C. M. VLAICU ■
România a ajuns, în sfârșit, în situația la care generațiile crescute în comunism nici nu îndrăzneau să viseze: poți intra azi în orice supermarket și să alegi liniștit între un kilogram de ananas și un kilogram de varză la același preț. Cinci lei. Libertatea adevărată nu stă în Constituție, ci în momentul acela profund democratic în care omul se oprește cu căruciorul între tropical și murătură și se întreabă dacă face salată de fructe sau sarmale.
La fel și cu bananele. Pentru cei mai tineri trebuie explicat că banana nu era cândva fruct, ci experiență spirituală. Apărea rar, verde și păzită cu atenție; noi, când eram mici, primeam de la părinți câte o jumătate de banană tăiată ceremonial, ca împărtășania. Astăzi, banana stă relaxată în toate magazinele, la cinci lei kilogramul, în timp ce roșiile au urcat la treizeci și cinci de lei și au intrat oficial în categoria produselor de lux. Dacă în anii ’80 ascundeai bananele când veneau musafirii, acum ascunzi roșiile. Nu le mai pui în salată, le scoți pe masă când vine notarul.
Economia românească a ajuns într-un punct atât de sofisticat încât kilogramul de cireșe a depășit la un moment dat prețul somonului norvegian. Cu două-trei săptămâni în urmă, cireșele atinseseră suta de lei. Nici măcar fruct nu mai era; devenise instrument financiar. Nu mai mergeai în piață, mergeai la bursă. Îți venea să întrebi dacă poți cumpăra futures pe iunie și dacă există risc de corecție după ploi. Acum au coborât spre patruzeci de lei, ceea ce în România modernă înseamnă deja „ieftinire dramatică”. În ritmul acesta, în curând vom urmări indicele BET-Cireșe la televizor, între cursul euro și avertizarea meteo.
Nici brânza n-a rămas în urmă. O telemea „de la sibieni”, vândută dintr-o dubă albă cu aer de conspirație balcanică, a ajuns să coste cât specialitățile franțuzești maturate în grote medievale. Francezul produce brânza după secole de tradiție și reguli stricte de origine controlată. Noi avem un domn în piață care spune „e naturală, e din zonă”, și iată de ce prețuri de patrimoniu UNESCO.
Dar adevărata revoluție este alta: carnea a devenit mai accesibilă decât legumele. În comunism, omul visa la carne și supraviețuia pe cartofi și ceapă. Astăzi, pieptul de pui concurează direct cu roșia la preț, iar uneori câștigă detașat. Gospodina de azi face calcule de naimaginat anterior: „fac o salată ? sau mai bine un grătar, că e mai ieftin.” E probabil singura economie din lume în care alimentația sănătoasă e ca un hobby pentru clasa de mijloc superioară: dacă mai cresc prețurile puțin, salata de vinete va necesita aprobare de credit.
Problema nu este că România n-ar putea produce, ci că a decis că agricultura e o ocupație inferioară față de adevărata mare pasiune națională: imobiliarele.
Nu mai cultivăm legume, cultivăm randamente pe metrul pătrat.
Fiecare teren fertil pare să aibă un destin superior: să devină „residence”, preferabil cu nume englezesc și vedere către un alt „residence”, și el cu aspirații de faimă. În loc de sere – parcări, în loc de livezi – blocuri cu balcoane și slogan „un stil de viață premium”. Păstrând trendul, generațiile viitoare nu vor mai mânca roșii, vor consuma BCA artizanal și polistiren sustenabil, cu dressing de credit ipotecar.
Producția locală e un pic cam sub nevoi, distribuția o tortură, iar lanțul agricol împărțit între diverse clanuri. Samsarii trag într-o direcție, arendașii în alta, instituțiile statului în a treia, iar fermierul are privirea pierdută și motorina scumpă. Trăim într-o țară agricolă aflată în cea mai românească formă de „progres”: cea absurdă.
[/responsivevoice]
