? La fabricarea cauciucurilor din Cleveland La cele câteva sute de „Forduri”, fabricate atunci, sub ochii noştri, în mai puţin de un ceas? La cascada Niagara? La vilele adorabile din Pensylvania, în stil colonial? Nu ştiu. Mă gândesc la toate.
Mă gândesc la Washington, pentrucă e poate cel mai frumos oraş din lume, pentrucă e Paradisul pe pământ, dar îmi par aproape tot aşa de pitoreşti şi uzinele lui Ford şi Cadillac din Detroit, pentru că uriaşa mişcare a maşinilor cari fabrică automobile, ţine de poezie, de roman, de vis. Mă gândesc la Washington ca la grădina lui Dumnezeu şi-mi apare în faţa ochilor iarba verde care-şi face loc pretutindeni, pădurea deasă şi umbroasă înăuntrul căreia hălăduesc legaţiile, la monumentele gigantice închinate lui Lincoln şi Washington, la marmora albă şi lucitoare a înaltei Curţi de Justiţie, la ornamentele de bronz de pe poduri, la cupola lucitoare a Capitolului, la prea frumoasa recepţie oferită nouă de ministrul Radu Irimescu, la coloanele greceşti din Lincoln Memorial, la scările largi şi nesfârşite din National House, la priveliştea oraşului din vârful Obeliscului, la cartierul „săracilor” din Alexandria, unde totuşi fiecare „sărac” are un automobil la poartă, la Casa Albă unde am fost primiţi de însăşi doamna Roosevelt, surâzătoare şi simplă, accentuând felul democratic de a fi al poporului american, la concertul oferit de Paul American Union, la Esplanade, la interesantul dejun oferit nouă, doamnelor delegate, de doamna George Cyrus Thorpe, la clubul „Women’s Safety Organizations” și mai ales la pădurea din răsăritul orașului, unde din loc în loc apare câte o ridicătură albă. Ca pietrele noastre de kilometraj şi cari poartă scris pe ele o dată și un nume. Sunt pietre de mormânt şi şoferul ne spune: Cimitir. Dar unui european, micuţele pietre albe, puse ici, colo pe iarba verde, nu-i dau impresia tristă a unui cimitir, ci a unui preafrumos loc de odihnă. Americanii nu ridică pământul deasupra groapei, nu fac mormânt”, nu spun nici cruce, nici gard în jurul fiecărui adormit întru Domnul, nici măcar o împrejmuire generală. Morţii nu sunt îngrădiţi. Nu sunt închişi, nici despărţiţi de cei vii. Sunt printre flori, printre pomi, liberi, alături de viaţa celor ce au rămas.

Mai departe e o colină, cu monumentul închinat soldatului necunoscut. Monumentul simplu, poartă o inscripţie cu totul neobişnuită: „Aci odihneşte un soldat american, cunoscut doar de Dumnezeu”.
În jurul marmorei sculptate, în faţa căreia un străjer veghează, i se vestejesc câteva coroane, la cari, acum, se adaugă şi a noastră.
Şi mă mai gândesc la casa lui George Washington, la proprietatea lui retrasă, la parcul plin de flori, la amintirile istorice păstrate în casă: covorul dăruit de regele Ludovic al XVI-lea, sabia oferită de generalul Braddock, altă sabie ce o purta în anul 1783 când a luat comandamentul armatei, lădiţa de campanie pe care e înscris anul 1775, cheia enormă a închisorii Bastilia din Paris adusă lui, după Revoluţie, de generalul Lafayette, odaia simplă în care Lafayette a fost găzduit şi alta tot atât de simplă, în care Washington a murit şi dela geamul căreia se vede lacul şi întunecoasa pădure ce-şi împlântă rădăcinile in apa limpede, la marginea căreia se ridică mormântul acoperit cu ederă al bravului şi marelui om de stat american.
Mă gândesc la toate astea şi fără să vreau mi-aduc aminte şi-mi răsună iar în auz, explicaţiile şoferului: Monumentul Lincoln? a costat trei milioane jumătate de dolari; podul? cinci milioane dolari; obeliscul? trei milioane de dolari; fostul preşedinte Hoover? are o avere de 40 milioane dollari. Şi tot astfel în tot timpul, şi în jurul fiecărui monument, al fiecărei vile, se îți înşiră milioanele de dollari, unitatea de măsură a lor pentru a aprecia valoarea.

