Prof. dr. Stoica LASCU ■
Motto: Republica americană s’a ridicat prin lupta cea mai învierşunată a acelora cari venind de pe câmpul de luptă au pus basele constituirii Statelor Unite/Nicolae Iorga ֍
July 4, 1776 – o bornă în devenirea Lumii Moderne!
Nașterea unei națiuni care va deveni, în timp – prin muncă și Credință, prin idealuri asumate proclamate de „părinții fondatori ai Națiunii” –, un simbol al Libertății și Pragmatismului Economic, iar astăzi principala, încă, forță dominantă a unei lumi multipolare, în continuă reconfigurare; un tărâm care a simbolizat, două secole, „visul american” pentru milioane de oameni – națiunea fondată în urmă cu un sfert de mileniu fiind constituită din emigranți; un Stat federal rezultat din configurarea principiilor de organizare, în baza Constituției din 1787, a instituțiillor – și teritoriul, în continuă extindere – într-un mod cu totul diferit față de restul Lumii; o națiune la care au contribuit, începând din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când au început să emigreze aici și mulți români (ardeleni și bucovineni din Imperiul Austro-Ungar, în covârșitate, dar și vlahi din arealul balcanic al Imperiuui Otoman);un Stat și o națiunea care, în ultimul secol și jumătate, au fost tot mai prezente în conștiința opiniei publice românești – prin conferințe, asociații mutuale, scrisori expediate de românii-americani, comentarii și reportagii, prin cărți ce descriau realitățile Lumii Noi.
La acest ceas aniversar, congratulând marele popor zămislit ca națiune prin, simbolic – Declarația de Independență din 4 iulie 1776 –, și adresând din arealul României de la Mare salutări pentru un viitor tot mai prosper în condițiile unei evoluții pașnice a Lumii și a soluționării în spirtul Constituției a contradicțiilor social-civiizaționale din sânul său –, ne propunem a prezenta cetitorilor, prin câteva episoade, fapte și aprecieri americane prin prisma viziunii românilor (conferințe, editoriale, comentarii asupra politicii și vieții americanilor, a instituțiilor federale și a rolului său în evoluția Lumii în ultimul secol).
Nu înainte de a constata, amar, lipsa de comprehensiune a mediilor științific-universitare; mă așteptam la mese totunde, simpozione, expoziții (totuși, este de semnalat organizarea Expoziției „SUA – România. Istorie, diplomație și drumul spre democrație”, de către Muzeul Național de Istorie a României, sub Înaltul Patronaj al Preşedintelui României și sub egida Ambasadei Statelor Unite ale Americii în România), inclusiv dedicate relațiilor istorice, diplomatice, cultural-știinșifice și economice româno-nord-americane – și politice (o sesiune specială a Parlamentului…) față de punerea în evidență a semnificației pentru istoria Lumii a nașterii unui Stat-emblemă al Lumii (și aceasta, făcându-se abstracție de personalitatea accentuată a celui de al 47-lea președinte…).
Începem cu Nicolae Iorga – socotit de un om de ștință nord-american drept cel mai important istoric al Lumii; el nu are o lucrare specială referitoare la istoria Statelor Unite ale Americii, dar evoluţia acesteia, civilizaţia şi cultura sa, locul ei în lumea contemporană (pentru marele istoric român, aceasta începe nu cu Revoluţia Franceză, simbolizată prin căderea Bastiliei, la 14 iulie 1789, ci cu Revoluţia Americană, simbolizată prin Declaraţia de Independenţă din 4 iulie 1776) se regăsesc în diferite volume tematice, în conferinţe, note de drum, precum şi într-o abundentă producţie publicistică.
La începutul anului 1930, marele istoric român a făcut o vizită de trei luni în Statele Unite – experienţă materializată în volumul America şi românii din America. Note de drum şi conferinţe (1930: 238 pp.); numeroasele conferinţe susţinute pe parcursul călătoriei au fost publicate în My American lectures. Collected and arranged by Norman L. Forter. Preface John L. Gerig („State Printing Office”, Bucharest, 1932, 194 pp. + 16 pl.).
Oferim „cetitorilor” – cum vorbea şi grafia Apostolul de la Văleni –, la a 250-a aniversare a naşterii Statelor Unite, câteva fragmente din articolele publicate de Apostolul Neamului în ziarul său „Neamul românesc”, în perioada Primului Război Mondial și în anii’ 20-’30 (extrase dintr-un documentar mai amplu, publicat în 2009).
__________
Americanii şi războiul din Europa
Americaniĭ nu aŭ multă consideraţie pentru noi, ăştia, „balcanicii”. Ba unul, d. Sloane, într’o carte recentă despre „Balcanĭ, un laboratoriu pentru istorie”, după ce ne acopere cu toate manifestaţiile posibile ale despreţului săŭ, pe noĭ, ceĭ din „colţul sălbatec” al Vechiuluĭ Continent, pretinde chiar o uniune a civilisaţieĭ contra uniuniĭ balcanice, dacă ea s’ar realisa.
Fireşte, dreptul unei civilisaţiĭ superioare.
Nu-ĭ cerem dovezĭ pentru aceasta. E acolo atâta bogăţie şi atâta tehnică! Dar, pentru a formà şi maĭ bine ideile noastre în această privinţă, ei au grija să ni comunice descoperirile lor cele din urmă.
Iată una, din n-l de la 6 maiŭ al revisteĭ de reclamă „American Machinist”.
E vorba de o maşină de granate „de o înaltă valoare explosivă”, pe care o presintă amatorilor, de orĭce naţiune. Granatele aceste cuprind „două acide explosive”. „Fragmentele se acopăr în expolsie cu aceste acide, şi rănile causate de ele înseamnă moartea în agonie teribilă în patru ceasurĭ, dacă nu se îngrijesc îndată”.
Notaţi: patru ceasuri; maĭ mult nu.
Pare că aĭ ceti reclama uneĭ hârtiĭ contra muştelor saŭ uneĭ otrăvĭ nouă pentru şobolanĭ.
Dar nu e numaĭ atâta. Dar dacă…, din nenorocire, se curariseşte rana?
