Marius TEJA ■
În ediția din 14 iunie 1880, săptămânalul „Farul Constanței. Ḑiar oficial al județului Constanța” anunța redeschiderea, la 20 iunie, a „vechiului târg Panaghir” de lângă Medgidia, conform dispoziției administrației județului Constanța.
În epoca otomană, acest târg se desfășura de două ori pe an, așa cum menționa numărul din 28 septembrie 1880 al gazetei constănțene.
Ca urmare a ocupației Dobrogei otomane de către armata muscălească din iunie 1877 – noiembrie 1878, târgul nu se mai ținuse.
Ediția din 21 iunie 1880 a săptămânalului menționa deschiderea târgului în ziua de vineri, 20 iunie, în prezența primarului și a consiliului local. Pe lângă cei 31 de „comersanți” deja prezenți, soseau „neîntrerupt” alții din „diferite” localități și erau tranzacționate vite „de tot felul”. Ca urmare, autorul nesemnat al articolului se arăta optimist: „Începutul promite o frumosă reușită”.
Numărul din 14 septembrie 1880 al publicației constănțene anunța „a doua deschidere anuală” a târgului la 1 octombrie.
Dar deși deschiderea târgului a avut loc vineri, 10 octombrie, așa cum menționa ziarul oficial al județului, populația era „forte satisfăcută”, deoarece soseau „neîntrerupt” negustori și mărfuri din „mai multe localități”. Din nou autorul anonim prevestea „o frumosă reușită” a târgului, deoarece vânzările de vite începuseră și prețurile erau „de mijloc”.
Importanța evenimentului a fost evidențiată și în Expunere generală a situației județului Constanța, susținută, la 18 ianuarie 1881, de către prefectul Remus Opreanu (1878-1881) în fața consiliului județean. Expunerea a fost publicată în câteva numere ale „Farului Constanței”, în ediția din 22 februarie și cu precizarea că târgul „vestit” de la Medgidia are loc în iunie și octombrie.
Profesorul de istorie dobrogean Adrian Ilie a prezentat istoria acestui fenomen de istorie comercială în articolul Panairul de la Medgidia, publicat în revista de specialitate „Analele Dobrogei”, serie nouă, IX, Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanţa, 2006-2008.
Profesorul Ilie consideră că etimologia cuvântului „panair” / „panaghir” reprezenta o scriere fonetică a termenul grecesc „panegyris”, care semnifica o sărbătoare a oraşelor greceşti antice, atestată şi în coloniile Tomis, Histria şi Callatis. La origine cuvântul însemna „strângerea lumii din toate părţile”, fiind echivalent cu bâlci, iarmaroc, târg sau nedeie, în timp ce populaţia turco-tătară folosea şi termenul de „pazar” (bazar).
În epoca medievală otomană, cel mai vestit bâlci din Dobrogea era cel din apropierea așezării tătărești Karasu („Apa Neagră”), care se afla la întretăierea drumurilor de pe axele Nord-Sud și Est-Vest ale regiunii dintre Dunăre și Marea Neagră. Localitatea a fost atestată documentar încă din 1584, sub forma Karasu-Pazarcigi, nume legat de existenţa unui târg periodic. Însuși sultanul Mahmud I (1730-1754) a oficializat în anul 1752 existenţa târgului, care se desfășura pe colina numită apoi Dealul Panairului. Aici se construiseră multe dughene unde, primăvara, veneau negustori din Imperiul Otoman cu stofe, încălţăminte, mătase de Brusa, halate de Adrianopol, covoare, blănuri, piei de animale şi marochinărie. Comunicarea dintre Bogazchioi (Cernavodă) şi Karasu se făcea ușor cu șeici şi pe canalul navigabil al Văii Karasu.
În cunoscuta sa sinteză dobrogeană din 1904, ofițerul Marin Ionescu–Dobrogeanu amintea că la Medgidia, la începutul secolului XIX, se ţinea târg primăvara şi toamna, timp de câte două săptămâni, cu participarea a 125 de negustori, 6 hangii şi 26 de cârciumari.
Prin 1812, Panairul era cunoscut şi sub numele de „târgul lui Sorescu”, acesta fiind un mare proprietar de terenuri şi de animale.
În timpul războaielor ruso-otomane din 1806-1812 și 1828-1829, localitatea a fost distrusă, dar în jurnalul din 1843 al filialei austriece a societății Lloyd, se menționa că la târgul Karasu se comercializau articole de sticlărie şi mercerie aduse din Viena şi Braşov. La târg veneau supuși otomani din Rumelia (sudul Bulgariei), Albania şi Macedonia, pentru a vinde mătase, lână, cai, bovine şi pentru a cumpăra produse de manufactură, galanterie, marochinărie, sticlărie şi coloranţi.
La 15 iunie 1844, în raportul punctului militar de frontieră muntean din Călăraşi erau menționați 12 hoţi care jefuiseră un vas ce se întorcea cu marfă de la bâlciul de la Carassuii, în dreptul satului dobrogean Oltina.
În anul 1848, misiunea francezilor C. Sabatier şi J. Desaint menționa Karasu cu statutul de bourgades (târg), renumit pentru comerţul de cai.
În raportul din 1849 al Consulatului austriac de la Galaţi, se menționa că, la târgul Panairului, se vindeau avantajos produse imperiale ca postavuri coloranţi, arme, obiecte de aur şi argint, produse din piele şi oţel, valoarea tranzacţiilor ridicându-se la 50 milioane de piaştri (monedă otomană de argint).
