Paloma PETRESCU – Expert în educaţie ■
Ne preocupă sănătatea și dezvoltarea integrală și sănătoasă a copiilor. Perfect! Ne interesează siguranța copiilor în școală. Perfect! Ne dorim siguranța copiilor pe drumuri publice. Perfect!
Mă opresc aici și întreb: pentru fiecare dintre aceste teme de interes vital, de altfel, este nevoie de câte o disciplină obligatorie în planul de învățământ?
Este nevoie de o oră, obligatoriu în fiecare săptămână? Oare medicii și psihologii ce părere au? Programul unui elev, din ciclul gimnazial sau liceal, este de minimum cinci ore zilnic, la școală, la care trebuie să le adăugăm și pe cele de pregătire acasă…
Sigur unii veți spune că nu toți elevii își fac temele, că nu toți elevii sunt, practic, prezenți la toate orele dintr-o zi de școală… Așa este… dar știm câți? Adică îi chinuim tot pe cei prezenți? Pe cei care vor să învețe, poate chiar le place? Oare nu este și programul foarte încărcat al elevilor unul dintre factorii care favorizează părăsirea timpurie a școlii? neșcolarizarea, abandonul școlar?
Să fim bine înțeleși – în opinia mea, nu numărul mare de ore petrecute de elev la școală este problema, ci faptul că toate orele sunt pentru diferite discipline, la care se predă, se ascultă și se pun note, se dau teme. Dacă elevii ar petrece la școală 3 – 4 ore de învățare formală, apoi, după masa de prânz luată la școală (!), ar continua cu încă 2 – 3 ore pentru activități de dezvoltare personală, consiliere, educație artistică, voluntariat, inițiere și derulare de proiecte, aparent alese de ei, apoi … timp liber, ar fi, zic eu, o zi echilibrată. Să nu uităm că unora le place să citească, sunt talentați în diferite domenii, iubesc animalele, au spirit de voluntariat sau trăiesc într-o realitate – mediu, familie în care prezența lor este absolut necesară, zilnic etc…. când să mai aibă timp și pentru altceva decât temele pentru ziua următoare?
E greu de ieșit din paradigma deciziei luate din birou, în favoarea deciziei fundamentate!
Au apărut în media păreri divergente, controverse privind introducerea educației sexuale în programa școlară; să fie disciplină obligatorie? Să fie cuprinsă în disciplina biologie? Să nu fie abordată tema sexualității?
Mă gândesc că „educație despre sexualitate” ar fi o denumire mai potrivită decât „educație sexuală”. De ce? Simplu – vrem ca la școală să li se furnizeze elevilor informații referitoare la „Ansamblu de însușiri morfologice și fiziologice care caracterizează sexele și fenomenul sexual” sau despre „Totalitatea însușirilor morfologice, fiziologice și psihologice care caracterizează sexele și fenomenul sexual. Viață sexuală” (ambele definiții din dexonline) sau vrem să îi învețe școala cum se face sex? Am extrapolat, evident, gândindu-mă la comportamentele dezirabile din alte domenii, de exemplu:
- Educație rutieră – cum să traversezi strada în siguranță etc.
- Educație civică – simț civic, spirit civic, cum să te comporți etc.
În cazul exemplelor de mai sus, învățarea se bazează mai mult pe exerciții practice, dar în privința educației despre sexualitate, probabil ne gândim ca specialiștii ar trebui să furnizeze elevilor informații complexe (inclusiv aspectele fizice, fiziologice și biologice ale reproducerii), dar și aspecte din domeniul emoțional, etic, moral.
Să nu uităm rolul creierului în toată această poveste; elemente de neuroștiințe „traduse” în limba și la nivelul de înțelegere al tinerilor, cred că ar fi binevenite și ar sprijini corecta înțelegere a propriei dezvoltări, interese, comportamente, atitudini ale acestora. Ați citit „De ce bărbații se uită la meci și femeile se uită în oglindă?” (Allan Peace & Barbara Peace) ? v-o recomand cu căldură.
Din raportul „Sexuality education across the European Union” al Comisiei Europene, 03.02.2021, se observă că toate țările europene se află în diferite stadii privind implementarea recomandărilor OMS și UNESCO, referitor la educația despre sexualitate, de la obligativitatea cursurilor pe această temă, la implementarea unui proiect pilot, sau cursuri opționale.
În opinia mea orice decizie impusă fără fundamentare printr-o cercetare, va fi prost primită sau respinsă, deși, evident că educația copiilor pentru igiena personală, intimă, dezvoltarea fiziologică, activitatea hormonală, pregătirea pentru viața de tânăr adult, sunt informații științifice deosebit de importante pe care elevii, în funcție de nivelul de dezvoltare cognitivă și emoțională al vârstei trebuie să le primească în perioada de școlarizare.
Dar cine? Cum? Când?
Așa cum spuneam, deciziile din pix nu prea mai țin în vremurile în care informația este la un click distanță.
De ce nu se declanșează urgent o cercetare făcută de un grup de specialiști, din care să nu lipsească medici, psihologi, experți specializați în cercetare educațională? Cred că ar putea furniza decidentului, ministerului educației, un raport complex privitor la:
– ce informații, teme, aspecte este necesar a fi comunicate elevilor, repet, în funcție de dezvoltarea cognitivă și psihologică specifică vârstei?
– disciplină obligatorie sau opțională? Sau alte forme de educație – non-formală sau informală, planificate, monitorizate, susținute de specialiști?
– cuprinderea unor elemente la biologie/anatomie, consiliere?
Raportul ar fi cu atât mai consistent cu cât cercetarea ar viza elevi, părinți, profesori.
Pentru maximizarea efectelor, excelenta idee a formalizării educației despre sexualitate ar putea fi pusă în practică după o campanie de conștientizare a beneficiarilor în legătură cu nevoia și beneficiile implementării ei, dar nu sunt sigură că va avea același rezultat în cazul în care o impunem fără fundamentare prealabilă.
Ah! Încă o emoție a mea! Această idee excelentă a educației despre sexualitate poate avea succes doar dacă în implementarea ei vor fi implicați, cu prioritate medici și consilieri psihologi.
