Paloma PETRESCU ■
Motto: De ce România are nevoie de o strategie de prevenție a violenței juvenile, nu doar de restricții sau pedepse mai dure
O lecție dureroasă și o oportunitate ratată?
Nu ne naștem violenți. Agresivitatea nu este un dat biologic inevitabil, ci un comportament care se învață, se observă, se interiorizează și, uneori, se normalizează. La vârste mici, comportamentul violent este adesea rezultatul unui cumul de experiențe trăite de copil în relație cu modelele din preajmă – mediul familial, în comunitatea socială sau școlară pe care o frecventează, dar și al expunerii constante la acte de violență detaliat prezentate în media, accesul permanent la breaking news.
Copiii absorb modelele, se inspiră din ele. Iar atunci când conflictele sunt rezolvate prin forță, când violența este banalizată sau transformată în spectacol mediatic, livrat obsesiv cu imagini, detalii și titluri menite să șocheze, ea încetează să mai fie o excepție și devine o opțiune de comportament legitimă în imaginarul copiilor și al adolescenților.
De la reacție la prevenție
În ultimele zile, spațiul public a fost dominat de comentarii despre crima premeditată de adolescenții din Cenei, dar și despre tentativa de jaf din județul Mureș, în urma căreia trei tineri au înjunghiat un șofer de taxi. Din nou, șoc, indignare, cereri de pedepse mai dure, propuneri de interdicție. În timp ce scriu această opinie văd imagini cu adolescenta găsită fără suflare în apartamentul din Tulcea. Pare că suferea de depresie și anxietate. Știa cineva despre suferința ei? A încercat cineva ceva? Or fi acestea știri care merită să fie prezentate, oră de oră, la știri? Știu, e bine să fim informați dar doar atât? Face cineva ceva? Când întreb asta mă gândesc că mult mai puțin se vorbește însă despre traseul acestor tineri înainte de faptă și despre eșecurile succesive de prevenție care au făcut posibilă violența extremă.
România reacționează după faptă, nu acționează înaintea ei. Iar această logică, deși ușor de explicat, s‑a dovedit ineficientă în toate societățile care au considerat-o suficientă. Exemple precum Scoția[i] arată că violența poate fi redusă semnificativ atunci când este tratată ca o problemă de sănătate publică, nu doar ca una penală.
Paradoxal, România nu pornește de la zero. Există deja psihologi, consilieri școlari și Centre Județene de Resurse și Asistență Educațională (CJRAE). Există autorități publice responsabile de sănătatea publică, de ordine publică. Ceea ce lipsește este un program național coerent care să lege aceste resurse într-o strategie de prevenție.
Violența juvenilă: mai mult decât o problemă de justiție penală
Cercetările internaționale sunt clare: violența extremă la minori este rezultatul unui cumul de factori – expunere timpurie la violență, traume, lipsa abilităților socio-emoționale, abandon școlar, consum de substanțe interzise sau apartenența la grupuri în care violența este normalizată.
Pedepsele mai dure pot satisface nevoia imediată de justiție simbolică, dar nu reduc cauzele profunde ale fenomenului. Dimpotrivă, fără intervenții timpurii, ele riscă să producă recidivă și marginalizare.
De aceea, tot mai multe state europene mută accentul de pe sancțiune pe prevenție. România poate face acest pas fără reforme radicale, folosind structurile existente. Doar voință să fie!
„România fără violență”: poate fi un program național
Propunerea de mai jos pornește de la un principiu simplu: școala și comunitatea sunt primele locuri unde violența poate fi prevenită. Programul ar putea fi implementat gradual, pilotat județean și extins național. Important este să nu mai ascundem sub preș realitatea și să o recunoaștem și să acționăm pro-activ.
1. Prevenție timpurie în școli
Primul pilon vizează copiii cu vârste între 6 și 14 ani, înainte ca tiparele violente să se consolideze.
Măsura centrală este introducerea unui screening socio-emoțional anual, realizat de consilierii școlari din CJRAE, folosind instrumente standardizate și adaptate cultural. Scopul nu este etichetarea copiilor, ci identificarea timpurie a riscurilor: impulsivitate, dificultăți de empatie, expunere la violență sau probleme emoționale.
În paralel, educația socio-emoțională ar trebui să devină parte obligatorie a curriculumului național, cu cel puțin o oră săptămânală în ciclul primar și gimnazial. Gestionarea furiei, rezolvarea non-violentă a conflictelor și presiunea de grup nu sunt „soft skills”, ci competențe esențiale de siguranță publică.
