Aurel FLEISCHMANN ■
La 143 de ani de la anexarea ei de către România, pe 14 noiembrie 1878, iată cateva clișee despre Dobrogea față în față cu istoria.
În această zi veți auzi și citi des despre „reîntoarcerea Dobrogei la Patria Mama”! O sintagma oarecum ieftină și un fals istoric, născută din nevoia de a accepta și justifica anexarea Dobrogei, o provincie otomană. O anexare condiţionatată în urma războiului ruso-turc prin Tratatul de pace la San Stefano şi ratificată de Congresul de la Berlin în 1878.
Dobrogea din punct de vedere geografic, aparține de Peninsula Balcanică iar istoria ei este strâns legată de Balcani și de soarta lor, fără sa aibă o „patrie mamă” la 1878, cel puţin nu România.
Este adevărat că Mircea cel Bătrân a stăpânit și Dobrogea 30 de ani, între 1388 și 1418, până la moartea sa. Din 1400 obține chiar Dobrogea întreagă, cu „Gurile Dunării” și „părţile tătăreşti”, de la Alexandru cel Bun, domnitorul Moldovei, pentru ajutorul acordat acestuia de a obține tronul.
Dar înaintea lui au fost, sute de ani, bizantinii, bulgarii lui Asparuch, iar bizantinii și iar bulgarii, cumanii și mongolii … și mulți alții. Până și rușii kieveni în frunte cu Sviatoslav (Svetoslav) regele Kievului, au debarcat în 968 în Delta Dunării, o armata de 60.000 de oameni. S-au confruntat aici cu 30.000 de bulgari, pe care i-au urmărit până la Nistru, ridicând apoi la Prislava, în Dobrogea, capitala Rusiei Kievene, asta până în 971 când au fost alungați de basileul Ioan Tzmiskes.
Dar în față acestor evidențe ale istoriografiei universale, să conteze oare numai cei 30 de ani de stăpânire a lui Mircea cel Bătrân? Stridența afirmației ar trebui să fie clară chiar și pentru cei fără veleități de istoric.
Reîntorcandu-ne la timpurile mai noi, de unde ne-au rămas surse istorice mai proaspete, să vedem cum arăta Dobrogea.
În harta otomană din imagine de la mijlocul secolului XIX (1850), ceea ce la vremea respectivă era provincia „Vilayetul Dunării”, pe harta este inscripționat că „Bulgaristan”/Bulgaria, fără nici o mențiune la Dobrogea. (pentru detalii vezi: https://techirghiol.com/bulgarii-si-dobrogea )
Nici europenii prin cartografii și geografii lor nu o vedeau altfel. Iată aici o harta europeană a imperiului otoman din 1871, unde Dobrogea nu este de fel reprezentată explicit ci, apare ca parte a provinciei otomane „Bulgaria”.
Pentru cei care poate nu cunosc detaliile nașterii statului nostru, România a apărut că entitate statală condusă de Alexandru Ion Cuza în 1859, prin unirea Moldovei și a Munteniei (Țării Românești), construct care avea să poarte numele de „Țările române”, sau „Principatele Unite”. Iată mai jos dintr-un manual de geografie al „Țărilor Române” din 1863, detalii privitor la Dobrogea, pământ românesc sau „Moșia lui Mircea cel Bătrân”, cum mai e numită astăzi. De fapt iata lipsa de detalii privitor la această provincie.
Dobrogea este pomenită numai de două ori în tot acest nou manual de geografie al statului român. Apare inițial sub numele anterior de „Moesia”, cu specificația noului nume „Dobrogia”. Adică în Principatele Române la 1863, încă nu se avea habar de „moștenirea” dacilor și a lui Mircea ce Bătrân dintre Dunăre și Marea Neagră.
Și dacă tot e să demontăm clișeele răspândite de naționaliștii, istoricii și jurnaliștii români în privința Dobrogei, clișee probabil bine intentionante dar care nu corespund adevărului istoric, iată câteva argumente împotriva surprizei trădării înțelegerii comune a rușilor în războiul ruso-turc, care pe nepusă masă, au cerut retrocedarea celor trei județe basarabene Cahul, Ismail și Bolgrad.
Iată ce scrie Telegraful de București din 6 ianuarie 1876, citând din „Pall Mall Gazette”:
° ° °
«Ecä ce ne spune „Pall Mall Gazette”:
„Ni se asicura ca guvernulu romanu voesce sa cupere de la Sultanulu complecta independinîa a României. Rusia aru adera la aceastu faptu cu condiţiunea de a i se înapoia Basarabia ce’i a luat-o puterile semnatoare ale tratatului de la Paris la 1856. În schimbu, Principatele Dunarene voru lua Dobrogea cu unu portu în Marea Neagră.”
Spaciulu şi timpulu ne lipsesc a trata astă-di această însemnată cestiune.»
