George MIHĂESCU ■
Când noaptea dă spre zi, cu primii zori,
Apar din ape nuferi, mii de flori,
E o oglindă lacul, de mister,
păstrând lumina stelelor din cer
spre-a o reda-n întreaga ei splendoare
celor ce pleacă seara la culcare.
Dar spre târziul zilei, în amurg,
lacul îşi strânge florile cu sârg,
le numără ca un zaraf, aproape,
şi le ascunde în adânc de ape.
E ora când apare buha-n baltă
Sau scotocesc prin trestia înaltă
Jivine ale nopţii şi hoitari…
Ori, florile nu sunt pentru tâlhari.