Sebastian CĂTĂNOIU ■
Dacă în precedentele articole am făcut referire la erbivorele dispărute din fauna României, oarecum în oglindă, am dori să prezentăm și speciile care, fără să fi avut un istoric cert în țara noastră, au devenit o prezență familiară, bine cunoscută. Titlul unui articol ar trebui să fie clar și relevant, concis, captivant și original. Aș mai adauga că, oarecum în detrimentul clarității, titlul ar putea fi și misterios, dar nu prea vag, numai bun pentru a stimula curiozitatea cititorului. E cazul și titlului de față care, din considerentele de mai sus, s-a rezumat la doar câteva cuvinte care necesită detaliere. Deși termenul este mult mai larg, erbivorele la care ne-am referit, fie ele dispărute sau apărute, sunt cele ungulate, adică cele care prezintă copite, respectiv bovidele, cervidele și cabalinele. Apariția și dispariția acestora, ca într-un teatru de umbre extins la scară globală, se datorează cu prioritate omului și activităților sale.
Am văzut cum animale precum bourul sau tarpanul au devenit extincte, cum saiga și colunul (măgarul sălbatic) s-au retras în stepele Asiei Centrale, elanul în pădurile Nordului și cum zimbrul, datorită intervenției umane a fost salvat de la dispariție, reușind să prospere într-o Europă mai grijulie față de fauna sa, mai aproape poate de zicerea lui Mahatma Gandhi ”Măreția și progresul moral al unei societăți nu pot fi judecate decât după modul în care își tratează animalele”. Pentru a readuce speciile pe care le-am menționat mai sus în locurile în care au trăit odată, trebuie realizată reintroducerea acestora, urmărindu-se asigurarea supravieţuirii pe termen lung a speciei, restabilirea din punct de vedere ecologic sau cultural, menţinerea sau restaurarea diversităţii biologice, promovarea de beneficii economice pe termen lung pentru economia locală, promovarea conştientizării ecologice sau o combinaţie din acestea.
Introducerea de noi specii în faună, adică aducerea acestora în locuri în care nu au existat anterior, trebuie privită cu rezerve, mai ales că impactul acestora asupra mediului, pe termen lung poate fi cu greu estimat. Iepurii din Australia sau cerbii asiatici (Sika, muntiac), prezenți din abundență în Marea Britanie, sunt poate cele mai elocvente exemple privind riscurile legate de apariția voluntară a unor noi specii.
Muflonul european (Ovis gmelini musimon), așa cum îl știm noi, este o specie care provine din insulele Corsica și Sardinia. Privitor la originea sa comunitatea științifică are diferite opinii, totuși versiunea oficială a International Union for Conservation of Nature este că muflonul european provine din…sălbăticirea oilor domestice străvechi și prin urmare nu se prevăd la nivel european măsuri de conservare pentru acesta. Nu la fel stau lucrurile pentru muflonul din Cipru (Ovis gmelini), specie sălbatică, tratată de IUCN ca având statutul de ”amenințată”.
Fără a ține cont de aceste dileme științifice, frumusețea speciei, dar mai ales generozitatea trofeului reprezentat de coarnele masculului, au făcut ca muflonii să fie introduși din considerente cinegetice, încă din 1780, în partea continentala a Italiei. Nu este un secret că, datorită interesul pentru mărimea coarnelor, muflonii au fost încrucișați cu unele rase de oi domestice. Actualmente în Parcurile Naționale Gran Sasso, Abruzzo sau Sibillini, populațiile de mufloni prosperă, dar intră în competiție cu ungulatele sălbatice native, motiv pentru care sunt atent monitorizate pentru a menține echilibrul ecologic. (foto 1)
Pornind de la exemplul italian, muflonii au fost introduși în zonele montane din Germania, Franța, Austria și Cehia, țări unde se găsesc, în prezent, cele mai mari efective. Populații stabile sunt menționate și mai aproape de noi în Ungaria, Polonia, Bulgaria și Serbia. În Ungaria, muflonul a fost introdus la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, inițial în țarcuri de aclimatizare. Astăzi, Ungaria găzduiește o populație semnificativă de mufloni, în special în regiunile montane și împădurite din nordul și vestul țării.
