Legea Talionului e doar pentru goimi?

Dan MIHĂESCU ■

Motto: „Mai rău decât adevăratul rău, este să porţi povara greşelilor care nu sunt cu adevărat ale tale” Euripide

Complexul Comercial Filimon Sârbu, proiectat de arhitecta Lucia Vlădescu, de la Institutul de Proiectări Judeţean Constanţa, a fost inaugurat în 1987 cu denumirea Piața Filimon Sârbu, fiind situat pe Bulevardul I.C. Brătianu (fost Filimon Sârbu).

Desemnat a deservi unui cartier cu o populație de 10.000 de locuitori, complexul ce perpetuează şi în ziua de azi, în chip nefast, memoria unui fals erou comunist ilegalist, se desfășoară pe parter și etaj, cu o curte interioară de tip piaţă liberă pentru producătorii locali, cu suprafaţa de 4.620 mp. Clădirea masivă primitiv post-modernistă de linie arhitecturală naţional-socialistă inscripţionată pe faţadă cu denumirea iniţială „Complex Comercial Flimon Sîrbu„, e construită pe cadre de beton armat cu deschidere de 6 m, ceea ce permitea separarea sălilor de vânzare și de depozitare doar prin mobilier. În piață au fost incluse un magazin alimentar cu autoservire, magazine de legume și fructe, o bodegă și un restaurant la parter, iar la etaj magazin de uz casnic, confecții și tricotaje, farmacie și servicii pentru populație: coafură-frizerie, marochinărie, lenjerie-broderie, croitorie, reparații ceasuri și ochelari, tricotaje de comandă şi, mai nou, un serviciu public al Primăriei Constanţa.

● Din întâmplare erou martir al luptei pentru bunăstarea poporului român

Povestea lui Filimon Sîrbu, al cărui nume tuciuriu încă mai străjuie pe faţa clădirii cenuşii care mai aminteşte de cozile interminabile în ploaie şi frig, la adidaşi de porc, tacâmuri de peşte şi pui, pâine, lapte, unt şi de două ori pe lună carne, e parte a recuzitei propagandistice şi exagerărilor din timpul războiului ce au netezit după 1945 drumul falsificatorilor istoriei partidului comunist.

Wikipedia menţionează într-un articol că după ce a devenit membru al PCdR (Partidul Comunist din România afililat la Internaţionala a III-a Comunistă de la Moscova), în anul 1941, a primit sarcina să organizeze acte de sabotaj economic, în oraș și în Portul Constanța, împotriva efortului de război dus de România, alături de Armata Germană, contra Uniunii Sovietice. A primit de asemenea și funcția de secretar al organizației județene Constanța a UTC. După afirmațiile publicistului Vartan Arachelian și ale lui Corneliu Coposu, Sârbu ar fi făcut parte dintr-un grup ce a aruncat în aer un depozit de armament german din Constanța și a semnalat noaptea avioanelor militare sovietice obiectivele de bombardat din oraș, încălcând camuflajul instaurat de autorități.

Pe 22 iunie 1941, în prima zi a celui de-al Doilea Război Mondial, când Generalul Ion Antonescu, Şeful Statului, transmitea naţiunii „Ostași, vă ordon, treceți Prutul”, și unități ale armatelor română și germană lansau campania din est împotriva Uniunii Sovietice, pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei, Filimon Sârbu organiza o întâlnire clandestină pe plaja din Mamaia, la Pescărie, pentru racolarea a patru tineri militanţi comunişti în scopul „instigării la acte de sabotaj împotriva ordinii de stat”, conform autorităţilor.

Siguranța Statului i-a arestat pe toți cei cinci conspiratori şi după procesul de la Curtea Marțială de pe lângă Comandamentul Militar Teritorial din București, Filimon Sârbu a fost condamnat prin sentința judecătorească din 4 iulie 1941 la pedeapsa capitală, ceilalți patru judecați în același caz fiind condamnați la un total de 70 de ani de închisoare.

Sentinţa, exemplară, a fost executată în seara de 19 iulie 1941, Filimon Sârbu fiind împușcat la Închisoarea Jilava, în Valea Piersicilor, locul unde avea să-și afle sfârşitul nemeritat, peste mai puţin de trei ani, și Mareşalul Antonescu salvatorul naţiuniunii, trădat de Rege şi de şefii armatei.

Din rechizitoriul cazului judecat la Curtea Marţială a Comandamentului 2 Teritorial, rezultă intenţia clară a autorităţilor de a face vâlvă în jurul evenimetului, tratat propagandistic.

