Sebastian CĂTĂNOIU ■
Așa cum am arătat în precedentul articol, statutul naturii din perspectiva occidentală a evoluat de la abordarea prin care natura este în întregime privată de drepturi, in profitul subiectului uman, ajungând la ceea ce numim acum gândirea utilitaristă, pentru care deținător de drepturi este nu doar omul, ci și orice ființă susceptibilă de a simți plăcerea sau suferința și care are interese proprii si demne de luat in seamă.
Tendințele actuale ale lumii moderne se răsfrâng, cum altfel, și asupra percepției asupra naturii. Mișcarea „woke”, văzută inițial ca o revoltă legitimă față de nedreptățile sociale, ce promova o societate mai empatică și incluzivă, s-a radicalizat devenind o ideologie percepută ca excesiv de corectă din punct de vedere politic, în care tot ce e „alb” sau tradițional este pus sub semnul întrebării, iar minoritățile sunt promovate într-un mod forțat. Ne place sau nu, iconoclasmul cultural, ce părea pierdut printre filele unor cărți de istorie, este astăzi prezent prin distrugerea sau îndepărtarea statuilor, simbolurilor sau denumirilor istorice considerate brusc ofensatoare (din rațiuni de sclavagism, colonialism etc.) de către o parte a populației, cu toate că, nu cu mult timp în urmă, aceleași simboluri erau respectate ca parte a unui trecut glorios, probabil de o altă parte a populației. În sfârșit revizionismul identitar face posibilă reevaluarea unor figuri istorice, din perspectiva unei grile ideologice actuale care impune inversarea simbolică a rolurilor în filme sau literatură, astfel că, în pofida certitudinilor istorice, mai mereu, albul devine negru, nu și invers. (foto 1)
Acestui tumult ideologic i se alătură și ceea ce se numește neomarxismul ecologic sau eco-marxismul care pornește de la ideea că actuala criză ecologică globală nu poate fi rezolvată în capitalism, fiindcă acest sistem e bazat pe acumulare nelimitată și pe exploatarea resurselor și a muncii. Astfel, protecția mediului și justiția socială devind inseparabile, iar soluțiile reale implică transformări structurale profunde (adică…încă o revoluție!), nu doar greenwashing-ul practicat de ochii lumii de către marile companii, generator de palide „corecții verzi” în cadrul economiei de piață.
În sprijinul ideii că relația dintre societate și natură trebuie regândită fundamental, unele țări au făcut deja pași concreți, desprinși din teoriile ecologiei radicale: în septembrie 2012, râul Whanganui din Noua Zeelandă a devenit primul râu din istorie recunoscut ca entitate legală, cu drepturi și interese proprii, stabilite de un tribunal. Iar în 2008, Ecuador a devenit primul stat din lume care, prin Constituție, recunoaște Natura ca subiect de drept:
„Art. 71: Natura, sau Pacha Mama, acolo unde viața se reproduce și există, are dreptul la respect integral pentru existența sa și pentru menținerea și regenerarea ciclurilor, structurilor, funcțiilor și proceselor sale evolutive.” (foto 2)
Alte state sau regiuni au adoptat inițiative similare, ilustrând cum ideea unei „personalități juridice” pentru natură câștigă teren. În India, Curtea Supremă din Uttarakhand a declarat în 2017 că fluviile Gange și Yamuna au statut de persoane juridice, cu scopul de a le proteja mai bine de poluare și exploatare, iar în Bolivia, Legea „Madre Tierra” (Legea Mamei Pământ), adoptată în 2010, recunoaște natura ca subiect de drept, inspirată din viziunea indigenă despre Pacha Mama. Nu departe, în Columbia, Curtea Constituțională a stabilit în 2016 că pădurea tropicală Atrato este o entitate legală, cu drepturi fundamentale la conservare și restaurare. Astfel de inițiative, care dau un statut juridic ecosistemelor, reflectă un curent tot mai puternic ce depășește granițele teoriei și pune în discuție însăși logica actuală a dreptului și a economiei: dacă natura are drepturi, atunci exploatarea resurselor fără limite ar putea deveni, în viitor, nu doar imorală, ci și ilegală.
Pe lângă recunoașterea drepturilor naturii ca entitate juridică, un alt aspect important al acestei mișcări este extinderea drepturilor ființelor non-umane care simt durere, sunt conștiente de sine sau au capacitatea de a comunica. Aceasta include o gamă largă de animale, de la maimuțele antropoide până la creaturi neașteptate precum caracatițele, recunoscute pentru inteligența lor remarcabilă. În acest sens, The Cambridge Declaration on Consciousness, o declarație emisă de un grup de neurologi și oameni de știință, solicită recunoașterea conștiinței la animalele non-umane și susține acordarea personalității legale acestora. Această inițiativă reflectă o mișcare tot mai amplă care dorește să extindă drepturile și protecția dincolo de specia umană, bazându-se pe criterii științifice privind conștiința și capacitatea de suferință.