În urma călătoriei de studii în Dobrogea realizată în 1850 din însărcinarea guvernului otoman, agronomul ardelean Ion Ionescu de la Brad menționa în raportul său preţurile din târgul de la Karasu, care se desfășura de două ori pe an: un cal 6 ducaţi, o vită 5 ducaţi, o oaie ½ ducaţi, un bivol 5 ducaţi, un porc un ducat și o familie de albine un ducat. Pe lângă produsele germane, erau solicitate şi cele franceze şi britanice, uneori târgul prelungindu-se peste termenul de două săptămâni, ca urmare a numărului mare de negustor şi tranzacţii. Agronomul a fost găzduit în cortul guvernatorului Sayd Mârza Paşa, demnitarul otoman manifestând un interes deosebit pentru organizarea târgului, și, ca urmare, a construit podul peste Balta Kara-Su, care-i va purta numele şi care realiza legătura localității cu Panairul.
În raportul din anii 1851-1852 al consulului austriac de la Rusciuk (azi Ruse, în Bulgaria), se menţiona că târgul se desfășurase în pofida tensiunilor politice. Interesul Vienei pentru târg deriva din concurența mărfurilor austriece cu cele germane, franceze şi engleze. Localnicii cumpărau materiale de bumbac englez colorat şi înflorat, fire şi pânzeturi americane, basmale elvețiene pentru femei şi şaluri de mătase pentru femeile musulmane, aceste articole totalizând un milion de piaştri. Alte produse cumpărate erau cuferele de lemn pictate pentru haine din Braşov, ploştile, pipele, ţevile de pipe, hârtia, pălăriile de postav alb, sitele de diverse dimensiuni, păturile, căpestre pentru cai, cămăşile şi pantalonii, aceste articole fiind desfăcute „én gros” cu 180.000 de piaştri în opt barăci. Produsele locale constau în haine ţărăneşti din aba, dimie, obiecte din lemn şi fier. Piaţa de vite, formată din oi, boi, cai şi piei de animale, se cifra la 4-5 milioane piaştri. Printre mocanii (oieri ardeleni) prezenţi, a căror participare fusese încurajată de Sayd Paşa, se numărau, în 1852, Niculae Şchiopu din Sălişte și Ion sin (fiul lui) Dragomir din Galeşu.
În 1853, gazeta vieneză „Austria” menționa existenţa unei „mari pieţe” anuale unde se comercializau diverse mărfuri, fiind vorba despre târgul de la Karasu. În acelaşi an însă, din cauza începutului Războiului Crimeii (1853-1856) prin invazia Principatelor Române de către armatele muscălești, târgul nu s-a mai desfășurat.
În pofida Războiului Crimeei, târgul s-a desfășurat în toamna lui 1854, așa cum menționa „Gazette austrichienne” din februarie 1855, citată de francezul Camille Allard.
Importanţa târgului, marcată de tranzacțiile profitabile, l-a determinat pe sultanul Abdul Medgid (1839-1861) să întemeieze, pe locul vechiului Karasu, oraşul Medgidia, prin decretul din 2 septembrie 1856. Ca urmare, el a mutat, pe timpul desfășurării Panairului, instanțele comerciale din Tulcea şi Constanţa la Medgidia, pentru a facilita actele de vânzare-cumpărare.
Naturalistul german Wützer, în trecere prin Dobrogea în 1856, a menționat că Panairul se afla în refacere şi participau peste 10.000 de oameni de afaceri veniţi din Smirna (Izmir, Turcia asiatică), Adrianopol (Edirne/Turcia europeană) şi alte oraşe. Printre negustorii dobrogeni prezenți la Panaghir se numărau tătarii crimeeni colonizați, bulgari, evrei, greci, armeni şi germani, ultimii producând și comercializând produse lactate.
Peștele se găsea din abundență în bălțile de pe Valea Kara-su, existând o categorie socială care se ocupa cu capturarea și vânzarea acestuia la Panair.
Negustorii din Vidin (nord-vestul Bulgariei) cumpărau din târgul de la Medgidia tutun, articol foarte solicitat de populaţia musulmană.
La târg se construiau barăci pentru 500 de prăvălii, deschise o săptămână. Transportul mărfurilor de la Rusciuk la Cernavodă cu vaporul costa 7½ piaştri, iar de la Cernavodă la Medgidia, cu harabalele (care), dura 8-9 ore, pentru 20 de piaştri. Plata cu numerar se făcea foarte rar, fiind dese conflictele din cauza nerespectării termenelor de plată.
Consulul Belgiei la Varna, C. Tedeschi, în rapoartele sale din 1858, consemna că mărfurile importate de Imperiul Otoman şi din Germania, erau transportate pe Dunăre până la Şvistov, Rusciuk și Silistra, iar de acolo pe uscat până la iarmaroacele din interior, printre care şi Karasu. În 1860, mărfurile au fost trimise prin Constanţa şi nu prin Varna ca până atunci, importanţa Medgidiei crescând după construirea căii ferate britanice Cernavodă-Constanţa în 1857-1860, dar se folosea şi vaporaşul de la Cernavodă până la Medgidia. Se importau vinuri din Franţa, rom din America, făină din Brăila şi Odessa (Rusia), petrol din SUA via Constantinopol.
În anul 1880, la insistenţele administraţiei locale românești s-a redeschis „panaghirul tradiţional” de la Medgidia, cel mai vestit din Dobrogea, în iunie şi octombrie.
[/responsivevoice]