Eĭ bine, nu! „Din ce putem afla despre condiţiile în tranşeie, nu e cu putinţă a se căpăta ajutor medical în timpul cerut pentru a preveni resultatele fatale”.
Decĭ efectul e garantat.
Cine doreşte, se poate adresa la „Cleveland Automatic Machine Company. Cleveland, Ohio, N.S.A.”, putând spera, credem, un preţ moderat.
O ideie: dacă s-ar înfăşura comanda în cartea, care într’un an a avut treĭ ediţiĭ, a d-luĭ Sloane despre acel „colţ sălbatec” al Europeĭ care sunt balcaniciĭ? Poate că şi otrava ar fi mai efectivă… – (5 iulie 1915).
***
Sentinţa americană
De la începutul lui februar stil nou, când a pornit războiul cel nou al submarinelor, poema epică a Tirpitziadei, vrednică de a fi pusă alături – aşa-i? – cu strămoşescul Niebelungenlied. A cam trecut vreme, şi speranţele acelora care vedeau America intrând în război pentru a pedepsi pe piraţii disperării au fost înşelate.
Fiindcă era vorba de o hotărâre mai deplină care ar fi venit îndată după ruperea relaţiilor. Dorinţa noastră, aşa de firească, de a vedea pedepsit cu o clipă mai curând în duşman sălbatec, care suge zi de zi vlaga pământului nostru ocupat, vedea acum o mare flotă scoţând din ascunzişul său, de unde se răţoieşte de trei ani de zile, flota germană şi o armată capabilă de toate isprăvile fisice şi însufleţită de acel spirit de neîntrecută mândrie care deosebeşte pe american, mergând, cu vre-un Roosevelt în frunte, contra obositelor batalioane ale ultimelor victorii germane. În zare, luminosul răsărit al soarelui păcii pe un cer limpezit pentru ziua dreptăţii…
Frumoasă privelişte, dar pe care în aceste condiţii nu vom vedea-o. Sunt multe feluri de a distruge o putere, şi America, oricât de mare a fi pregătirile sale, oricât de tare ar vorbi, nu pare să fi ales pe aceasta.
Condiţiile luptelor navale de astăzi s’au văzut în marea întâlnire din strâmtorile Danemarcei. Uriaşii mării resistă cu greu micii primejdii nevăzute care-i pândeşte şi, cu progresele artileriei fiecare e cu mult mai mult la discreţia adversarului, de care nu se poate feri. Succesul se cumpără cu sacrificii nespuse, de oameni şi de material, şi el nu e măcar aşa de neted încât adversarul să nu poată pună şi el, măcar pentru usagiul intern, trâmbiţa victoriei la gură. După întâlnire, în loc de a se pomeni ca odinioară mişcările îndrăzneţe, execuţia măiastră a mândrelor concepţii, se face o grosolană socoteală a pierderilor şi cumpăna apleacă spre acela care, deşi nici unul nici altul n’a ajuns la un resultat definitiv, a pierdut mai puţin. Se cer păreri de specialist pentru a hotărî lucrul şi mai bine. La o debarcare pe teritoriul inamic – şi ce mare lovitură ar fi aceasta pentru germani! – nu se poate gândi nimeni, date fiind greutăţile de a duce peste ape minate, în apropierea unui ţerm straşnic apărat de artilerie în veşnică mişcare, ca la Dardanele, ieri, nenumăratele transporturi ce ar putea purta o armă vrednică de acest nume.
Iar, cât priveşte concursul pe alt teren al unei asemenea armate, dacă germanii caută să înşele lumea – şi poate că se înşală şi ei singuri – când vorbesc de complecta întrerupere prin scufundătoarele lor a comunicaţiei maritime, nu e mai puţin adevărat că drumul peste ocean a devenit destul de nesigur şi că mari vase de transport ducând miile de soldaţi nu pot să-l încerce. Şi, admiţând că ar face-o, şi cu succes, ce ar însemna un adaus de câteva sute de mii de oameni veniţi, cu atâta zăbavă, câtă se poate aştepta, dintr’o ţară ce nu e organizată, în imensitatea ei, pentru această meserie, care a ajuns astăzi o specialitate, în uriaşele încleştări de acuma, unde de fapt, spaţiul lipseşte pentru o desfăşurare a forţelor! Răpeziciunea mişcărilor decide doar, cum s’a văzut, mai mult decât elementele pe care le poţi întrebuinţa pentru a face aceste mişcări.
Epopeia americană, cum o înţeleg oamenii aplecaţi la visuri, nu vom vedea-o. Statele-Unite poate că nici n-ar voi-o, chiar de ar fi cu putinţă: cine şti câtă legitimă mândrie au oamenii de acolo, nu crede că un rol auxiliar, aşa un fel de rol canadian în mare, pe un câmp de luptă care e fireşte al altora, ar putea să le zâmbească.
America are alt rol, şi acel rol şi-l joacă.
Nu vreau să vorbesc mai ales de rolul ce cuprinde furnisarea de muniţii şi trimiterea de hrană, care vor continua, deşi seminţia Tirpitzilor crede că s’a isprăvit de acuma cu transporturile americane şi că aliaţii vor trebui să se retragă la ce poate da ogorul lor şi fabrica lor – şi pot da mult, foarte mult, şi vreme îndelungată! Ci altul e faptul hotărâtor.
Războiu de usură s’a văzut a fi, de la început, marele război al lumii. Când, mijloacele tehnice cunoscându-se, surprinderea a fost înlăturată şi şansele s’au egalizat, cu atât mai mult s’a putut vedea că lucrul stă aşa: cine poate ţinea mai mult?, ca să se răspundă: totuşi cei mai mulţi, de vreme ce elasticitatea firească a omului cult îi îngăduie să-şi dea organisaţia care la început îi lipsea.
Ştim de mult cine e, de fapt, învinsul, oricât ar sămăna lumea cu învingătoarele sale desastre. Dar, pentru a se ajunge mai curând la capăt, pentru ca lumea să răsufle în sfârşit, trebuia ca Germania să recunoască acest lucru – căci toată hotărârea e numai la dânsa. Germania, adică nu oficialitatea, ci acea naţie care sângeră când e sătulă şi când nu sângeră, crapă de foame.