Văd ziua plecării dela Shoreham hotel: un convoi de câteva maşini şi în faţa lor trei poliţişti pe motocicletă deschizând caravana, şi urlând din sirene, în goană nebună. Pe loc, toată circulaţia se opria şi noi treceam. Am crezut că numai pentru eşirea din oraş am fost astfel conduşi, dar nu, niciodată, dealungul celor 3600 km, poliţia nu ne-a părăsit, la eşirea dintr’un stat şi intrarea în altul (Pensylvania, Ohio, Michigan, Ontario) poliţiştii predau caravana celorlalţi, cari aşteptau sosirea noastră. Predarea se făcea din fugă, niciodată nu ne-am oprit din drum pentru formalităţi. Un film de cinematograf. În districtul Ohio, am avut, pe lângă 3 motociclişti, şi două automobile albe ale poliţiei. În prima zi facem 300 km; pe la 5 după masă suntem la Pittsburg şi vizităm, fără să insistăm, câte ceva din oraş. Cum însă e greu să fii în America fără să dai peste ceva care să te uimească şi aci ne-a fost dat să ne minunăm, privind prin geamul unei spălătorii sistematice, cum în timp ce un lucrător şi-a fumat o ţigară, cămaşa lui, scoasă atunci de pe el, a fost spălată, muiată, frecată, limpezită, călcată şi pusă pe el în 7 minute, fără ca vre-o mână omenească să fi intervenit, decât la întinsul rufei pentru călcat. Toată spălătoria merge automat. (Va urma) – („Universul”, 20 iulie 1939).
Expoziţia dela New-York
XI
Rămas bun, New-York
de OLGA GRECEANU
Muzeul lor Intitulat „Arta în zilele noastre”, e o încântare. Acolo sunt cei mai frumoşi Cézanne, Manet, Picasso, Gauguin, Van Gogh, Juan Gris, Braque, Matisse, Modighiani, Brâncuşi, Derain, Toulouse, Lautrec.
Se vorbeşte insistent că americanii fiind un popor fără tradiţie artistică, cumpără tot ce găsesc ca artă, din Europa, pentru a-şi creea muzee. E adevărat că în New-York găseşti cele mai caracteristice opere, dela Duccio la Cézanne, expuse într’un mod atât de inteligent şi explicativ, că nicăeri nu primeşti o lecţie mai precisă şi mai lămuritoare de evoluţia artei dela primitivă până la modernistă, ca în coflecţiunea Trick: pictură din şase secole, bronzuri, Renaisance, Limoges, artă chinezească, porcelanuri franceze, bijuterii, mobile, ţesături.
Apoi Muzeul Metropolitan cu o colecţiune istorică din timpurile cele mai vechi, până azi şi cu o galerie specială, unde sunt expuse eforturile tehnice din ultimii 300 de ani în America – mai au şi un muzeu cu artă pură indiană, un alt muzeu numai cu artă de decoraţiune – în care excelează americanii –, un Morgan library (bibliotecă) cu manuscrise ilustrate şi manuscrise autografe ale celor mai mari savanţi ai lumii – scrisori, documente, cereri, cărţi tipărite în primii ani ai descoperirii presei de mână, gravuri de Rembrandt, de Dürer, de Bellini.
Şi muzeele sunt totdeauna pline de lume.