° ° °
Deci încă de la începutul anului 1876, Principatele Române speculau ideea de a obține independența plătită, cu prețul schimbului sudului Basarabiei cu provincia otomană Dobrogea, provincie care de asemenea trebuia plătită sau în război câștigată?
Dar câteva zile mai târziu Telegraful de București din 18 ianuarie 1876, mai notează:
° ° °
«Este esactu cee ce unu ziaru francesu „Le Monde” dice ca in 1872 s’a tratat la Constantinopole cestiunea de a se oferi Romaniei Dobrogea in schimbul Basarabiei, si ca Anglia si Austria s’au opusu atatu, ca pasurile combinate a le ambasadoriloru, englesu si austriacu, fusera causa care a facutu se cada Mahmud Pasa”..»
° ° °
Deci discuția despre un eventual schimb al sudului Basarabiei cu Dobrogea se purta deja din 1872 ?!
Iar în Telegraful de București din 19 iulie 1877, deci înainte deintrarea efectivă a Principatelor Unite în război, se dădea o notiță despre „spionii” României deplasați în teritoriu, pentru a afla dacă „se merită” o eventuală anexare a Dobrogei, pământ necunoscut în România:
° ° °
«Bucuresci, 26 Iuliu – Ivanovici, fostu agentu comercialu in Tulcea, si Aurelianu directorulu scolei de agricultura din Bucuresti, au primit de la guvernu insarcinarea sa se duca in Dobrogea, spre a studia localitatile de pe acolo si a face unu raportu, deca Dobrogea merita sa fie anecsata la Romania..»
° ° °
Cu această sper că am lămurit și așa zisă trădare a aliatului Rusia în războiul ruso-turc din 1877 ?!
Dar cum stăm cu situația în țară, privitoare la această anexare a unui teritoriu străin din „Țară Turcească” așa cum era Dobrgea denumită de mocanii care coborau la pășunat aici ?
Iată ce scria Eminescu în Timpul la începutul lui 1878 despre eventuală anexare a Dobrogei:
° ° °
«”Misiunea României este pe malul stâng al Dunărei, n-are ce căta pe malul drept, unde, deși locuiesc mulți români, totuși majoritatea populațiunei este de ginte slavă (…) de la echitatea și înțelepciunea ei (a Rusiei) și a Europei am putea cere numai Delta Dunărei, care a fost a noastră, și indemnitatea pentru pagubele noastre de răzbel.”»
° ° °
Iar un alt ziar conservator „Presa”:
° ° °
«”Pentru a ține în respect și în ordine populațiunile sălbatice ale Dobrogei, ne va trebui să întreținem acolo o armată considerabilă.”» (pentru detalii: https://techirghiol.com/caderea-plevnei-si-dorul-de-anexiune-al-romanilor )
° ° °
După cum se știe, România care oricum nu prea avea de ales, a „acceptat” schimbul de teritorii și s-a pricopsit cu Dobrogea.
Un alt clișeu dobrogean privește faptul cum istoricii timpului au creat ad-hoc istorisiri „eroice”, despre cum s-a desfășurat preluarea Dobrogei de către armata română și Carol I, istorisiri preluate cu plăcere de toți cei care le-au urmat, fără discernământ în care imaginea descrisă era aceea a sentimentelor favorabile și de consimțire cu care a fost întâmpinat regele și aramata sa de catre populatia Dobrogei
Față în față cu acest clișeu dulceag, stă o realitate cenușie, deloc eroică. Festivitățile românești de „preluare” a Dobrogei s-au ținut la Brăila în Țara Românească. Acolo și-a citit regele cunoascuta „Declarația către Dobrogeni” căci situația de partea cealaltă a Dunării se pare că era deja cunoscută. Acolo nu-l aștepta nimeni pe rege.
Trecerea Dunării s-a făcut în dreptul Brăilei, la Ghecet (Smârdan astăzi) pe partea Dobrogei. Dobrogea era un pământ slab populat de români și puțîn cunoscut în Regatul României. Pentru toată lumea era „Țară Turcească”. De la Măcin și din împrejurimi de abia s-a reușit să se organizeze 40 de oameni care să vină cale de 10 km la Ghecet, pentru a întâmpină pe rege. Dar și aceștia au fost împiedicați până la urmă de către bulgari să organizeze „primirea triumfală” a regelui Carol pe pământ dobrogean. Rușii erau de asemenea reticenți la predarea administrației, probabil se așteptau la orice, chiar și la o răsturnare a situației în care românii poate nu ar mai fi acceptat în ultimul moment schimbul de teritorii, Basarabia de sud cu Dobrogea, sau să le fie blocat drumul de retragere a trupelor din Bulgaria.