În România, primele introduceri au avut loc la începutul secolului al XX-lea, procesul a continuat în perioada interbelică pe domeniile de vânătoare ale vremii. în special cu exemplare aduse din Austria și Italia. În anii ‘60-‘70, muflonii au fost introduși în zone precum Dobrogea, Munții Banatului și Munții Apuseni, pentru a crește diversitatea faunei cinegetice. Odată instalată Cortina de Fier, exemplarele aduse au provenit mai mult din țări comuniste precum Cehoslovacia și Ungaria. În anii ‘80 s-au făcut eliberări în Munții Măcinului și Podișul Casimcei și pe măsură ce muflonii au început să se înmulţească, au fost introduşi în fondurile cinegetice din jurul
Bucureştiului, precum şi în judeţele Alba, Argeş şi Vâlcea.
Tot în acea perioadă s-a înființat și rezervația de la Negureni, Băneasa, județul Constanța unde, pe aproximativ 300 de hectare, și-au găsit adăpost câteva zeci de mufloni. Pasiunea cinegetică a lui Nicolae Ceaușescu a fost arhicunoscută, rezultatele acesteia s-au concretizat în mii de trofee dintre care unele, precum cele de cerb carpatin, urs sau mistreț au fost recorduri mondiale la acea vreme. Impresionat de frumusețea coarnelor de muflon, Ceaușescu și-a dorit nu doar să le aibă de trofeu, ci și să obțină recunoaștere internațională pentru acestea. Astfel, pe repede-înainte, s-au construit facilitățile de la Negureni și s-a realizat grabnic popularea țarcului cu mufloni. ( foto 2)
Pohta dictatorului s-a îndeplinit pentru că, după mai multe vânători, la una din ele ”reușind” chiar să împuște 16 animale, s-a putut lăuda cu două trofee medaliate cu aur. La ani distanță, prin 1996, recordul național la trofeul de muflon a fost obținut la Scroviștea, lângă București. Cei ce au răgaz să viziteze Muzeul Cinegetic de la Posada, lângă Sinaia, vor putea vedea un colț dedicat trofeelor de muflon! Povestea muflonilor de la Negureni este oarecum identică cu cea zimbrilor de la Bucșani, rezervație create, în anii ’80, în apropiere de Târgoviște, tot din pasiunea cinegetică a lui Nicolae Ceaușescu…dublată de patriotismul local al soției Elena născută, nu departe, la Petrești, Dâmbovița!
Muflonul este un animal cu simțurile văzului și auzului foarte bine dezvoltate. În pofida coarnelor care, în special la masculii adulți, limitează câmpul vizual lateral, muflonii pot distinge mișcarea până la un kilometru depărtare. Corpul este compact, robust, cu centrul de greutate jos, calitate ce îi favorizează deplasările în terenul muntos. Masculii sunt de culoare brun închis, cu picioarele și partea inferioară a corpului albe, de o frumusețe aparte este așa numita ”șa”, de culoare deschisă, poziționată în zona spatelui, între umeri și șolduri, mai vizibilă la portul de iarnă. Spre deosebire de masculi, femelele au o culoare cafenie uniformă, fără pete. Greutatea unui muflon mascul poate ajunge până la 60-70 de kilograme, femelele sunt mai mici și mai ușoare. (foto 3)
Masculii prezintă coarne mari, groase și răsucite, putând ajunge până la 80-90 cm lungime. Coarnele spiraliforme ale berbecilor, în funcție de lungime, grosime și formă, sunt unele dintre cele mai râvnite trofee ce se pot obține în Europa. Forma lor rotundă și spiralată a fost adesea asociată cu ideile de ciclicitate, renaștere și nemurire, coarnele fiind considerate simboluri ale puterii și virilității. Femelele pot fi și ele ”încornorate”, dar coarnele sunt uneori abia vizibile subțiri, scurte și drepte.
Muflonii trăiesc în grupuri sociale, dar structura acestora variază în funcție de sezon. Femelele și puii formează grupuri separate, în timp ce masculii se adună în grupuri mici, mai ales în afara sezonului de împerechere. În perioada de rut, berbecii devin mult mai agresivi și se luptă între ei pentru a câștiga dominanța și dreptul de a se împerechea cu femelele. Biotopul ideal pentru muflon include păduri mari, cu o întindere de cel puțin 1000 de hectare, de preferință pe terenuri stâncoase și uscate. Muflonul nu se simte bine în zonele umede sau cu zăpadă abundentă, nu înoată și nu se scaldă, preferând să rămână pe terenuri uscate și mai puțin expuse pericolelor.