Avem onoarea a vă ruga să binevoiţi a aproba să trimitem Serviciului Cenzurii, pentru publicarea în ziare şi pentru difuzarea la Radio a comunicatului prin care se aduce la cunoştinţa publicului condamnarea la moarte cu sentinţa nr. 22 din 4 iulie 1941 a comunistului Sârbu Filimon, pentru crimă de îndemn la acţiune cu caracter de uneltire împotriva ordinei de Stat, precum şi pentru crimă de constituire de asociaţiuni clandestine, scria procurorul militar.

Dosarul cauzei consemnează că pe 22 iunie 1941, ora 9 şi 30 dimineaţa, Sârbu Filimon a convocat pe condamnaţii Tunschi Alexandru, Giuglea Eugen, Buda Nicolae şi Dincă Gheorghe şi, după ce le-a descris binefacerile regimului comunist, i-a îndemnat ca, în cazul alarmelor aeriene din Constanţa, să facă acte ostentatitive de luminare a oraşului din Uzina electrică pentru ca reperajul bombardamentului inamic să fie posibil. Prin aceeaşi sentinţă Tunschi Alexandru şi Giuglea Eugen au fost condamnaţi la câte 15 ani muncă silnică iar Buda Nicolae şi Dincă Gheorghe la câte 20 de ani muncă silnică.”

Publicitatea făcută în jurul cazului arată că autorităţile au intenţionat să dea un avertisment infimului grup comunist din România, că în vremuri de război, sprijinul dat inamicului cu gândul, cu vorba sau cu fapta se pedepseşte cu moartea.

Exagerările din timpul războiului au netezit însă după 1945 drumul falsificatorilor istoriei partidului comunist. Sub noua orânduire, fapta lui Filimon Sârbu era subsumată acţiunii eroice a partidului, de subminare a “maşinii de război germane”. Că nu a fost deloc aşa reise şi din relatările lui Constantin Pârvulescu, conducătorul de facto al organizaţiei Constanţa a PCdR în vara lui 1941, membru în Comitetul Central desemnat de Moscova în august 1940.

Pârvulescu îşi amintea că, activitatea partidului la Constanţa în primele zile de război a strălucit prin absenţă:”A început războiul şi erau nişte restricţii, că dacă te prindea cu un chibrit aprins te împuşca pe loc pentru că, spuneau ei, semnalizezi aviaţiei sovietice. În felul acesta au fost împuşcaţi doi-trei oameni”

Astfel, un asemenea episod, cu greu poate fi contorizat în dreptul “luptei pentru marea cauză a libertăţii, progresului şi democraţie”.

Eu însă, în 1975 am ascultat cu mare uluire, sincera mărturie a celui mai tânăr membru al grupului conspirativ, condamnat o dată cu Filimon Sîrbu, nea’ Nicu Buda. Omul categorisit drept ilegalist al Partidului Comunist Român, la vremea incidentului era minor şi din acest motiv a primit doar închisoare, practic strângându-l de pe străzi într-o perioadă nefastă și nesigură căci era copil orfan. Nea Nicu Buda, într-o seară, după nenumărate șpriţuri confidenţiale cu tata, aşezat în capul mesei din sufragerie şi cedând rugăminţilor mele de a veni la şcoală să le vorbească colegilor de clasă despre faptele sale eroice, şi-a dat drumul la limbă hâtru. “Măi Dănuţe, ţie-ţi spun sincer că adevărul este că eu am picat ca musca-n lapte în povestea cu Filimon Sârbu. N-aveam nicio treabă cu ăia, cu sabotaje, şi cu ce vorbeau ei. Eram pe hol la Chestură pe bancă cu o funie de muci la nas şi cu ochii cât cepele şi înroşiţi de plâns, că mă încinseseră gardieni pentru că mă prinseseră ascuns într-un coteţ, la furat de gâini, când îi alergau pe ăia ca să-i prindă. Aveam 14 ani. M-au luat şi pe mine, m-au încins bine în dubă şi la Chestură, stăteam pe bancă plângând iar când i-a chemat la declaraţii, gardianul care avea cheile de la cătuşele cu lanţ, era la veceu şi aşa am intrat cu ei în lot la anchetă. De atunci am rămas cu numele de ilegalist şi am intrat în puşcărie, am fost peste tot şi la Doftana şi la Târgu Jiu. Acolo i-am cunoscut pe toţi şi am ieşit după război cu vechimea în PCR recunoscută din ilegalitate. La Târgu Jiu am fost în celulă cu tov. Nicu Ceauşescu”, mi-a istorisit Nicolae Buda.

Şi uite cum de 77 de ani, printr-un renghi jucat de destin, noi încă păstrăm vie memoria unui netrebnic care, atât după legile ţării, în vigoare la acea dată, cât şi după cele ale umanităţii şi ale convenţiilor internaţionale, concura prin activitatea sa politică în cadrul PCdR, de susţinător al dezmembrării statului naţional-unitar, prin sabotarea efortului de război şi a camuflajului antiaerian, la uneltire pentru crime de război.