Prin toate mijloacele de prestigiu, prin toate artificiile de judecată, cei de sus, răspunzătorii, vinovaţii, încearcă a ţine această energie încordată până la ultimile margini ale disperării. – Nu vă daţi încă, nu vă daţi; cine vă spune că n’o să izbutiţi fiind-că n’aveţi dreptate? Cine? Duşmanul? Dar e interesul lui!
Micii neutri di prejur au fiecare un interes, economic sau politic, şi au, mai ales, o sfântă frică. Prestigiul le lipseşte faţă de Germania deprinsă a admira numai proporţiile. În fundul Oceanului însă este o ţară cât o lume. Germania se străduieşte de zeci de ani, cu împăratul în frunte, s’o câştige. Ambasadorul ei era invocat ieri încă, la mese ca pentru un rege, să-şi dea părerea. Mii şi mii de cetăţeni germani trăiesc pe acolo, contribuind la uriaşa opinie publică după care singură se conduce statul.
Şi acum America vorbeşte. Vă închipuiţi ce factor nou s’a adaos la conştiinţa germană a viitorului?
x
I se cerea o sentinţă marii Republice. A dat-o. Ceva poată să vină pe urmă, dar lucrul cel mare s’a săvârşit în momentul chiar al declaraţiei sale – (17 februarie 1917).
***
America lui Lafayette
America se pregăteşte la războiul contra Germaniei, mergând astfel dincolo de aşteptările cele mai călduroase ale apărătorilor dreptului la viaţă al popoarelor. Un curent de nemărgenit entusiasm străbate toată această lume, de la un ocean la celălalt. Demonstraţiile populare se urmează zilnic; presa, consacrată odinioară mai mult afacerilor şi întâmplărilor sensaţionale, scrie articole vrednice de idealismul cel mai curat al unei societăţi romantice. Daruri bogate se oferă pentru acei ce s’au închinat causei celei bune. Pare că un vânt de primăvară bate pe acolo, trezind suflete, bune suflete tinereşti, gata de luptă şi de jertfă, viteze şi pline de încredere, într’o lume unde până acuma se vedea mai mult omul, puţin cam trivial, care lucrează mult, strânge mult, cheltuieşte adesea ca un nebun şi nu vede pe lume alt scop decât acesta. Războiul cel mare, prin rostul lui de la început, prin caracterul pe care-l iea din ce în ce mai mult, prin sălbateca notă provocantă, sfidătoare pe care i-a dat-o Germania, a răscolit inimile tuturor acestor yankei, preocupaţi de daraverile lor. Ei înţeleg acuma ce se găseşte, dacă viaţa merită a fi trăită, dincolo de acel praf de cărbuni, de acel vuiet de maşini, de acel iad al sforţărilor muncii la care se uita cu desgust Rabindranath Tagore, contemplativul indian.
Viaţa care le fusese prea mult un scop, redevine, cum trebuie, iar mijloc numai, pentru ceia ce, dacă nu se află mai presus de omenie, stă desigur mult mai presus decât orice om în parte. Aceiaşi bogătaşi cari, odinioară, după ce făcuseră petreceri cu flori proaspete în mijlocul iernii, cumpărau, pentru ca să aibă o casă în stilul engles al Tudorilor din veacul al XV-lea, bucată cu bucată, piatră cu piatră şi grindă cu grindă, toate părţile ei pentru a le strămuta deosebit dincolo de Ocean, se gândesc astăzi că milioanele lor pot servi mai bine pentru a face să înflorească pe pământ acea dreptate despre care li se vorbeşte în Biblia, de zilnică întrebuinţare, a creştinătăţii lor protestante. Şi un popor întreg de oameni laborioşi răspunde la acest îndemn puind alături argintul muncii de aurul capitalului.
De ce toată această uriaşă mişcare a spiritelor? Această înfrigurată bătaie spontanee a inimilor ce se puteau crede nesimţitoare pentru tot ceia ce nu e descoperire, asociaţie, muncă şi plăcere? De ce această adevărată înviere a unei părţi aşa de mare şi de însemnate a omenirii?
Războiul însuşi, prin învăţăturile ce dau priveliştile lui, totuşi n’ar fi ajuns să facă aşa de răpede o aşa de însemnată schimbare. Realitatea lui dureroasă nu putea înrâuri în de ajuns pe aceia cari tocmai din causa asprei lor vieţi obişnuite caută pentru a da ce zace în fundul inimii lor ceva mai presus de real. Li trebuie un element de poesie care să-i prefacă şi să-i înnobileze.
Acest element li l-a dat vechea şi neîntrerupta iubire, plină de cea mai mare admiraţie şi capabilă de cel mai înalt devotament, pentru Franţa.
Acest popor, aceste rase deosebite nu vorbesc franţuzeşte. În amestecul de oameni cari trăiesc pe acolo germanii strigă tare limba lor naţională, poate şi fiindcă au venit mai de curând şi păstrează mai toate legăturile cu vechia patrie europeană. Italienii, cari se şi întorc ce mai mulţi acasă, rămân întru toate italieni. Ce să mai vorbim de unguri, de slovaci, de ruşi, de neamurile care trimit acolo necărturari, a căror transformare se face prin aceasta chiar cu mai multă greutate! Dar, dintre cele trei popoare care au pus basele Statelor Unite, englezi, olandezi şi francesi, limba celor d’intăiu a biruit şi până într’atâta, încât ceilalţi şi-au uitat propria lor limbă.
Sunt englesi în mare parte aceşti americani, setoşi de războiu astăzi; vorbesc limba englesă; literatura pe care o cetesc e în mare parte literatura englesă, venită din Europa. Atâtea cerinţi ale rasei, atâtea înrâuriri de fiecare clipă ale graiului, atâta putere a literaturii, şi totuşi pentru ei toţi Anglia e numai unul din luptătorii pentru o causă bună. N’am cetit un singur cuvânt duios despre dânsa, o singură declaraţie ca acelea ce se pot culege din scrisul canadienilor ori australienilor.