Dacă ar fi să vorbim despre un viitor al muflonului în România, trebuie spus că această specie s-a dovedit capabilă să colonizeze o varietate de habitate, de la păduri montane până la zone de stepă, în special în zonele europene cu un climat mai blând. Cu toate acestea, dacă introducerile din zona Dobrogei sau Banatului s-au dovedit a fi, cel puțin pe termen mediu, un succes, eliberarea animalelor în zona montană specifică țării noastre a fost un eșec. Spre exemplu în Retezat animalele eliberate au intrat în competiție cu erbivorele locale, sălbatice și domestice, căzând foarte repede victima lupilor sau a câinilor ciobănești.
Pagubele provocate de mufloni culturilor agricole și pădurilor pot fi însemnate, în absența prădătorilor naturali precum lupul sau râsul sau a gestionării efectivelor prin vânătoare. Muflonul rămâne o specie de mare interes cinegetic, pasionații de vânătoare fiind dispuși, în țări precum Austria, Slovacia sau Ungaria, să plătească de la 1.500-3.000 de euro pentru un trofeu mediu și mai bine de 5.000 euro pentru un exemplar excepțional!
Cerbul lopătar (Dama dama) poate fi asemănat, doar datorită coarnelor în formă de lopată, cu elanul sau cu cerbul uriaș (Megalocerus giganteus), cel din urmă trăitor până acum câteva mii de ani pe teritoriul Europei. O copie în miniatură, dacă ne gândim că Megalocerus ajungea la vreo 700 de kilograme în greutate iar anvergura coarnelor era de..3, 5 metri ! Dacă ar fi să ne rezumăm doar la fauna locală, între impunătorul cerb carpatin și grațiosul căprior iși găsește loc elegantul cerb lopătar, a cărui apariție printre copaci, mereu în căutarea unui loc liniștit, pare dintr-o altă lume… (foto 4)
Dacă fosile de lopătar au fost găsite în aproape toată Europa, datarea acestora a arătat că specia a dispărut după ultima glaciațiune, găsindu-și refugiul în Anatolia și posibil în Balcani, noua sa istorie fiind legată de …Imperiul Roman. Se pare ca cerbul lopătar ar fi fost introdus de către romani din Asia Mică, în Peninsula Iberică, în Panonia sau în Dacia, în primele secole are erei noastre, fiind crescut în tarcuri.
În anul 1830, în Ungaria, au fost colonizati cerbi lopătari într-o pădure cu o suprafata de 4.000 ha, aflată în apropierea actualei granițe cu România. Datorita conditiilor prielnice, vânatul s-a înmultit încât unele exemplare au ajuns în pădurea învecinată, la Socodor, pe teritoriul actual al României. Din anul 1890, proprietarul pădurii de la Șarlota (Charlottenburg) a construit o casă de vânătoare, alături de care a început imprejmuirea si amenajarea pădurii ca parc de vanatoare, pe o suprafata care ajunge in final la 1.195 hectare. Acest parc de vânătoare, finalizat în 1904, a fost colonizat cu exemplare de cerb lopătar aduse din Serbia, Boemia, Germania si Austria. După primul război mondial, parcul de vânătoare de la Șarlota a trecut sub administrarea statului român, devenind principală sursă pentru colonizarea cerbului lopătar pe alte terenuri de vânătoare din țară. De-a lungul timpului de la Șarlota au plecat aproximativ o mie de exemplare cu care s-au constituit 48 de populații in 30 de județe ale țării.
Cerbul lopătar poate fi întâlnit în zonele cu păduri de foioase de la câmpie şi deal, care beneficiază de poieni, în interiorul acestora, sau de terenuri deschise, în imediata apropiere. Evită zonele montane și pădurile de rășinoase, răcoroase și mai puțin darnice în hrană. În pofida siluetei delicate, armonioase, lopătarul poate depăși gretutatea de 100 kg în cazul masculului sau 65 kg în cazul femelei, explicabile prin dimensiunile atinse: 110 cm în cazul înălțimii la greabăn și 160 cm în cazul lungimii.