Pe lângă drepturile ființelor non-umane conștiente, o frontieră emergentă a dezbaterii o reprezintă drepturile plantelor. Deși plantele nu au sistem nervos sau conștiință în sensul uman, cercetările recente în neurobotanică arată că ele posedă forme complexe de comunicare, memorie și răspuns adaptativ la mediu, ceea ce indică un nivel surprinzător de „inteligență” vegetală. Această inteligență diferă fundamental de cea animală, dar ridică întrebări morale: dacă plantele pot percepe și reacționa la stres, pot „înțelege” mediul și interacționează sofisticat cu alte organisme, nu cumva merită să le acordăm o formă de respect juridic? (foto 3)
Această paradigmă pune sub semnul întrebării definiția clasică a drepturilor, restricționată la oameni, și deschide o nouă eră în care legile pot recunoaște interesele și binele ființelor care nu pot pleda singure în instanță. Totuși, cine are dreptul să reprezinte legal un râu sau o pădure? Drepturile ființelor non-umane pot deveni un instrument puternic în lupta pentru conservarea mediului și echilibru ecosistemic, o provocare juridică și filosofică majoră, dar și o oportunitate unică de a regândi relația noastră cu planeta. În fața crizei ecologice globale, recunoașterea și respectarea acestor drepturi ar putea fi cheia pentru un viitor durabil, în care oamenii ar putea trăi în armonie (legală!) cu natura, nu în contradicție cu ea.
Extinderea drepturilor către animale, plante și natură în general are la bază o schimbare profundă în înțelegerea locului omului în lume. Această tendință este motivată moral, științific și ecologic. Moral, pentru că recunoaștem suferința, conștiința și complexitatea ființelor non-umane și înțelegem că drepturile exclusive ale oamenilor nu pot justifica exploatarea fără limite a altor forme de viață. Științific, întrucât descoperirile în neurologie, etologie și neurobotanică ne obligă să reconsiderăm noțiuni privind inteligența, cunoașterea de sine etc. Ecologic, deoarece criza climatică și colapsul biodiversității impun protejarea ecosistemelor ca întreg, iar recunoașterea juridică a naturii este un pas inovator pentru conservarea ei efectivă. (foto 4)
Dacă cele de mai sus ne lasă impresia că ne îndreptăm cu pași repezi spre o lume în care drepturile oamenilor vor fi văduvite sau măcar puse pe picior de egalitate cu drepturile altor ființe, nu e chiar așa. Conceptul de tehnonatură, și el la modă acum, face posibilă integrarea profundă între tehnologie și natură, lăsând săse întrevadă o lume nouă, în care granițele dintre ce e natural și ce e artificial devin tot mai neclare. Ca o (necesară ?) întoarcere în timp, tehnonatura reprezintă o continuare a abordării antropocentrice, în care omul redevine un creator activ și modelator al mediului său, prin folosirea tehnologiilor avansate, un altfel de ”stăpân”, dacă ar fi să folosim un termen desuet.
Sperăm că viitorul va ști să modereze excesele acestor două tendințe, una care pledează pentru respectul profund față de natură și limitarea intervenției umane, iar cealaltă care îmbrățișează cu entuziasm intervenția tehnologică radicală. Ideal ar fi ca omenirea să găsească o îmbinare armonioasă între aceste perspective aparent opuse, o cale echilibrată care să permită coexistența naturii cu utilizarea responsabilă și conștientă a tehnologiei, asigurând astfel un viitor durabil pentru întreaga planetă.
Înainte de a ne lăsa pradă entuziasmului pentru o lume a respectului absolut față de natură sau, dimpotrivă, a fascinantei tehnonaturi, ar merita să privim cu onestitate spre propriile obiceiuri cotidiene. Degeaba vorbim despre drepturile animalelor dacă rămânem indiferenți față de suferința vitelor, păsărilor sau altor viețuitoare crescute pentru hrană (asta ca să nu folosesc termenul cinic de ”animale de consum”), pe care le punem pe masă fără a ne întreba cum au trăit. La fel, e greu să clamăm dragostea față de natură dacă risipim fără măsură resursele sau uităm că plantele pe care le consumăm sunt și ele părți vii ale ecosistemului. Fariseismul unei sensibilități selective, care îmbrățișează ideea de „protejare a naturii” doar cât să dea bine pe rețelele sociale, dar nu se traduce în fapte concrete de compasiune, responsabilitate și grijă zilnică, rămâne poate cea mai mare piedică în calea unui viitor cu adevărat armonios între oameni, animale, plante și tehnologiile care ne vor modela viața.
Citi și: Natura…de-a lungul timpului (1)
[/responsivevoice]