Când îşi înfăţişază pe cavalerul dreptului, care trebuie să fie ajutat, ei toţi se gândesc la Franţa. Când se revarsă căldura inimii lor, de Franţa e vorba. Când devotamentul lor către suferinţă caută un loc unde să se cheltuiască, pănă la moarte, spre Franţa pleacă studenţii, medicii, avocaţii, poeţii, artiştii, şi sunt bucuroşi să facă sacrificiul cu care se simt datori, acolo. Sub steag frances li se pare că merg aceştia toţi, milioanele care se dau peirii pentru ca violenţa, sila hâdă să nu-şi puie pecetea înroşită în foc pe fruntea omenirii, din care să facă roaba ei osândită la munca de veci.
Dar acest steag frances îl şi cunosc ei, prin strămoşii şi înnaintaşii lor. Pe cel engles l-au cunoscut când nu erau liberi şi pentru că nu erau liberi acei vechi colonişti englesi; pe cel frances l-au descoperit când a bătut ceasul libertăţii. Şi de aceia le e drag, de o nesfârşită iubire, care poate cere orice şi căreia orice trebuie să i se dea. După îndemnul frances, cu ideile francese şi cu ajutorul cavaleresc al Franciei de la 1780 s’a creat această Americă, azi cel mai puternic prin munca şi averea sa din statele lumii. Şi în conştiinţa tuturora trăieşte această datorie.
În luptele celor vii, morţii şi-au avut totdeauna partea, prin toată puterea ce se desface din amintirea lor. Morţii cei răi aruncă în prăpastie şi oameni pe cari nu i-au văzut niciodată; morţii cei buni îndeplinesc şi din mormântul lor opera de vitejie, de libertate, de drept pe care în viaţă au început-o numai. Şi astăzi lucrează pentru Franţa acei oameni de mult acoperiţi de ţărână care în tinereţa lor doritoare de a se cheltui pentru o causă mare, pentru un act de desrobire, au trecut Oceanul spre a sprijini, în fruntea trupelor regelui lor, care au trebuit să-i urmeze, libertatea americană ce se sbătea spre viaţă. Cavalerii lui Lafayette au trecut în zborul vitejiei lor desinteresate pe aceste locuri unde azi om lângă om lucrează cu spor, cu dragoste, dar – s’ar fi crezut – numai pentru ei – (22 martie 1917).
***
Soldaţii americani
Armata americană a luptat pe Marna. A luptat cu avânt şi, ca şi aiurea, în acţiuni locale a câştigat notabile succese. Ofiţerii au dovedit un mare despreţ de moarte, şi un fiu al fostului preşedinte american a căzut într’o întâlnire de aeroplane.
Este deci o armată americană, una care a putut veni cu toată blocada, cu toate submarinele care o pândiau, una care, sosind, a fost în stare după o scurtă deprindere cu frontal să iea parte la crâncenele lupte care s’au mântuit cu izbânda, cunoscută, a Aliaţilor.
Se poate discuta în ce priveşte numărul americanilor cari au debarcat, cu toate că încercările de a reduce numărul lor, arătat precis cu cifre de sosire lunare, au încetat de o bucată de vreme. Dar calitatea militară a acestor noi luptători, în cari anume interesaţi vedeau doar nişte meşteri de specialitate, nişte lucrători de cale ferată şi orice alta decât soldaţi capabili de a sta în faţa germanilor – vechi ostaşi sau tineri recruţi de şaptesprezece ani –, aceasta nu mai e în discuţie.
America, după lungi şovăiri în cursul cărora a cercetat, nu numai lature economică şi politică a marii probleme, hotărâtoare pentru viitorul tuturor naţiunilor, ci şi, cu preocupaţiile ei obişnuite morale şi religioase, partea sufletească, a luat o hotărâre. Acolo, asemenea hotărâri nu se schimbă: grelele împrejurări în care, puţin timp după aceea s’au găsit Aliaţii n’au părut americanilor un motiv ca să se despartă, fie şi în formele cele mai „elegante”, de tovarăşii lor pe cari-i părăsiseră maximaliştii, învingători ai Rusiei, ci tocmai unul pentru a interveni mai răpede, mai efectiv şi mai entusiast, căci niciodată entusiasmul nu lipseşte oamenilor cari încep de la o credinţă pentru a face calcule, şi nu de la calcule pentru a simpula o credinţă.
America a făcut cea mai mare sforţare din istoria ei şi de sigur una din cele mai mari de care s-a dovedit capabilă vreo societate omenească. Şi-a mobilisat toată munca, toată iniţiativa, tot marele ei suflet, setos de libertate pentru toată lumea. Şi ea va merge, cum a început, cum s’a îndatorit faţă de sine, cu o neuitată obligaţie morală, până la capăt.
Au greşit criticii cari au despreţuit America militară. Şi n’aveau nici un motiv pentru aceasta.
Căci o ţară este ce a fost la începuturile sale.Prea mult ne-am resimţit noi de faptul că, la un moment dat din desvoltarea vieţii poporului romănesc, hotărârea unui congres european a pus în pământ care nu fuses stropit din nou cu sângele nostru basele Romăniei unite. Am crezut că sunt în afară de noi puteri care ne-ar putea sprijini singure, că ne putem sustrage de la nevoia marilor sacrificii periodice din generaţie în generaţie. Republica americană însă, oricât de mult ar fi sprijinit-o iubirea de oameni a tinerilor nobili francesi de la 1770, s’a ridicat prin lupta cea mai învierşunată a acelora cari venind de pe câmpul de luptă au pus basele constituirii Statelor Unite.
Nu pentru războiu a fost format Statul cel nou, dar el a fost totdeauna gata să-l facă. Nu numai când era vorba de libertatea sa proprie, de drepturi care nu trebuiau să fie atinse de nimeni, dar şi când, în vecinătatea sa, i se părea că este un popor care sufere, indiferent de avantagiile pe care puternica viaţă economică a Republicei, în continuă desvoltare uriaşă, le-ar fi putut trage din viaţa normală a unui nou neam fără stăpâni.
