Ioana Raluca TOTU ■
Motto: Călătoria în UE este liberă pentru cetățenii din țările membre, dar recunoașterea pregătirii profesionale, încrederea, percepțiile și birocrația sunt încă frontiere greu de trecut.
Libertate de circulație fără deplină libertate profesională
Ne place să privim Europa ca pe un spațiu fără granițe. Poți să te urci într-un avion spre Amsterdam doar cu buletinul, să studiezi în Spania prin Erasmus sau să lucrezi pentru o companie din Germania fără să părăsești România. Cel puțin în teorie, Uniunea Europeană a reușit ceva ce părea imposibil acum câteva decenii: libera circulație a oamenilor.
Și totuși, există o frontieră care încă rezistă foarte bine în Europa modernă, recunoașterea profesională.
Pentru milioane de europeni, adevărata graniță nu mai este la aeroport sau la vamă. Este într-un birou administrativ, într-o procedură de echivalare a actelor de studii sau într-un formular care îți spune că experiența și studiile tale „sunt/nu sunt suficiente”.
Pe hârtie, Uniunea Europeană promite mobilitate profesională. În realitate, însă, foarte mulți oameni descoperă că libertatea de mișcare nu înseamnă automat și libertatea de a-ți practica profesia în alt spațiu decât în cel care ți-a emis diploma de studii.
Un programator poate lucra aproape oriunde fără mari probleme, dar pentru un profesor, psiholog, avocat, asistent medical sau inginer, lucrurile se schimbă radical.
Și de multe ori abia după ce te muți într-o altă țară începi să înțelegi cât de complicată este, de fapt, Europa.
Europa fără granițe, dar cu reguli diferite
Problema este una structurală.
Uniunea Europeană funcționează ca o piață unică economică, dar educația și profesiile au rămas în mare parte sub control național. Fiecare stat își definește propriile standarde, propriile examene, propriile reguli și propriile condiții pentru profesii precum: medic, profesor, avocat, farmacist, psiholog, arhitect sau asistent social.
Teoretic, există sisteme europene de recunoaștere reciprocă a calificărilor. Practic, însă, realitatea este mult mai complicată.
Două diplome pot avea exact aceeași denumire și totuși să fie tratate complet diferit în funcție de țările în care au fost obținute.
Iar aici începe adevăratul labirint european, care, pe înțelesul tuturor, ne spune că adevărata integrare europeană începe acolo unde competența nu mai trebuie demonstrată de la zero.
Momentul în care descoperi că diploma ta valorează mai puțin
Cred că una dintre cele mai mari dezamăgiri pentru mulți europeni apar în momentul în care realizează că experiența profesională acumulată ani de zile nu este suficientă.
Ai terminat facultatea. Ai muncit. Ai experiență reală. Poate ai coordonat echipe sau ai lucrat în instituții importante. Când ajungi însă într-un alt stat european, descoperi că trebuie să traduci zeci de documente, să aștepți luni întregi aprobări, să susții examene suplimentare și să demonstrezi din nou competențe pe care deja le exersezi de ani de zile.
Și poate cel mai frustrant lucru este că multe dintre aceste proceduri nu îți garantează nimic.
În unele cazuri, oamenii ajung să accepte joburi mult sub nivelul lor de pregătire doar pentru că procesul de recunoaștere este prea lung sau prea complicat.
Există profesii „mai europene” decât altele
Uniunea Europeană a reușit să armonizeze relativ bine anumite domenii, mai ales cele medicale.
Medicii, farmaciștii sau asistenții medicali beneficiază de proceduri mai clare de recunoaștere. Motivul este simplu: Europa are nevoie disperată de personal medical.
Când există deficit major de personal, birocrația începe brusc să se miște mai repede, să devină mai prietenoasă.
De pildă, o persoană s-a mutat, în 2022, din Italia în Franța, după aproape 15 ani de muncă într-un centru de îngrijire pentru vârstnici. Pandemia a schimbat complet situația locului în care lucra, iar mutarea în sudul Franței a devenit singura variantă realistă.
Integrarea profesională s-a făcut relativ rapid, însă chiar și așa au urmat luni întregi de așteptare, aprobări de documente și consolidarea limbii franceze înainte să poată lucra efectiv în spitalul local.
Pentru că aici apare altă problemă pe care Europa nu o poate elimina prin directive:
limba vorbită.
Limba vorbită – granița invizibilă care rămâne
Poți armoniza diplomele. Poți digitaliza procedurile. Poți simplifica actele, dar nu poți elimina faptul că un medic trebuie să vorbească perfect cu pacienții sau că un profesor trebuie să comunice natural cu elevii.
Multe state europene folosesc limba și ca mecanism foarte eficient de protejare a pieței locale a muncii. În Țările de Jos, de exemplu, foarte multe joburi cer cunoașterea avansată a limbii olandeze chiar și în domenii precum IT-ul, unde comunicarea internă se face aproape exclusiv în engleză.
Teoretic, explicația este integrarea culturală și eficiența comunicării, practic însă, este și o formă elegantă de filtrare a competiției externe.
Și sincer, este greu să condamni complet această abordare. Orice stat încearcă să își protejeze într-o anumită măsură propria piață a muncii.
Problema este că această realitate intră în contradicție directă cu ideea unei Europe complet integrate profesional.