Lopătarul are un comportament discret, este mereu în mișcare și își schimbă destul de des traseele de deplasare, ceea ce face ca vânătoarea să fie dificilă, dar plină de satisfacții. O caracteristică a stilului său de deplasare este…țopăitul, care semnalizează prădătorilor că este în formă fizică bună și greu de prins. Acest salt vertical și rigid îi descurajează pe atacatori, care preferă să vâneze animale mai slăbite sau mai puțin agile. Țopăitul este practicat și când lopătarul abordează un teren accidentat, permițându-i astfel să evalueze mai eficient pericolele din jur. În cazul puilor, acest mod de deplasare are o explicație ludică, ce permite, într-un mod plăcut, coordonarea mișcărilor și antrenarea mușchilor. (foto 5)
Coarnele cerbului lopătar reprezintă o caracteristică a acestuia, o adevărată sculptură naturală ce combină forța cu eleganța și care, după imaginația observatorului, poate semăna cu o frunză de stejar sau cu o palmă deschisă. Dincolo de utilizarea de zi cu zi, pentru îndepărtarea crengilor și frunzelor pentru a-și facilita accesul la lăstari sau iarbă, coarnele, așa impozante cum sunt, funcționează ca un semnal vizual puternic în competiția sexuală, îndepărtând rivalii și…”făcând cu ochiul” femelelor. În perioada împerecherii, a boncănitului, coarnele sunt folosite împotriva competitorilor, suprafața mare a lopeților distribuind mai bine forța impactului și reducând astfel riscul de fractură. Masculii dau dovadă de multă râvnă în sezonul de rut, neglijându-și hrănirea și depunânând felurite ”eforturi” care îi costă aproape…un sfert din greutate. Pentru vânători, coarnele însoțite de craniu reprezintă un trofeu mult râvnit, mai ales dacă acestea prezintă prăjinile lungi și groase, iar lopata este bine dezvoltată. Recordul național al României pentru cerb lopătar a fost obținut în anul 1983 la Socodor, județul Arad.
Ca o adaptare la mediul forestier, blana este îndeobște de culoare maro-roșcată, mai deschisa pe partea interioara a membrelor și pe abdomen. Prezintă pete albe dispuse în rânduri longitudinale de-a lungul spatelui și părților laterale, un model de camuflaj care ajută animalele să se ascundă în luminișurile pădurii, unde jocul de umbre și lumină face ca silueta lor să fie mai puțin vizibilă. Iarna, în absența frunzișului, petele aproape dispar, iar culoarea devine blănii devine maro-gri, mai închisă decât în cazul portului de iarnă. Trebuie spus că există patru varietati coloristice principale ale cerbilor lopătari, brun-castaniu, brun-deschis, brun-închis si alb, aceste fiind datorate creșterii selective îndelungate în țarcuri, în condiții de semilibertate. Procedeul acesta al încrucișărilor dirijate, justificat doar din considerente economice, se practică în continuare, spre exemplu în Germania s-a obținut o nouă rasă, cerbul lopătar de Neumuehle-Riswicker. Principalele ”calități” ale acesteia sunt docilitatea animalelor, ușurința în gospodărire și… o creștere sporită în ceea ce priveste producția de carne.
Ca o concluzie, prezența cerbului lopătar în fauna României este una benefică, doar dacă efectivele sunt ținute sub control pe cale naturală, obiectiv mai greu de realizat întrucât prezența prădătoarelor autohtone în zonele de câmpie și deal este una redusă ( e drept, acest rol ar putea fi preluat de nou-apărutul șacal), fie prin vânătoare. Pasionații acestui sport apreciază dificultatea vânătorii la lopătar, trofeul și carnea acestuia dar și…prolificitatea relativ ridicată pentru un membru al familiei cerbilor! (foto 6)
Cu toate că muflonul sau cerbul lopătar, specii alohtone, și-au găsit locul în fauna României, credem că reintroducerea speciilor autohtone dispărute este mai benefică. Speciile autohtone au evoluat de-a lungul a mii de ani în ecosistemele locale, având un rol bine definit și verificat în timp, reintroducerea lor ajutând natura să-și recapete echilibrul inițial. În schimb, speciile noi pot perturba acest echilibru, deoarece nu au prădători naturali sau pot concura cu speciile locale pentru resurse.
Speciile autohtone sunt mai ușor acceptate și integrate în economia locală, iar reintroducerea acestora presupune mai puține riscuri pentru oameni, întrucât animalele sunt deja adaptate la climat, iar localnicii sunt/pot fi pregătiți să conviețuiască cu ele. Există și un aspect moral, restaurarea faunei pierdute nu este doar o formă de responsabilitate față de mediu, ci și față de patrimoniul cultural, dat fiind că ele, speciile autohtone, dau identitate locală și ne păstrează legătura cu trecutul!