Aşa a fost în vremea războaielor napoleoniene de la începutul veacului trecut, când Anglia a fost aceia care punea îngrădiri dreptului firesc asupra mărilor.
Aşa a fost, mai tărziu, când, pentru Cuba şi pentru Filipine, s’a început un războiu cu Spania, a cării putere militară, organisată după modelul austriac şi german a fost frîntă de cetele voluntarilor americani.
Aşa a fost şi când problema libertăţii celor apăsaţi s’a pus înlăuntrul chiar al Republicei. Trebuie să fie ori ba robi negri în Statele Unite? Dacă poporul american ar fi judecat din punctul de vedere al acelei economii politice care s’a pus în sama americanilor ca principiu diriguitor, dar care de fapt, asfixiază astăzi pe negrii albi ai unei mari părţi din Europa, el ar fi socotit foloasele sclăviei în statele sudice, şi ar fi trecut la ordinea zilei. Franţa lui Napoleon al III-lea vorbia doar cu despreţ de „nu ştiu ce principiu abstract şi filantropic” care făcea să curgă atâta sânge. America însă a preferat să-şi oprească, ani de zile, toată munca înăuntru, să piardă pieţe câştigate în lume, să distrugă atâţia oameni şi să piardă atâtea materiale, numai pentru ca în cuprinsul ţerii să nu existe decât fiinţe libere. Mai bine să piară ţara înseşi, credea Lincoln, decât să fie necredincioasă principiului ei de viaţă, care e şi titlul ei de onoare. Şi când judeca aşa, îşi atingea sopul, fără ca totuşi ţara, oricât de nenorocită în anume clipe, să fie cu adevărat ameninţată în existenţa şi în desvoltarea ei.
Ideia a improvisat oştiri în toate aceste casuri.Căci oştirea, dacă merită acest nume, nici nu e altceva decât ideia care se înnarmează, şi fără să se îngrijească de tot ce pierde supt raportul material – căci ca oricând e în stare a face loc –, merge, necruţătoare pentru sine şi pentru alţii, la ţinta ei: dreptul.
Atunci – şi acum – (15 iulie 1918).
***
„Primejdia” americană
O foaie din Bucureşti – nu din cele care sunt scris în romăneşte – atrage atenţia cetitorilor săi de deosebite naţionalităţi asupra marii primejdii ce poate ieşi pentru toate naţiile, şi în special pentru cele din Europa, din întărirea Americei.
America joacă, de sigur, azi rolul cel mare în cumplita luptă dintre neamuri. După ce asupra frontului franco-engles s’au aruncat toate forţele disponibile ale germanilor, după ce s’a încercat lovitura decisivă, care trebuia să mântuie războiul, americanii, conform făgăduielii solemne pe care o dăduseră, au intervenit. Corăbii pe care submarinele nu le-au putut cufunda au adus în grupe cu sosirea sigură miile de oameni în fiecare lună, pănă s’a ajuns la milionul, la milionul şi jumătatea care stă şi astăzi gata de luptă şi care a dovedit în ultima contraofensivă a lui Foch, calităţi de avânt cu totul deosebite, silind pe adversar să declare că nu a stat vreodată în gând să scadă valoarea acestor forţe ale noului continent. Pe Vesle, în timp ce trupele franco-englese dau lovitura de la Montedier-Roye, americanii sunt aceia cari ţin frontul, păstrând posiţiile care au fost ocupate pe malul de Nord al râului.
Asemenea sacrificii, la care se poate adăugi punerea în cumpănă a întregii bogăţii, fabuloase, şi a întregii iniţiative, fără păreche, a americanilor, nu se fac fără ca ele să dea un drept acelora cari n’au cruţat nimic din ce aveau pentru a se ajunge la scopurile urmărite de tovărăşia din care fac parte şi cari, dăunăzi chiar, prin discursul lui Wilson la Parlament, declarau sus şi tare că pentru a se atinge această ţintă Republica Statelor Unite pune un risc, fără preget, însăşi existenţa ei.
Deocamdată, când din partea cealaltă se presintă închipuite propuneri de pace ale Înţelegerii, când vechea diplomaţie europeană se sfieşte a spune ce vrea, ori lasă a se vedea când şi când perspective care nu sunt pretutindeni aceleaşi, când în deosebitele ţări de pe continentul nostru partidele şi individualităţile cred că trebuie să se presinte fiecare cu vederile sale fără a se preocupa de nevoia, neapărată a unei manifestaţii comune, unitare, Wilson nu stă pe gânduri să spuie lămurit cât ce doreşte şi tot ce nu se mai poate schimba în hotărârile imensului popor pe care-l represintă. Dacă unora li se pare că anume puncte nu sunt destul de precise, să nu se piardă din vedere că pe dânsul îl interesează afirmarea principiilor imutabile şi că e firesc ca pentru forma pe care o va lua aducerea la îndeplinire a acestor principii să se lase o latitudine suficientă, în legătură cu informaţii ce ar mai putea veni şi cu puncte de vedere ce s’ar mai putea aduce.
Ajungându-se la pace, America înţelege evident să garanteze situaţia ce se va crea, potrivit cu concepţiile ei şi cu preţul jertfelor ce a făcut.
Când se vorbeşte de „striviri” de „nimiciri”, de „desfiinţări”, acestea sunt fireştile exagerări de limbagiu care nu pot lipsi într’o luptă unde fiecare declaraţie este şi un îndemn. De fapt, oricum s’ar isprăvi această luptă, vor rămânea puteri care şi în temniţa cea mai strâmtă, cea mai bine păzită, îşi vor încorda toate silinţile, ca zmeii din bătrânele poveşti, pentru a recăpăta libertatea şi a trezi din nou, în cele patru colţuri ale lumii, furtunile. Şi va fi nevoie să stea cineva de pază înnaintea celor cari se zbuciumă pentru a ieşi din nou la lumină. Iar paza aceasta cine ar putea o face mai bine decât aceia cari au făcut cele mai mari sforţări, cari vor fi contribuit mai mult la atingerea resultatului şi ale căror interese, aşa de mari, supt raportul economic ca şi, nu mai puţin, supt raportul moral, vor fi prinse atât de puternic de noua stare de lucruri ce se va crea?
