Sebastian CĂTĂNOIU ■
Un prim motiv pentru care am ales acest titlu a fost acela că vremurile pe care le trăim azi, cu incertitudini, crize de tot felul și posibilă schimbare de paradigmă, seamănă întrucâtva cu cele evocate de Șolohov în celebrul său roman ”Pe Donul liniștit”. Comunitatea cazacilor de pe Don s-a văzut captivă, fără voia ei, între prăbușirea unei lumi (cea țaristă, tradițională) și nașterea alteia noi, revoluționare.
Perioada de instabilitate politică și de schimbare a ordinii sociale, cauzată de o serie de evenimente succedate prea repede, precum Primul Război Mondial, Revoluția din Februarie, Revoluția din Octombrie și Războiul Civil din Rusia, a aruncat lumea idilică a cazacilor de pe Don la ”groapa de gunoi a istoriei”, dacă ar fi să reamintim un citat celebru din epocă al lui Lev Davidovici Troțki.
Un alt doilea motiv care m-a dus cu gândul la acest titlu a fost ”scăparea”, retractată și răstălmăcită prea repede, a domnului Keith Kellogg, un general american în retragere, veteran de prin Vietnam, uns de către Donald Trump drept…”emisar special pentru Ucraina”. Porumbelul pârdalnic, devreme scăpat și repede băgat în colivie, se referea la o posibilă împărțire a Ucrainei, între ruși și ucrainenii sprijiniți de Occident, folosind fluviul Nipru drept linie de demarcație. Fluviul Nipru, până mai ieri un curs de apă în interiorul Ucrainei este ridicat, așa pe nepusă masă, la rangul de posibilă frontieră internațională. Este aceasta o scorneală de moment a celor care, fără a avea cunoștințe temeinice de istorie universală, fac și de desfac soarta unor națiuni de prin Europa sau de aiurea?
În perioada sa de maximă expansiune, Marele Ducat al Lituaniei a stăpânit, începând cu a doua jumătate a secolului al XIV-lea, teritoriile situate pe malul drept al Niprului în integralitatea lor, chiar și unele aflate pe malul stâng. După 1569 acestea au revenit Poloniei, mai exact Uniunii Polono-Lituaniene sau Rzeczpospolita. În secolul al XVII-lea, după răscoala lui Bogdan Hmelnițki (1648), zona de pe ambele maluri ale Niprului a fost disputată între Polonia și Rusia. În dorința sa de a scăpa de dominația poloneză Hmelnițki a încercat să se alieze cu otomanii și tătarii, mai apoi s-a reorientat spre ruși. Noii aliați au semnat Tratatul de la Pereiaslav (1654), prin care Hmelnițki acceptă protecția acesteia, acesta fiind momentul simbolic al intrării Ucrainei de pe malul stâng al Niprului în sfera de influență rusă. Istoricii ruși și sovietici de mai târziu au vorbit despre acest episod ca fiind momentul reunirii celor două popoare slave înfrățite. La trei sute de ani distanță, în 1954, Hrușciov a întreprins demersurile ca Republica Sovietică Federativă Socialistă Rusă să cedeze Crimeea către RSS Ucraineană. Printre motivele enunțate, sărbătorirea tricentenarului ”reunificării” ! Cedarea Crimeei a fost un cadou de nerefuzat pentru ucraineni, în pofida faptului că, la data cedării, mai mult de trei sferturi din populația peninsulei erau ruși, ale căror afinități, ținute în frâu în perioada comunistă, au fost resuscitate de Rusia în 2014…
Incertitudinea legată de teritoriile aflate în dispută țntre polonezi și ruși s-a rezolvat prin Tratatul de la Andrusovo (1667) când Niprul a devenit graniță oficială între Imperiul Rus și Uniunea Polono-Lituaniană, cu malul estic rămas în stăpânirea Rusiei. Polonezii, aureolați de despresurarea Vienei în 1683, au încheiat în 1686 ”Tratatul de pace eternă” cu Rusia, care a confirmat Tratatul de la Andrusovo și a reglementat diferendele dintre cele două țări privitoare la granița de pe Nipru, printre altele s-a permis păstrarea de către ruși, cu plata unei compensații, a Kievului, aflat pe malul drept al fluviului. După împărțirile Poloniei (1772, 1793, 1795) Imperiul Rus a ocupat mare parte din teritoriul ucrainean de pe malul stâng al Niprului, acesta devenind un fluviu interior al Imperiului Rus. (1)
În anii tulburi de după Primul Război Mondial, la 25 decembrie 1917, a fost proclamată Republica Populară Ucraineană, cu capitala la Kiev, cu jurisdicție pentru teritoriile din fostul Imperiu Țarist. Contramăsura bolșevică de a instaura la Harkov o Republică Populară Ucraineană a Sovietelor a determinat un conflict între naționaliștii ucraineni conduși de Petliura și Armata Roșie. Până în aprilie 1920, ucrainenii au fost împinși spre Galiția, fostă austriacă și devenită poloneză, motiv pentru care Petliura acceptă să se alieze cu polonezii.
