Sebastian CĂTĂNOIU ■
Dacă eram obișnuiți cu știrile estivale despre incendiile masive de vegetație din zona mediteraneeană, în 2026 ”noutatea” e că țările ce tratau cu ”răceală” pârjolurile sud-europene, s-au confruntat cu aceleași probleme incendiare asociate secetei prelungite și temperaturilor extreme.
În câteva zile, un incendiu din Rezervația Naturală Hautes Fagnes, parte a Parcului Natural Hautes Fagnes-Eifel (Belgia), a ajuns să cuprindă 27 kmp din acest peisaj protejat datorită turbăriilor împădurite cu pini, a mlaștinilor și pajiștilor întinse cu vegetație ierboasă. Tradițional o zonă umedă, datorită turbei care facilitează retenția apei, rezervația a fost cuprinsă de flăcări, în special datorită vegetației uscate. Grosimea de până la opt metri a stratului de turbă va face ca focul să fie greu de stins! Nu departe, dincolo de graniță, în Germania, un incediu declanșat în apropierea orașului Huertgenwald, a dus la evacuarea a aproape 1800 de persoane. Totuși, cireașa de pe tort a venit din Norvegia, unde în primăvara (!!!) lui 2026 un incendiu de vegetație de proporții a distrus peste 100 de locuințe și a determinat evacuarea a sute de persoane.
Dincolo de temperaturile ridicate și de seceta prelungită, există un alt factor, mai puțin discutat, dar esențial în declanșarea și propagarea incendiilor de vegetație: acumularea biomasei uscate. Iarba uscată, frunzele, lăstărișul și resturile vegetale se transformă, în perioadele secetoase, într-un combustibil natural. Cu cât această materie se acumulează în cantități mai mari, cu atât crește probabilitatea ca o scânteie, un foc aprins neglijent sau o altă sursă de aprindere să declanșeze un incendiu, iar flăcările să se extindă rapid. Fenomenul este strâns legat și de schimbarea modului în care sunt utilizate și administrate terenurile. Pajiștile abandonate, terenurile marginale și suprafețele care nu mai sunt cosite sau pășunate se umplu treptat de vegetație ierboasă. La sfârșitul sezonului de vegetație sau în perioadele prelungite de secetă, vegetația ierboasă se usucă și rămâne pe teren sub forma unui strat continuu de material combustibil. Acesta poate să nu fie cauza izbucnirii incendiului, în condițiile specifice Europei, aproximativ 90% dintre incendiile de vegetație au cauze de sorginte umană, dar reprezintă unul dintre principalii factori care favorizează propagarea rapidă și extinderea focului.
Această realitate ne sugerează o perspectivă interesantă asupra prevenirii incendiilor, întrucât nu este suficient să ne gândim doar la stingerea focului, după ce acesta a izbucnit. Terenurile abandonate sau pajiștile din ariile protejate în care nu sunt permise intervenții sunt acaparate de specii de graminee invazive, care se transformă vara în adevărate covoare de fân uscat și creează condiții ideale pentru izbucnirea și propagarea incendiilor. O parte a soluției poate fi chiar modul în care se administrează peisajul înainte ca focul să apară, iar reducerea pe cale naturală a biomasei inflamabile, prin pășunat, poate deveni o măsură preventivă simplă, cu costuri reduse și cu beneficii suplimentare pentru biodiversitate.
Erbivorele sălbatice de talie mare, spre deosebire de animalele domestice crescute în mod obișnuit în gospodării, au capacitatea de a pășuna chiar și pe pajiști cu o valoare nutritivă foarte redusă. În absența erbivorelor de talie mare, iarba uscată se acumulează în peisaj, iar pe măsură ce cantitatea de biomasă crește, crește și riscul producerii incendiilor. Afară de pășunat, erbivorele de talie mare mai contribuie și într-un alt mod la prevenirea propagării incendiilor. Prin deplasarea lor, mai ales în cazul animalelor cu comportament social, acestea crează o rețea de poteci care străbate peisajul și care poate funcționa asemenea unor culoare naturale de întrerupere a focului, împiedicând propagarea incendiilor înainte ca acestea să capete proporții mari. În ecosistemele în care erbivorele mari au fost prezente în mod natural, o parte importantă a acestei biomase era consumată permanent. Caii sălbatici, zimbrii, elanii sau alte erbivore de talie mare nu se limitează la vegetația fragedă și bogată în nutrienți, ci pot consuma și plante mature, fibroase, contribuind astfel la reducerea cantității de vegetație uscată. Pășunatul lor creează, în timp, un mozaic de suprafețe cu înălțimi și densități diferite ale vegetației, întrerupând continuitatea combustibilului și îngreunând propagarea focului.
