Sebastian CĂTĂNOIU ■
Dacă prin anii ’80–’90 ai secolului XX, mileniul al II-lea, d.Chr, ni se părea că nu mai putem de cald, iar comunitatea științifică ne furniza dovezile necesare despre ”încălzirea globală”, mai nou exprimarea s-a mai nuanțat, lumea vorbind la unison de ”schimbările climatice”. În anii ’90, comunicarea către publicul larg era setată pe creșterea temperaturii medii globale cauzată de acumularea gazelor cu efect de seră (CO², metan etc.), ceea ce reprezenta un concept relativ simplu, ușor de înțeles și de explicat datorită cauzalității ”mai mult CO², mai multă căldură” care ducea la un singur efect relevant : încălzirea uniformă.
După ce ne-am perpelit bine vreo 20 de ani, s-a constatat că „apocalipsa” nu e tocmai uniformă unele regiuni încălzindu-se mai mult ca altele, iar creșterea temperaturii declanșează efecte în lanț precum modificarea regimurilor de precipitații, secete și inundații mai frecvente, furtuni mai intense, topirea ghețarilor și creșterea nivelului mării, perturbarea ecosistemelor și a agriculturii. Cum ar veni, nu doar că va fi mai cald, ci și mai instabil. (foto 1)
Această nouă ”realitate” trebuia să capete un alt nume, prin urmare, s-a considerat că termenul ”schimbări climatice” este mai potrivit pentru a descrie atât încălzirea, cât și răcirea, fără teama că această combinație ar putea fi considerată un oximoron. Ca să o scurtăm, încălzirea globală a devenit cauza, iar schimbările climatice sunt consecințele asociate. Dacă, în fine, inamicul a căpătat un nume, s-a început apoi ”lupta cu schimbările climatice”, o formulare care, pentru cei ce și-au trăit o parte din viață în comunism, amintește de retorica altor ”lupte” (pentru pace, cu natura etc.). Acum lupta s-a îndulcit cu expresia mai soft ”combaterea efectelor schimbărilor climatice”, o cosmetizare a limbajului menită să facă problema mai digerabilă pentru opinia publică.
Scăderea conținutului de CO² în atmosferă a devenit, în ultimele decenii, Sfântul Graal al cercetărilor științifice din întreaga lume. Laboratoarele universitare, institutele guvernamentale, corporațiile private și oamenii de știință angajați caută metode eficiente de a capta, stoca sau reduce emisiile de carbon. Această obsesie este alimentată de faptul că CO² este principalul vinovat al schimbărilor climatice, iar concentrațiile sale în atmosferă continuă să atingă niveluri record.
În acest context, pădurile, solurile și tehnologiile de captare a carbonului devin terenuri de competiție și inovație, fiecare tonă de CO², chiar dacă numai potențial, „închisă” sau stocată, echivalează cu un mic succes în…lupta globală pentru stabilitatea climatică. Prin urmare, reducerea de CO² a devenit nu doar o țintă ecologică, ci și o misiune aproape sacră, un obiectiv esențial pentru viitorul planetei.
Acum ceva vreme, o știre a dat târcolul internetului: scufundarea de copaci în apele arctice poate elimina 1 miliard de tone de CO² anual! Găselnița a văzut lumina zilei la 3 ianuarie 2026, odată cu publicarea rodului cercetărilor unei echipe multidisciplinare de naucinici, cum ar zice savanții sovietici, cu titlul „Propunere de lemn plutitor arctic pentru eliminarea durabilă a carbonului„, în jurnalul NPJ Climate Action. În primele etape de dezvoltare, un copac este o veritabilă „magazie de carbon”. Prin procesul de fotosinteză, acesta absoarbe dioxidul de carbon din atmosferă și îl transformă în masă lemnoasă, adică în celuloză, lignină și alte substanțe care compun trunchiul, ramurile și rădăcinile. În această perioadă, copacul crește rapid, acumulând cantități semnificative de carbon, contribuind astfel la stocarea temporară a CO² atmosferic.