Există și o ierarhie tăcută a diplomelor
Aici apare probabil una dintre cele mai incomode realități europene. Oficial, toate statele membre sunt egale. Neoficial, însă, diplomele nu sunt percepute la fel.
Un absolvent din Amsterdam, Paris sau Copenhaga pornește aproape automat cu un avantaj față de cineva care vine din București sau Sofia, chiar și atunci când competențele reale sunt similare.
Acest lucru nu apare în statistici și nimeni nu îl spune direct, dar îl simți în recrutarea de resurse umane, interviuri, echivalări și în încrederea acordată experienței profesionale.
Europa este integrată juridic mult mai profund decât este integrată cultural.
Legile se schimbă relativ ușor, mentalitățile însă, mult mai greu.
Problema este că această lipsă de încredere nu a apărut complet din senin. În multe state din Europa de Est, inclusiv în România, ultimii 20–30 de ani au fost marcați și de apariția unor adevărate „fabrici de diplome” — universități private sau programe academice care au pus accent mai degrabă pe numărul de absolvenți decât pe calitatea formării. Scandalurile legate de plagiate, doctorate obținute superficial sau instituții care produceau diplome fără standarde academice reale au afectat imaginea întregului sistem educațional, inclusiv a universităților serioase. Iar în Europa de Vest, unde încrederea instituțională contează enorm, aceste probleme au alimentat percepția că o diplomă din Est trebuie verificată mai atent.
În prezent România are 17 universități incluse în QS Europe 2025 dar nicio universitate românească nu este încă în top 200 european. La nivel mondial (QS World University Rankings 2025), doar Universitatea Babeș-Bolyai(Cluj-Napoca) și Universitatea din București sunt în primele 1000 din lume.
Din păcate, consecințele nu sunt suportate doar de cei care au profitat de sistem, ci și de profesioniști foarte bine pregătiți care ajung să fie priviți cu scepticism doar din cauza țării din care provin.
Deficit de personal, dar bariere peste tot
Și aici apare paradoxul. Europa se confruntă de mulți ani cu îmbătrânirea populației, cu un deficit acut de medici, lipsă de profesori, criză în sistemele sociale, deficit de personal calificat.
Și totuși, profesioniștii care încearcă să se mute dintr-o țară în alta se lovesc constant de obstacole administrative.
Uneori ai impresia că Europa vrea mobilitate profesională, dar doar până la un anumit punct, pentru că, în realitate, statele membre încă gândesc foarte „local” atunci când vine vorba despre profesii și educație.
România și problema validării externe
Pentru România, problema are și o componentă emoțională.
După aderarea la Uniunea Europeană, milioane de români au plecat să muncească în Vest. Mulți dintre ei au fost nevoiți să accepte joburi sub nivelul calificării lor reale, mai ales în primii ani.
În domeniul medical, lucrurile s-au mișcat mai rapid pentru că sistemele occidentale aveau nevoie urgentă de personal.
În alte domenii însă — educație, psihologie, asistență socială, drept — integrarea profesională a fost mult mai dificilă. Există un sentiment pe care mulți români îl cunosc foarte bine: acela că trebuie să demonstrezi mai mult decât alții pentru a fi considerat „la același nivel”. Uneori problema este birocratică, alteori este pur și simplu o problemă de percepție.
Pierderile care nu apar în statistici
Cea mai mare problemă este că multe dintre efectele acestui sistem nici măcar nu apar în datele oficiale.
Statisticile arată câți oameni se mută, dar nu arată câți renunță înainte să încerce.
Nu știm câți profesioniști evită să aplice pentru joburi externe din cauza birocrației, câți aleg poziții inferioare calificării lor, câți își schimbă complet cariera pentru că procesul pare imposibil. Aceasta este probabil una dintre cele mai mari pierderi invizibile ale Europei moderne.
Integrarea economică e mai simplă decât integrarea profesională
Europa a reușit să conecteze economii, bănci, piețe și companii, dar oamenii sunt mai complicați decât capitalul. Un produs poate circula liber fără probleme, o diplomă însă, nu întotdeauna.
În ultimii ani, UE a încercat să simplifice procedurile prin digitalizare și standardizare. Directiva privind recunoașterea calificărilor profesionale a fost modernizată, iar unele profesii beneficiază acum de proceduri electronice mai rapide.
A fost introdus și conceptul de „European Professional Card”, un certificat electronic menit să accelereze recunoașterea calificărilor pentru anumite profesii și totuși, progresul este lent.
Pentru că profesiile sunt legate de cultură, limbă, legislație, încredere publică și chiar de identitate națională, iar statele nu renunță ușor la controlul asupra acestor aspecte.
Problema reală nu este diploma. Este încrederea
Cred că aici este, de fapt, esența problemei. O diplomă nu este doar o hârtie care atestă niște studii, este și un simbol de încredere, iar Europa încă funcționează pe niveluri diferite de încredere între Est și Vest.
Poate că adevărata integrare europeană nu va fi atinsă atunci când vom putea călători fără pașaport, ci atunci când un profesor, un medic sau un inginer din București va putea merge oriunde în Uniunea Europeană fără să simtă că trebuie să își demonstreze valoarea de la zero.
Până atunci, libera circulație europeană rămâne, măcar parțial, o promisiune încă la nivel de deziderat, iar granițele nu dispar total, uneori doar își schimbă forma.
Surse de informare utilizate:
1. https://europeancorrespondent.com/en/r/when-a-diploma-cant-cross-a-border
[/responsivevoice]