Un zimbru adult consumă în jur de 50 kg de masă verde pe zi, în timp ce un elan poate ajunge la un consum de până la 30 kg de hrană proaspătă pe zi. Dincolo de aceste cantități impresionante, adevărata importanță a celor două specii pentru ecosistem trebuie căutată în ceea ce consumă și în felul în care o fac. Zimbrul este, în primul rând, un mare consumator de vegetație ierboasă, fără a se da în lături de a consuma puieți, lăstari sau lujeri ai speciilor forestiere. Pășunând, el îndepărtează cantități considerabile de vegetație ierboasă care, după uscare, se poate transforma într-un strat continuu de material inflamabil. Zimbrul nu „stinge” incendiile, dar poate contribui la reducerea cantității de combustibil disponibil înainte ca acestea să izbucnească. Cei aproape o sută de zimbri în libertate din Parcul Natural Vânători Neamț utilizează zilnic în jur de cinci tone de vegetație care altfel s-ar fi acumulat, prin uscare, devenind combustibile… Dacă extindem această cantitate la măcar șase luni de sezon de vegetație, adică 180 zile, ajungem la 900 tone de masă vegetală, îndepărtată natural din calea posibilelor incendii. Impresionant, nu-i așa?
Elanul are un rol diferit, întrucât este un erbivor selectiv, adaptat în special consumului de frunze, lăstari și ramuri tinere de arbori și arbuști, fără a se da în lături să pășuneze copios, atunci când dorește. Prin hrănirea sa, el influențează stratul arbustiv și regenerarea vegetației lemnoase, contribuind la menținerea unui peisaj mai deschis și mai variat. În anumite condiții, această activitate poate reduce continuitatea vegetației care favorizează propagarea focului, mai ales la limita dintre pădure și pajiști. (foto 5)
Prin urmare, prezența celor două specii în libertate nu trebuie privită doar prin prisma cantității de hrană pe care o consumă, ci ca parte a unui mecanism ecologic mai amplu. Zimbrul acționează predominant asupra stratului ierbos, elanul asupra vegetației arbustive și lemnoase. Împreună cu alte erbivore mari, ele contribuie la menținerea unui peisaj mozaicat, în care vegetația nu formează pretutindeni o masă continuă și uniformă de combustibil. Aceasta este, de fapt, una dintre marile pierderi provocate de dispariția marilor erbivore din ecosistemele europene. Istoric, aceste animale au consumat permanent vegetația, au deschis culoare prin desișuri, au creat suprafețe cu diferite grade de acoperire și au transportat semințe pe distanțe mari. Peisajul era astfel modelat nu doar de climă și de procesele naturale, ci și de mișcarea și hrănirea marilor ierbivore.
Odată cu dispariția lor, omul a preluat o parte din aceste funcții. A cosit pajiști, a curățat terenuri, a întreținut pășuni și a redus vegetația în exces. Multă vreme, creșterea extensivă a animalelor domestice, ovine, bovine sau cabaline, a suplinit absența marilor erbivore sălbatice. Dispariția micilor gospodării și trecerea la metode intensive de creșterea a animalelor domestice au contribuit, la acumularea vegetației uscate, combustibilul care susține propagarea cu mare viteză a incendiilor. În loc să ne referim la prevenirea incendiilor exclusiv prin prisma utilajelor, a intervenției pompierilor și a costurilor de întreținere a terenurilor, putem începe să privim și ecosistemul ca pe un aliat.
Un zimbru care pășunează zilnic zeci de kilograme de vegetație, un elan care consumă lăstari și ramuri, un cal sălbatic care ”tunde” pajiștile, urmate de o întreagă comunitate de erbivore mai mici, pot funcționa împreună ca o „echipă de pompieri”. Desigur, erbivorele mari nu pot elimina riscul de incendiu și nu pot înlocui măsurile clasice de prevenire și intervenție. Ele pot însă reduce unele dintre componentele esențiale ale riscului: cantitatea și continuitatea combustibilului vegetal. Iar avantajul este că o fac permanent, fără zile libere, fără logistică scumpă și, atunci când populațiile sunt gestionate corespunzător și ecosistemul le poate susține, cu costuri mult mai mici decât intervențiile clasice. Într-un peisaj în care pajiștile sunt abandonate, cositul este redus, prezența animalelor domestice este sporadică, iar perioadele de secetă se prelungesc, acest serviciu ecologic capătă o importanță tot mai mare.
Reintroducerea marilor erbivore sălbatice poate fi privită, așadar, nu doar ca un demers de conservare a unor specii, ci ca parte a unui proces mai amplu de restaurare a naturii și a proceselor ecologice care au modelat cândva peisajele României. Ele nu sunt doar locatari ai ecosistemelor, ci și modelatori ai lor. Prin pășunat, prin consumul vegetației, prin transportul semințelor și prin felul în care deschid și întrețin mozaicul de habitate, marile erbivore contribuie la construirea peisajului în care trăiesc. Poate că aici se află unul dintre cele mai puternice argumente pentru ca ele să nu rămână doar în rezervații sau în spații îngrădite, ci să-și recapete, acolo unde condițiile naturale permit, locul și rolul în ecosistemele din care au lipsit, de prea multă vreme. Nu doar pentru ele și nu doar pentru biodiversitate, ci pentru întregul peisaj. Un peisaj mai viu, mai divers și, cu siguranță, mai rezilient în fața secetei, a schimbărilor climatice și a incendiilor.
[/responsivevoice]