Se chiamă aceasta hegemonie? Se poate. Dar nu vedem de ce ar trebui să ne dăm cu groază înlături înnaintea ei ori la simplul gând că ea ar putea să se realiseze.
În viitorul omenirii va birui cea mai mare muncă pusă în serviciul celei mai nobile idei. Ideia americană o cunoaştem însă astăzi. Numai interesul exasperat o poate condamna. Iar munca acestei uriaşe comunităţi de oameni dintre cari niciunul nu poate fi fără lucru, e de-a dreptul admirabilă. Cine ar putea-o împiedica de a atrage toate consecinţele din ce e în stare să facă? Ori mai crede un om serios în puterea tratatelor de a opri vitalitatea unui popor în triumfătoarea ei înnaintare?
Da, ar fi o nenorocire pentru umanitate dacă munca singură, de care sunt capabile şi rasele interioare, ar birui. Această muncă o ştim însă în ce direcţie înţelege a se îndrepta – în direcţia în care ar fi fost bine să îndreptăm şi noi munca noastră.
Iar, dacă s’ar obiecta, că, orice asigurări dă un popor ele n’au altă valoare decât valoarea însăşi a acestui popor – foarte bine! Poporul american nu e însă cine ştie ce rasă necunoscută care să nu-şi fi făcut pe deplin probele în istorie, cum e rasa japoneză, de pildă. Ci acest „popor” nu e alta decât disciplina idealismului engles din veacul al XVIII-lea, aplicată elementelor celor mai doritoare de activitate şi aşteptând totul numai de la creierul şi de la braţele lor, ale lumii întregi.
Nîncrederea ce am arătat-o Americei, ajunsă de la sine la o hegemonie pe care nimeni n’o poate interpreta, ar fi deci a blama înseşi seminţiile Europei noastre – (2 august 1918).
***
Răspunsul cel mare
Răspunsul cel mare cerut de Wilson ca arbitru, şi nu ca duşman, de Germania ca şi de Austro-Ungaria, a sosit.
Şi el e de un radicalism absolut, inexorabil. Conducătorilor Monarhiei habsburgice li se spune că popoarele trebuie să capete nu numai libera dispunere de sine din crezul Revoluţiei ruseşti, ci libertatea permanentă şi definitivă în toate domeniile. Iar Germaniei, care părea a fi isprăvit lista tuturor concesiilor, plecându-se pe rând, cu „demnitate”, la orice reclamă de la dânsa, ca formule şi ca măsuri pregătitoare, preşedintele american, i se pune înnainte alternativa: ori schimbarea totală a stării de lucruri actuale a formei de Stat înseşi, luând puterea din mâna acelora cari au deschis şi făcut războiul, pentru ca el să nu mai poată fi reluat ca revanşă, mâne, ori pentru acelaşi scop care e facerea imposibilă a războiului, o capitulare, care pentru mult timp, prin consecinţele sale ar desarma Imperiul.
De fapt, şi într’un răspuns şi în altul e aceiaşi concepţie: concepţie hotărât americană şi americană de tradiţie, de la Washington şi Franklin la Abraham Lincoln şi de la acesta la Woodrow Wilson. Anume aceia că naţiile deleagă ele pe cârmuitorii lor – cum credeau şi revoluţionarii francesi de la 1789, aşa încât Franţa şi America, cele două republice ale cugetării revoluţionare se întâlnesc – dar că în momentele cele mai mari şi mai decisive înseşi naţiile, adevăratele şi singurele fiinţi politice, sunt chemate a vorbi. Tradiţie, drept câştigat de dinastie, care a făcut şi întregit o ţară, „graţia lui Dumnezeu” sunt lucruri străine în concepţia celor de peste Ocean, şi nota de acum câteva zile ni-o spune cu o precisie absolută.
Dar, în afară de consideraţiile teoretice, este şi una de ordine practică, a cării influenţă asupra răspunsului lui Wilson e evidentă.
Germania cum a fost pănă în momentul când şi prinţul de Baden şi Scheidemann ne asigură aşa de călduros că s-a schimbat cu totul şi pentru toate timpurile – afară numai dacă va voi cineva să-i impuie o „pace de nimicire” creându-se astfel în afară un bloc al revanşei şi cu socialiştii cei mai pacifici şi mai pacifişti – această veche Germanie, a făcut un războiu ca un lucru care se poate dori, după normele înseşi ale vieţii politice. El n-a reuşit; aceasta se constată, cum a făcut-o Bulgaria ca tentative ei de a lua hegemonia balcanică la 1913, pentru ca, acceptându-se un rezultat trist, dar fatal, se chibzui din acel moment chiar toate impulsurile necesare pentru reluarea la cap a operei întrerupte. Aşa se judecă – de ce şi-ar ascunde o cineva şi de ce ar ascunde-o? – în cercurile lui Westarp, care sunt încă aşa de puternice. Dar şi cercurile funcţionarilor cari înseamnă aşa de mult, în cercurile militare, care dispun de forţa decisivă ; ba chiar o largă parte din intelectuali are concepţia care izvorăşte din creşterea şi din cetirea lor, care, cum se ştie, au fost răspicat şi conştient imperialiste.
Schimbarea e în legătură, nu cu o transformare din lăuntru a elemntelor care multă vreme vor rămânea singurele în adevăr influente, fiindcă sunt organisate, au practica guvernului şi lumea e deprinsă a asculta de cuvântul lor în chip instinctiv, ci numai cu presiunea unei nevoi din afară şi din interior chiar, din partea claselor sărace, strivite de greutăţile războiului. Mâne, încetând această presiune, totul poate fi altfel.
Şi profesorul de istorie Wodroow Wilson ştia că a mai fost aşa ceva în lumea germană acum şaptezeci de ani.