Regele a pus piciorul pe pământul Dobrogei, dar nu a fost întâmpinat de nici un dobrogean. A fost salutat de proprii soldați care au debarcat o dată cu el, după care s-a întors la Brăila și mai departe la București.
Relatarea despre situația adevărată la debarcarea regelui în Dobrogea o face „România Liberă” într-u articol apărut mai târziu, la 8 decembrie 1878:
° ° °
« … deşi în plan era de mai nainte făcută programa primirei A. S. R. Carol I, la trecerea Sa peste Dunăre la Ghicet; când densul va pune piciorul mai întaiu pe pămîntul Dobrogei, adică era să vină vr’o 40 de români călări, de la Mácin şi de prin satele circum-vecine, să vină preoţii cu protopopul în frunte, aci să se sântească apa, şi stropind pe Domnitor, să i se zică un cuvânt pregătit de profesorul N. Bălăşescu, şi numai după această primire la Ghicet să treacă toate trupele la oraşul Măcin, unde să i se facă de primarul oraşului o nouă recepţiune. Dar lucrul pentru primirea la Ghicet s’a scamotat, prin planul bulgarilor din Măcin, adică luni în ajunul trecerii, seara, poliţaiul din Măcin a chiemat pe preoţii români la poliţie, şi le-au poruncit, ca a doua zi, marti, în 14 (ziua trecerii), să nu cumva să se mişte care-va preot din Măcin, ci să fie toţi la biserică, că este sărbătoare mare, numele prinţesei rusesci, Maria, nepoata sau sora împăratului Alexandru, şi trebue să se facă slujbă cu Te Deum, şi se mai porunci, ca în acea zi nici o prăvălie să nu fie deschisă. Această poruncă luând-o protopopul cu preotii, nici unul nu putu să se misce din oraş şi să meargă la Ghicet, spre primirea Românilor, după cum era programa.» (detalii aici: https://techirghiol.com/adevarul-despre-ziua-de-14-noiembrie-1878-la-preluarea-dobrogei-de-catre-romania)
° ° °
În ceea ce privește un ultim clișeu cu drag răspândit despre Dobrogea și dobrogeni, „Dobrogea exemplu de convieture interetnică și toleranță”, nu este decât o autolingusire a dobrogenilor, o „calitate” apărută în urma românizării depline a Dobrogei și o dată cu dominantă etnică românescă. În rest, istoria Dobrogei, că și înainte de anexare a fost plină de conflicte interetnice între români și greci, între coloniști români și tătari, între români și bulgari, între aromâni și bulgari, între aromâni și greci etc. iar antisemitismul adus în Dobrogea de coloniști nu se deoseba pre amult de restul țării. Ziarele vremii au tot publicat despre aceste conflicte încă de la începuturile Dobrogei românești. Iată aici o relatare din „Unirea Poporului” din 13 Aprilie 1930:
° ° °
«Dumineca în 30 Martie Bulgarii şi coloniştii macedo-români din comuna Bogdanova din Dobrogea s’au încăierat pentru nişte pământ. Bulgarii au atacat cu focuri de armă pe colonişti, rănind pe românul macedonean Tuşa Cehene , iar pe fratele acestuia bătându-l cu ciomege. Coloniştii s’au apărat, împuşcând şi ei asupra Bulgarilor şi rănind pe 7 dintre ei, iar pe unul omorându-l. Jandarmii venind au arestat zece Bulgari şi cinci colonişti. »
° ° °
Cum dobrogenii nativi, românii aflați deja la 1877 în Dobrogea, raportat la teritoriu, erau foarte puțini, (o statistică a rușilor la 1877, ce voia să convingă România să accepte schimbul de teritorii, notează 47.000 de români în Dobrogea, majoritatea aflați în satele presărate de-a lungul Dunării) a făcut că noii cetățeni să fie lipsiți mai bine de trei decenii de drepturi politice. Votul cenzitar, bazat pe avere și impozitul plătit care s-a practicat în sistemul electoral românesc până în 1917, dacă ar fi fost aplicat în Dobrogea, ar fi dus la o dominantă politică a „străinilor” („cu sistemul actual de vot s’ar da, oricum, o putere, o prioritate burghesimii străine. (Neamul Romănesc, 5 Noiembrie 1906)”
De aceea, pentru oficialitățile române, intelectuali, istorici, jurnaliști, țelul în Dobrogea de la începuturile ei românești, a fost românizarea acesteia cu orice preț, miza finală fiind dominația etnică. Cu toate acestea, la 143 de ani de la preluarea Dobrogei de către România, putem spune, cu toate nesiguranțele, greșelile și teoriile false sau închipuite, că avem o Dobroge românească pe care am făurit-o nou și pe care o merităm pe deplin, împreună cu toți „străinii de neam” care au reușit să reziste aici și să se adapteze noii societăți, alcătuind un mic colț modern de Balcani, absolut românesc.