Dar n’am văzut numai artă în zilele din urmă. Am văzut marile lor instituţii, am văzut celebrul cartier al negrilor, unde nici un alb nu poate să se instaleze, am văzut cele mai renumite cluburi de noapte ale lor, cu montări feerice, am văzut oraşul chinezesc, cu locuitorii de culoare ce răspândesc un miros îngrozitor şi unde chiar poliţia te vesteşte să nu te aventurezi singur… Şi am auzit cântând o noapte întreagă pe celebrul negru Robinson, cu vocea lui de bas, care părea, repetată de cele 6 megafoane că se încearcă să zgudue întreg pământul. Era ceva religios în atmosferă, iar cabaretul părea un templu, în care se oficia un cult misterios. La masa noastră, o pereche de americani prieteni, ne confirmă impresiile pe care le comunicam. E adevărat deci că americanul cunoaşte toate perfecţiunile tehnice în traiul lui de toate zilele, că nimic nu-l mai impresionează, nimic nu-l mai tulbură decât senzaţionalul. Ca să-l interesezi are nevoe de senzaţional, deşi el, americanul, ştie că senzaţionalul îi curmă viaţa, dar lui aşa îi place să trăiască: intens într-o continuă înfrigurare. Viaţa lui nu se consumă cu încetul ci arde ca un fiţi din ambele capete deodată, căci n’au nici măcar răbdarea să-şi aştepte bătrâneţea. Americanii din New-York nu se menajează. Din potrivă, ei au de principiu că viaţa trebue întrebuinţată nu prelungită.
De aceea ei o ard cu patimă. Ziua muncesc, noaptea petrec.
Viaţa care se scurge paşnic nu-i interesează.
Vieţele din New-York sunt vieţi standardizate, cu dorințe nebune şi cu credinţa că orice e posibil. Nu au inventat ei trăznetele pentru muşte? Mai e azi vreo bucătărie în New-York sau vreun grajd de vite unde să nu fie peretele de sârmă împletită prin care trece curentul electric şi trăzneşte mâinile vietăţii?

Pentru orice idee năprasnică se găsesc nenumărate capitaluri. Azi, americanul nu se plânge că n’are capitaluri, dar că nu mai sunt idei originale! Pentru ei, o idee originală are valoarea unei moşii, unei industrii, unei bogăţii de exploatat.
Cum m-aş mai îndoi vreodată de realizarea omului mecanic?
Poate că atunci când toţi oamenii vor fi mecanici, va fi şi pace pe pământ…
ULTIMA ZI
Ultima zi o consacram Casei româneşti.
Aflăm aci că ieri au fost 1.000 de persoane la restaurantul României, că acum câteva zile a prânzit şi Grace Moore, şi mai aflăm că Regina Elisabeta a Marei Britanii a spus la plecare, comisarului general al Expoziţiei: „Am văzut o frumoasă arhitectură, cred că e Casa României”.
Suntem la restaurant. Mâine plecăm şi despărţirea a fost de acum în suflet, penru că aşa e psihologia plecării: din clipa când valizele sunt strânse şi încuiate, eşti deslegat de ultima ţară. Îmi face rău că e ultima zi. Aş vrea să fie prima! dar când Dinicu se apropie de masa noastră şi aşa de pătimaş ne cântă Steluţa, Ciocârlia, Busuioc, îi privesc arcuşul cu capul în jos, cu remuşcări. A reuşit să-mi pue nostalgia’n suflet.
Ciocârlia mă dojeneşte. Mai e o ţară unde să sboare ciocârlia mai frumos, mai liber, mai ondulat ca sub cerul românesc?
Iar pe vapor. Suntem filmaţi de sus de pe terasă, agităm batistele. Dacă la sosire nimeni nu ne aştepta, acum dealungul cheiului sunt numai prieteni. Ştiu cu toţii că a fost ultima oară când ne-am strâns mâinile. Poate niciodată viaţa nu ne va mai apropia.
Oriunde mă uit sunt numai ochi albaştri, ai noştri sunt negri… Ei sunt copiii Nordului, noi ai Sudului!
Un semnal. Batistele se pun iar în mişcare şi din ce în ce mai sus, deasupra capului. Când între nod şi chei apare prima şuviţă de apă, am înţeles că îşi reiau locul de totdeauna şi Noul şi Vechiul Continent.
Şuviţa se măreşte. Oamenii se fac din ce în ce mai mici. Vor rămâne ca o grămadă de nisip colorat, în timp ce duşmănoasa apă ne cuprinde de jurîmprejur.
S’a isprăvit.
Trecem iar pe dinaintea „Statuei Păcii”. Ne salută cu mâna sus. Dacă cel puţin, Ea, n’ar minţi!.. (SFÂRŞIT) – („Universul”, 23 iulie 1939).
[/responsivevoice]