Atunci exista şi o stare de spirit pe care în zadar am mai căuta-o şi am dori-o azi. Era a doua zi după splendida înflorire a artei, după cel mai îndrăzneţ avânt al cugetării acestui mare popor. Toată lumea ardea de nerăbdarea realisării idealelor cele mai grele, şi nimeni nu se îndoia de faptul că pe lume se poate vedea îndeplinirea fără neajunsul a celui mai pur absolute
O clasă intelectuală care n’avea legăturile cu Statul ale celei de azi şi care se socotia superioară, nesfârşit superioară tuturor acelora care încunjurau şi serviau acest Stat, a luat conducerea unei mişcări de totală prefacere în sens revoluţionar frances, a societăţii. S’a ridicat steagul vechiului Imperiu, dar nu în sensul ce-l avuse pe vremuri, ci în acela pe care i-l dădea romantismul liberal. Adunarea de la Frankfurt a ascultat discursuri şi a votat moţiuni pe care le-ar fi salutat frăţeşte, adânc, icobinii francesi de la 1793. Regii, consideraţi ca „inamici ai poporului” prin singură situaţia lor, au fost împroşcaţi continuu de atacurile furibunde ale unei retorice poetice, care credea că procedând astfel face politică. Radicalismul cel mai cutezător îşi făcea tot mai mult drum, şi morga regelui prusian trebuise să apară în balcon şi să puie mâna la cască înnaintea victimilor unei ciocniri de stradă.
Şi pe urmă… La capătul „beţiei de cuvinte”, pe care totuşi popoarele o ascultau cu o vădită simpatie, trupele guvernelor, care nu ştiau decât de disciplina lor, au înnaintat la comnadă şi au curăţit terenul. Din cuşmele frigiene s’au făcut bonete de casarmă.
Wilson ştie aceasta, şi deci, riscând să deslănţuiască din nou cel mai sălbatec dintre războaie, azi, el cere, ca o condiţie neapărată pentru a nu avea un războiu încă mai sălbatec, mâne trecerea puterilor – (17 octombrie 1918).
***
Wilson în Europa
Preşedintele Statelor Unite vine în Europa pentru a lua parte la lucrările Congresului de pace. Presenţa aceluia a cărui acţiune a contribuit aşa de puternic la zdrobirea Germaniei şi la biruinţa umanităţii chinuite şi ameninţate în tot viitorul era absolut indispensabilă pentru ca anumite intrigi, pe care le pregătesc germani, unguri, bulgari, toată şleahta învinşilor, cari aşteaptă numai adunarea Congresului pentru ca să apară cu vechile lor speranţe, fie şi căzute prin înfrângere, să fie zădărnicite. Nu se va mai putea ţese o întreagă pânză de păianjen în credinţa lor s’ar putea prinde într’însă buna credinţă şi „umanitatea” generoasă a acestor americani, informaţi numai din statornice stăruinţi şi prin viclene broşuri de propagandă. Nu se va putea aduce din ţara care a contribuit mai mult la succesul causei comune un an de supremă instanţă la care să se îndrepte pe basa principiilor americane, „wilsoniene”, aceia chiar al căror întreg trecut a însemnat cea mai sălbateică, mai crudă denegare a acestor principii şi cari, dacă ar fi ca în adevăr ele să se aplice Europei întregi, n’ar avea decât să-şi caute un mormânt în mijlocul chiar al ruinelor pe care le-au făcut.
America de la New York şi de la Washington se putea momi prin toate măsluirile scrisului şi prin toate minciunile graiului. Va fi însă imposibil să se reuşească prin aceleaşi mijloace faţă de America presentă.
Aceasta ştie să lucreze şi în ţinuturile cele mai străine de dânsa. A dovedit-o cu ocasia amestecului ei tehnic şi militar în Franţa. În foarte scurtă vreme trimeşii americani şi-au dat samă de starea de lucrări reală şi odată această anchetă desăvârşită, ei au găsit şi mijloacele cele mai potrivite pentru a începe o acţiune care a fost dusă cu o iuţeală şi un spirit de sistem ce a uimit şi pe duşmani, totuşi aşa de bine lămuriţi asupra tuturor celor ce se pot întreprinde contra lor. O întreagă lume a fost creată pentru a se da o basă mai neagră şi mijloace de acţiune mai efective războiului de nimicire sau de îngenunchere.
Şi ni-am putut da samă şi noi de această calitate a americanilor când trimeşii marilor noştri Aliaţi au venit acum vre-un an şi jumătate într’o ţară din care nu ştiau mai nimic, dată fiind şi aptitudinea noastră specială de a ne face cunoscuţi unde trebuie, şi totuşi, în scurtă vreme, procedând cu energie, cu inteligenţa unor adevăraţi descoperitori, au ştiut ce ajutor trebuie şi pe ce drumuri se cuvine să meargă pentru a nu ajunge la alţii decât aceia cari erau luaţi în vedere.
Folosind astfel pentru resolvirea marilor probleme care se pun, preşedintele Wilson va contribui la încă un resultat prielnic. Cum e hotărât să nu stea mult pe aici, cum terminul de o lună de zile e fixat pentru absenţa lui de acasă, va fi împedecată astfel acea zăbavă din care vechea diplomaţie – şi Germania a păstrat toată partea din ea care-i revine – ştie să facă o aşa de teribilă armă ascunsă contra dreptăţii statelor şi a dreptului popoarelor. Dânsul, care vine din locurile de pe lume unde timpul se cântăreşte mai cu scumpătate, va şti să recunoască, fiind învăţat şi de lunga sa experinţă ca istoric, asemenea manopere spre a le zădărnici cât se poate de răpede. Pentru întăia oară de când se negociază o pace se vor prescurta protocoalele şedinţelor împuţinate şi toate vechile superfinităţi solemne vor fi lăsate în depositele arheologice.
În schimb, prin şeful său America va învăţa şi ea ceva de la europeni. Acum trei sferturi de veac, Longfellow, menit să fie unul din cei mai mari poeţi ai Statelor-Unite, venia în Franţa, în Italia, în Germania să-şi facă o călătorie de iniţiare şi de educaţie artistică. Aducea cu el spiritul liber al patriei sale, lipsa de prejudecăţi a unei societăţi de emigranţi, independenţa sprintenă în judecarea tuturor lucrurilor. Şi după câteva luni abia petrecute în mijlocul acestor vechi societăţi vieţuind în umbra monumentelor adesea milenare, el a înţeles ce e tradiţia, nu ca încă o abstracţie, ci ca unul din puternicii factori de existenţă a popoarelor.