Pe măsură ce copacul înaintează în vârstă și intră în etapele de maturitate și bătrânețe, ritmul fotosintezei încetinește. În același timp, respirația celulară continuă, iar procesele de degradare a țesuturilor lemnoase duc la eliberarea treptată de CO² stocat, prea rapidă după gustul unora. În plus, copacii bătrâni sunt mai susceptibili la boli, atacuri de insecte, deteriorări mecanice sau incendii, care ar putea accelera eliberarea de carbon în sol și atmosferă.
Pentru a stopa eliberarea bioxidului de carbon din arborii bătrâni, unul din conceptele vremii, la modă acum, este ”wood vaulting”. Acesta presupune colectarea și depozitarea biomasei lemnoase într‑un spațiu în care lemnul este izolat de oxigenul atmosferic și de microorganismele care îl descompun. Cea mai ”cuminte” metodă sugerate până în prezent recomanda îngroparea lemnului în sol, sub un strat impermeabil de pământ sau argilă, pentru a încetini sau opri descompunerea, datorată absenței oxigenului. Mai mult, dacă s-ar asigura un mediu anaerob, uscat sau rece, care să împiedice și degradarea biologică, s-ar reuși blocarea unei mai mari părți din carbonul pe care copacul l‑a captat în timpul vieții sale. (foto 2)
Oamenii de știință care au redactat articolul cu pricina au ”coborât” la un alt nivel ”wood vaulting”, propunând ca mediul acela anaerob și rece, să fie…Oceanul Arctic. Temperaturile extrem de scăzute ale fundului mării arctice și lipsa oxigenului îl fac un mediu ideal pentru depozitarea lemnului, deoarece ciupercile și bacteriile nu pot supraviețui sau funcționa în aceste condiții. Soluția ar părea să fie la mintea cocoșului : copacii bătrâni din pădurile boreale, cei care eliberează carbon și sunt predispuși a cădea pradă incendiilor de pădure. să fie tăiați, transportați și scufundați în Oceanul Arctic, astfel încât carbonul să fie stocat acolo pentru mii de ani. (foto 3)
Toate bune și frumoase, dar o socoteală simplă, ne arată cam ce ar implica așa ceva, calculul e pur estimativ. Densitatea medie a lemnului uscat e undeva pe la 500 kg/m³ (pentru stejar sau fag aceasta ajunge și la 700kg//m³), iar conținutul de carbon e undeva la 50% din masa uscată. Degradarea naturală a lemnului presupune oxidarea carbonului și revenirea la CO², astfel că cele 250 kg de carbon aflate într-un metru cub de lemn vor genera aproape 1 tonă de CO². Simplist vorbind ca să evităm emiterea unui miliard de tone de CO² ar trebui să fie scufundate un miliard m³ de lemn. Pentru a avea un termen de comparație conform datelor din Inventarul Forestier Național volumul de lemn pe picior din toate pădurile României era estimat la aproximativ 2,3 miliarde metri cubi.
Într-un vagon încap în jur de 50 m³ de bușteni, ceea ce ar însemna că pentru un miliard m³ de lemn ar fi nevoie de…20.000.000 vagoane sau ca să fie mai simplu… de 1 million de trenuri, a câte 20 de vagoane fiecare. Ca să nu ne facem griji privitor la cheltuielile cu transportul, cercetătorii sugerează că arborii vor fi transportați pe râurile arctice, gravitațional, până în Oceanul Înghețat, acolo unde în cele din urmă vor primi botezul Domnului, pe vecie. Nu are rost să dezbatem ce ar însemna acest efort făcut…anual, așa cum ni se sugerează în articol. (foto 4)
O lege a lui Murphy spune că rezolvarea unei probleme generează automat cel puțin alte două, de același nivel. Aplicată scufundării copacilor boreali în Oceanul Arctic, concluzia devine clară: vrem să stocăm carbon și să „combatem efectele schimbărilor climatice”, cu certitudinea că vom perturba ecosistemele adâncurilor, că se va ajunge la eliberare de metan (în loc de CO²), că vor exista pierderi de biodiversitate terestră și emisii suplimentare provenite din exploatare și transport, ca urmare a tăierii pădurilor. Aparent, o soluție simplă pe hârtie se transformă într-un puzzle uriaș de probleme ecologice, logistice și climatice de rezolvat – un dezastru complex în realitate.
Oameni buni, salvăm Planeta, ne jucăm cu ea la groapa de nisip, sau chiar o luăm razna?
[/responsivevoice]