2. Intervenție țintită pentru copiii în situații de risc
Al doilea pilon se adresează copiilor și adolescenților care prezintă semne clare de risc din perspectiva manifestărilor agresive, violente.
La nivel județean pot fi create echipe de intervenție coordonate de CJRAE, care să includă psihologi, asistenți sociali, reprezentanți ai DSP și polițiști de proximitate. Pentru fiecare copil identificat se construiește un plan individualizat de sprijin: consiliere psihologică regulată, mentorat, activități structurate după școală și sprijin și instruire pentru familie.
Această abordare nu este punitivă, ci preventivă. Experiența internațională arată că intervenția susținută înainte de comiterea unei infracțiuni grave reduce drastic riscul de violență ulterioară.
3. Familie și comunitate: mediul contează
Violența nu se naște în vid. De aceea, al treilea pilon vizează comunitățile vulnerabile.
Centrele comunitare de prevenție, dezvoltate în parteneriat cu autoritățile locale și ONG-uri, pot oferi spații sigure pentru sport, artă, mentorat și consiliere familială. Pentru familiile cu istoric de violență domestică sau abandon școlar, programele de educație parentală ar trebui să devină o condiție pentru accesarea anumitor forme de sprijin social.
4. Coordonare națională și date
Fără coordonare, prevenția rămâne fragmentată. De aceea, este necesară crearea unui Observator național al violenței la minori, care să colecteze date, să evalueze intervențiile și să fundamenteze politici publice pe dovezi, nu pe emoții de moment exprimate ca reacții.
CJRAE ar avea un rol central: nu doar furnizor de consiliere, ci hub județean de prevenție, formare și coordonare interinstituțională.
De ce prevenția este o decizie de responsabilitate, nu de slăbiciune
Trecerea de la reacție la prevenție nu înseamnă toleranță față de violență, ci asumarea faptului că statul are obligația de a interveni înainte ca un copil să devină agresor sau victimă.
România are resursele umane necesare. Are instituții. Are exemple internaționale funcționale. Ceea ce lipsește este decizia politică de a investi în prevenție pe termen lung, chiar dacă beneficiile nu se văd într-un ciclu electoral. Da, este necesară o decizie de politică educațională, chiar în contextul bugetului de austeritate, dacă vrem ca rata de violența în rândul copiilor și a adolescenților să scadă.
Cazurile tragice ne obligă să reacționăm, dar maturitatea unei societăți se vede în capacitatea ei de a preveni următoarea tragedie.
Dacă România vrea cu adevărat să reducă violența, nu este suficient să schimbe codul penal. Înăsprirea pedepselor poate oferi iluzia controlului, dar nu va împiedica următoarea tragedie.
Apelul meu pentru schimbarea de paradigmă este unul clar și asumat: către Guvern, Parlament și autoritățile responsabile din educație, sănătate și protecție socială:
„România are nevoie de o strategie națională de prevenție a violenței juvenile, construită pe dovezi, coordonată interinstituțional și finanțată pe termen lung. CJRAE, școala și comunitatea trebuie transformate din structuri reactive în piloni activi de siguranță publică”.
Fac acest apel pentru că fiecare caz ignorat, fiecare copil lăsat fără sprijin psihologic și social este o responsabilitate colectivă. Prevenția nu este o opțiune secundară și nici un lux bugetar, ci o obligație a statului față de cetățenii săi.
Dacă decidenții aleg din nou să acționeze doar după următoarea crimă, atunci nu vom mai putea vorbi despre tragedii imprevizibile, ci despre eșecuri politice asumate prin inacțiune.
Cred că ar fi binevenită, de asemenea, o vizibilitate mai mare, chiar campanii media în care se fie prezentate exemple pozitive, rezultate și efecte ale intervențiilor unor grupuri de inițiativă locală, a unor ONG-uri, s-ar mai împărtăși, și poate chiar prelua experiențe de succes. Cred că și educația parentală ar trebui intensificată sub aspectul respectării unor principii de viață sănătoasă, educarea în sensul respectării regulilor fundamentale în comunitate.
E adevărat că toate aceste intervenții necesită timp, presupun efort și bani!, dar după părerea mea schimbarea de paradigmă nu mai poate fi amânată!
[i] Scoția a adoptat un cadru strategic național anti-violență (2023–2026), cunoscut ca Violence Prevention Framework, finanțat cu milioane de lire, cu focus pe prevenție și sănătate publică
[/responsivevoice]