Aşa va fi şi cu istoricul preşedinte. Pornind de acasă cu ilusii plebiscitare, fireşti pentru cine nu cunoaşte numai un mediu politic ca acel american, el va găsi naţii bine definite, de mult fixate, având în sufletul lor comori de amintiri, de care nu vor să se despartă şi chiar de ar voi, li ar fi cu neputinţă.
Şi atunci acel care este chemat a fi orânduitorul lumii va lepăda ideia că ajunge presenţa unui om venit de ieri de alaltăieri pe un pământ pentru ca şi votul lui să decidă, cu putere egală, asupra soartei acelui pământ şi va adopta convingerea noastră europeană, pe care ni-au dat-o veacurile: că pe fiecare pământ omul are şi valoarea, care aceia e hotărâtoare, a tuturor generaţiilor care l-au precedat şi care au de sigur un sfânt drept ce nu se poate rosti decât prin buzele urmaşilor – (22 noiembrie 1918).
***
Mâna darnică a Americei
Noi facem politică – şi atunci când pretindem a face «opinie publică». Facem politică în orice manifestare a vieţii şi, când nu putem face politică în vre-un domeniu, când cine să ni interzică aceasta, părăsim pur şi simplu – cum s’a văzut la Congresul Ligii –, acest domeniu. Facem, câţi putem, şi afaceri asupra ruinelor ţerii, care nu prin practica individuală a pungăşiei se vor ridica din risipa lor încă fumegândă. Iar, când avem ceva vreme liberă, ei bine, dăm trei-patru sute de lei birjarului pentru a vedea la Ipodrom întrecerea la gâfâire a patrupedelor, care se bucură de simpatia publică mai mult decât orice act naţional şi intelectual.
În acest timp opera de samaritean, pe care o reclamă imperios, desperat, neauzita miserie a populaţiei sărace a uitatei populaţii de la sate, minată de boli de nu mai încap cimitirele şi nu se mai află preoţi, scăpaţi de molimă, pentru a-i face formele bisericeşti, fac străini, veniţi de foarte departe, cari n’au aici nici mormintele strămoşilor, nici casa părintească, nici avutul lor, nici lăcaşurilor culturii lor, nici rude, nici prieteni şi pe cari-i atrage o imensă mila de oameni, o sfânta simţire crestină, de care noi, în casa noastră, pentru fraţii noştri, in vederea viitorului nostru, nu suntem capabili.
Fără nicio plata, din loc în loc, căutând miseria în locul chiar unde tânjeşte şi zace, americanii, americanele, oameni cari-şi au rosturi în patria lor se strecoară prin mijlocul anarhiei, ai destrăbălării sociale, al luxului obraznic şi al nesuferitului zgomot spre locul de durere unde-i chiamă cea mai nobila datorie pe care şi-o poate recunoaşte şi impune o inimă omenească.
O aclamaţie imensă ar trebui să se ridice ca mulţămită pentru această mare Americă miloasă, care, dacă nu ni dă tot ce se cere ca teritoriu la întrunirile publice, şi se cere cu dreptate, dacă nu şi cu toata cuviinţa cerută, ni dă ceva mai preţios şi decât atâta: puterea omenească, fără care totul s’ar prăbuşi în distrugerea rasei înseşi – (5 iunie 1919).
***
Concepţii americane
America nu ni dă numai prilejul de a ne ocupa de dânsa supt raportul puterii sale materiale, de credit, de fabricaţie, de circulaţie, putere pe care d. Octav Botez, din vechea gardă a «Vieţii romăneşti», mutată la «Opinia», cel mai patriotic ziar, o denunţa, ca o primejdie pentru «Europa» – unde-i aia «Europa»? – iac’aşa, din plăcerea de a rupe o lanţă pentru Germania învinsă de această aspră America. Ea îşi permite să arate că are şi un capital moral, cu care ar fi în stare a stăpâni aceiaşi «Europă», chiar de-ar fi s’o prindă în vreo «Opinie» acelaşi Octav Botez sau altul.
La Paris ca şi la Bucureşti se văd soldaţi răniţi, cari cerşesc – din nevoie unii, din calcul alţii. Uneori cântă, ca orice alţi cerşetori stilaţi ruseşte. Lumea dă «un ban» şi trece. Un ofiţer american însă, acolo, la Paris, în faţa unui asemenea spectacol, n’a dat numai, ca unul din creditorii «Europei» ce este, o suta de lei soldatului, dar i-a şi propus, i-a impus un angajament de muncă prin care şi cel mai diform rănit încă poate câştiga ceva fără a se umili cerşind.
La Bucureşti se vede zilnic «autoritatea» intervenind pentru cel mare contra celui mic, pentru cel tare contra celui slab. Dăunăzi, în Cişmigiu, un paznic împingea spre poartă o femeie cu piciorul gol rănit şi înfăşurat în cârpe murdare, supt cuvântul ca strica plăcerea cochetelor dădace ale… soldaţilor francesi şi mucoşilor români din licee. Eram câţiva cari am protestat, dar cu cât folos!
Iata însă că un sergent de stradă smulge, cu acelaşi gest, pe o femeie bolnavă, care cerea numai să se odihnească, d’innaintea unei case mari, ai cării «boieri» ceruseră să se înlăture disgraţiosul spectacol al suferinţei. Publicul – cască gura şi îngăduie. Un ofiţer american însă iea femeia, o suie în automobilul Misiunii şi o duce acasă ca pe o elegantă la un sfârşit de bal.
Eu cred că ar trebui să luăm măsuri «europene», cu «Schutzmanii» ce or fi rămas în Berlin. America aceasta ne copleşeste, ne înnăbuşa, d-le Octav Botez – (29 iulie 1919).
Urmează…
[/responsivevoice]