Alianța oarecum nefirească dintre ucraineni și polonezi a determinat ca între Rusia bolșevică și Polonia să izbucnească un conflict deschis, pe scară mare. În doar două săptămâni, armata poloneză și detașamentele ucrainene ale lui Petliura, devansând ofensiva bolșevică previzibilă după victoria asupra Albilor lui Denikin, au reușit ca, pornind din Volânia și Podolia, să cucerească mare parte din Ucraina, inclusiv Kievul, astfel că fluviul Nipru a reprezentat linia estică a teritoriului aflat sub control polonez temporar.
Speculând propagandistic faptul că armata poloneză ocupase un cap de pod pe malul stâng al Niprului în dreptul Kievului, la finele lui mai 1920, Armata Roșie a început atacurile pentru „eliberarea” orașului. Polonezii au fost nevoiți să cedeze teritoriile cucerite, retragerea lor terminându-se abia în fața Varșoviei, prin neașteptata lor victorie, intrată în istorie drept „Miracolul de pe Vistula”. Tratatul de la Riga (1921), semnat între Polonia și Rusia Sovietică, fără participarea Ucrainei, a consfințit că vestul Ucrainei (Galiția și Volinia) revin Poloniei, iar restul Ucrainei (inclusiv Niprul și malul drept al acestuia), Uniunii Sovietice. Astfel, Niprul a rămas un curs de apă interior al Ucrainei, până în zilele noastre. (2)
Sumara întoarcere în timp ne-a ajutat să înțelegem că Niprul a rămas o linie simbolică între două lumi culturale: una vestică, națională și europeană, modelată în timp de puterile central-europene și alta estică, cu rădăcini rusești. În teritoriile de pe malul drept limba ucraineană este predominantă și văzută ca simbol național, în vreme ce dincolo de Nipru există bilingvism sau chiar o predominanță a limbii ruse, mai ales în zonele urbane. Din punct de vedere confesional la vest de Nipru, Biserica Ortodoxă Ucraineană (autocefală) are aderență crescută, existând și o influență greco-catolică (mai ales în Galiția), în vreme ce în est Patriarhia Moscovei este cea căreia i se dă ascultare. Clivajul între cele două părți ale Ucrainei a devenit evident cu ocazia alegerilor în care cetățenii din vestul țării s-au manifestat a fi pro-europeni și reformiști, spre deosebire de ceilalți, mai degrabă pro-ruși și nostalgici după URSS.
Granițele, de obicei, se sprijină pe niște limite existente, naturale, etnice, confesionale, economice sau de orice alt fel, mai ales că acestea, chiar arbitrare fiind, sunt menționate în scris, fac obiectul negocierilor, sunt asumate și recunoscute într-un final. Granițele au o foarte bună „memorie” pentru că, odată stabilite, uneori doar pe hârtie și niciodată puse în practică, sunt în stare să reapară, în aceeași formă, peste zeci sau sute de ani. Ne-am putea gândi la granițele vechi ca la cicatricile provenite de la o lovitură puternică, care a afectat în profunzime oase sau organe interne. Atunci când cicatricile se estompează sau sunt resorbite, semnele loviturii cauzatoare par a fi șterse atât pentru cel implicat, cât și pentru cei din jur. Ajunge o perioadă de efort sau doar o schimbare de vreme pentru ca vechile traume, aparent vindecate, să-și ceară drepturile. Aproape ciclic, atunci când oamenii politici sau militarii se joacă de-a trasarea granițelor, acestea, chiar dacă nu produc efecte imediate, intră într-o latență prelungită, din care, stimulate de condiții mai prielnice, vor reveni pentru a fi puse în discuție sau…în aplicare. Ca în cazul Niprului liniștit? (3)