● Şi cu Mareşalul ce-aţi avut?

În acelaşi timp, mi-aduc aminte că, anul trecut, conform proverbului cel mai nătâng cedează, s-a încheiat şi Războiul Mimozelor, după un an de contre ideologice pe scena dezbaterilor publice, din nomenclatorul stradal constănţean fiind radiată Strada Mareşal Ion Antonescu. Ce să vă mai pomenesc ce-a urmat, cenuşă pe cap, haine sfâşiate, tot tacâmul ritualic, autorul bravadei, cel puţin moral, fiind preşedintele Comunităţii Evreieşti din Constanţa, Sorin-Lucian Ionescu. Acesta, după cum mărturiseşte public, supărat pe drept cuvânt că chiţoşenia îi tăiase stipendia de la o subsidiară a primăriei şi nici nu l-a tratat cu deferenţa cuvenită funcţiei de preşedinte al celor sub de 50 de comunitari activi, l-a “raportat personal Comitetului de Monitorizare și Combatere a Antisemitismului în România, apoi la Ambasada Israelului”, pentru că păstrează numele străzii Mareşal Ion Antonescu. Doar că, ce să vedeţi, strada cu pricina primise acest nume în anul 2000, printr-o hotărâre întocmită conform legislaţiei de atunci, de preşedintele Consiliului Judeţean Constanţa, Stelian Duţu, sub a cărui atotputernică preşedinţie politică fusese miruit director adjunct al Teatrului Liric.

Este dramatic când vezi cum, nici după ce s-a derobat de obligaţiile  directoratului adjunct de la teatru; după ce s-a luminat la American Jewish JOINT Distribution Committee, Ierusalim, Israel Buncher Community Leadership Program, în perioada octombrie 2002-iunie 2003, sau după ce şi-a luat şi mai multă lumină în 2019 când a fost ales membru al celei mai discrete şi influente organizaţii evreieşti din România, B’nai B’rith, tot i-au mai trebuit omului vreo 20 de ani până să se revolte faţă de celebrarea şi comemorarea publică a identităţii Mareşalului Ion Antonescu, prim-ministru al României în cea mai grea şi dramatică perioadă din istoria ţării, cu denumirea unei străzi marginale din Municipiul Constanţa. Dacă s-ar fi întâmplat declicul mai înainte, păi n-ar fi dat el de pământ cu oricare dintre primarii constănţeni, că doar avea toate instrumentele necesare la îndemână ca director al publicaţiilor “Observator” sau la “TV Neptun”. Muci îi făcea el: pe Mazăre şi pe Mazăre şi…pe Mazăre, ba chiar şi pe Mazăre, căci Făgădău, zice că l-a ajutat cu sinagoga, cât de cât.

Ei dar uite că amiralul-contra, a cedat şi după ce a făcut-o pe niznaiul, că nu ştie, că nu crede, că sunt controverse privind rolul jucat de mareşal în istoria României, că procesul va genera consecinţe administrative complicate pentru locuitorii respectivi, de la schimbarea actelor de identitate până la actualizarea tuturor documentelor ce conţin numele străzii, jucând pe sub masă cartea onoarei militare, în cele din urmă s-a înmuiat, după ce i-au arătat puţin vârfu’ antisemitismului. “Regret interpretările tendenţioase ale declaraţiilor mele contextuale privind tema în cauză (…) Nu am negat niciodată rolul nociv al lui Ion Antonescu în ceea ce priveşte politicile de stat radicale faţă de evreii din România. Invit părţile interesate de tema în cauză la calm, echilibru şi moderaţie. Invit la cooperare instituţională, acolo unde este cazul, pentru că inflamarea spaţiului public nu serveşte nimănui. Invit totodată la moderaţie şi responsabilitate – nu există nici cel mai mărunt motiv pentru speculaţii nefondate pe această temă, a cărei rezolvare va demonstra, la momentul respectiv, maturitatea şi responsabilitatea abordărilor noastre“, s-a „fâsâit” amiralul României, „față cu reacţiunea”. Şi n-a mai fost decât un pas ca preşedintele de rit mozaic să concluzioneze cu înţelepciune rabinică: “Şi noi avem dreptate, şi noi avem dreptate!”

“În fine, e bine că numele unui criminal de război, declarat ca atare de legile românești, nu mai este purtat de o stradă din Constanța…Strada Ion Antonescu nu mai există. Cel puțin nu la Constanța”, a afirmat satisfăcut de justeţea Legii Talionului, preşedintele celor sub 50 de evrei tomitani, născut în Ajunul Crăciunului 1966, după cum scria în 2014 siteul Replica de Constanţa, pe care nu-i mai ameninţă memoria nimănui, deocamdată. 

Dar cu Filimon Sîrbu cum rămâne…?