Acasă Sănătate Pacienta „cu vechime”

Pacienta „cu vechime”

0

Dr. Diana MELIU CÂRJALIU

Când dai, ca psihiatru, un examen, trebuie să înveţi pe dinafară DSM-ul. Are 970 de pagini, 22 de categorii diagnostice (Tulburările depresive fiind una dintre ele) și sute de tulburări. Dacă nu-ți convine că unul vrea să te depășească în trafic, îi tai calea, îl iei la bătaie și-i spargi parbrizul, se cheamă că ai Tulburare explozivă intermitentă. Dacă ai fost victima unui accident, pretinzi la proces că ai Tulburare posttraumatică de stres. Dacă ai 130 de kilograme, ai Bulimie nervoasă. Dacă îi mai trântești câteodată soțului farfuria în cap, se cheamă Tulburare disforică premenstruală. Dacă ești indiferent la sentimentele celorlalți, ai Tulburare Asperger.  Nesimțirea se numește Tulburare de personalitate. Când pierzi alocația copilului la păcănele, suferi de Joc patologic de șansă. Cu alte cuvinte, ca să-l parafrazez pe Sorescu, ”pentru ca toate să poarte un nume”, s-au numit ”tulburări”. Ceea ce înseamnă că pentru porcăriile pe care le faci nu ești responsabil, din moment ce ești bolnav și ai nevoie de tratament. Pentru toate, mămica și tăticu sunt de vină, că nu te-au înzestrat genetic cu combinația optimă de serotonina, noradrenalină și dopamină. Sau bunicul, străbunicul, dacul liber, hunul, slavul ori gepidul din care te tragi.

Acum să vă spun de ce și pe cine m-am supărat.

Pe DISTIMIE. Pentru că nu cred în ea.

DSM-ul zice că este o boala (numită și Tulburare depresivă persistentă), o formă de depresie de intensitate mai scăzută decât depresia majoră, dar cu o durată de cel puțin doi ani, că poate să apara la orice vârstă, că este mai frecventă la femei și se manifestă printr-o dispoziție redusă, depresivă sau iritabilă, modificarea apetitului alimentar, a necesarului de somn, scăderea energiei, autostimă redusă, tulburări de concentrare, neatenție, indecizie, pesimism. S-ar trata prin psihoterapie combinată cu medicație antidepresivă.

O să va relatez pe scurt o poveste, exact așa cum mi-a fost spusă:

”Sunt veche în tratamentul psihiatric, de 13 ani, dar acum simt că situația a scăpat de sub control, pentru că nu mai am nicio bucurie, nici chef de viață, stau numai în pat; de o lună nu am mai ieșit din casă, nu fac absolut nimic, soțul meu face tot. Ambii mei copii sunt plecați, fiul în străinatate, de ;apte ani, fiica în București. Depresia mea a apărut din cauza menopauzei. Am fost o persoană volubilă, foarte sociabilă. Cât am lucrat ca inspector resurse umane, eram foarte solicitată și apreciată. M-am pensionat acum cinci ani și cred că singuratatea m-a dat peste cap. M-am îngrășat mult în ultimul timp, nu-mi mai place să ies cu fostele colege de serviciu, și ele pensionare; m-am simțit foarte bine la Sanatoriul de la Predeal, aveam cu cine vorbi, psihologul se ocupa de noi. Am un frate cu schizofrenie, cred că boala e din neam; eu am avut întotdeauna grijă de cei din jur, și pe fratele meu l-am luat la noi acum un an, pentru că era mai greu să mergem zilnic la el să-i facem menajul și să verificăm dacă și-a luat tratamentul; dacă nu-i dă cineva să mănânce, e în stare să moară de foame și să stea într-o mizerie cruntă. Îmi face rău prezența lui pentru că stă numai închis în cameră, în pijamale, nu vorbește cu nimeni și are televizorul pornit non stop. Practic, suntem servitorii lui. Nu face rău, dar e o prezență morbidă. Nu mai putem schimba nimic, pentru că i-am vândut apartamentul. Fiul meu a plecat din țară acum șapte ani, după prietena lui. A cerut-o în căsătorie, ea a refuzat și el va merge mâine la psiholog, pentru că a facut și el o depresie și mă întreb dacă e ceva genetic. Dimineața ma scol foarte agitată. Dacă băiatul îmi dă o veste proastă, mă agit imediat. Suntem foarte apropiați, mă sună zilnic. Avem rate la bancă, am avut toată viața.”

Prima consultație a avut loc înainte de Crăciun, perioada de bilanț în care nefericiții sunt și mai nefericiți. Era foarte cochetă, îngrijită și logoreică. Am făcut ceva eforturi să-i prescriu antidepresive pe care nu le mai luase vreodată. Cunoștea toată farmacopeea, pentru că în 13 ani, cât a luat psihiatrii la rând, i s-au prescris până și neuroleptice, și nimic nu a funcționat. A fost dezamăgită când i-am prescris două medicamente. De ce numai atât? Pentru că am vazut o persoană care nu este depresivă, ci nefericită, și asta pentru că nu știe să trăiască frumos, să găsească bucuria în plăcerile simple, să prețuiască liniștea și prezentul. O persoană care și-a rostuit rău viața, împrumutându-se la bancă înaintea pensionării, apoi, în numele iubirii fraterne, i-a vândut fratelui schizofren apartamentul și l-a luat la ea, deși l-a perceput întotdeauna ca pe o povară. O persoană care nu a trăit prin și pentru ea și pentru care pierderea rolurilor (profesional și de mamă) a condus la anihilarea sinelui. Care își iubește fiul compătimindu-l, în loc să-i ofere perspective și încurajări. Care se simte abandonată de toți, dar nefericită că a petrecut sărbătorile cu soțul. Care dă vina pe genetică, pe menopauză, pe singurătate și refuză orice sugestie care implică și propria intervenție. Care nu întelege că ea este singura autoare a propriei nefericiri și nici că fiul i-a copiat modelul comportamental și emoțional.

Ca orice psihiatru, am încercat să-i sugerez posibile rezolvări ale problemelor. Fratele schizofren, abulic și tocit emoțional, a cărui prezență de doi ani îi dăunează și mai mult, ar putea fi instituționalizat într-un centru specializat. Fiul este tănar și va depăși decepția, iar ea nu trebuie să-i accentueze sentimentul eșecului readucând zilnic în discuție și amplificând problema. Ar avea o satisfacție dacă i-ar face soțului mici plăceri. Dacă s-a simțit atât de bine la sanatoriu, numai pentru că avea anturaj, de ce refuză să iasă cu prietenele?  A fost o totală pierdere de timp.

De atunci a venit în fiecare lună și totul a început să se desfășoare după un tipic: elegantă, se așează pe scaun, își scoate lista de simptome („ca să nu uite ceva”), începe instantaneu să plangă și relatează mereu și mereu exact aceleași lucruri: nu mă pot concentra pentru că mă gandesc la problemele mele, mă trezesc agitată și mă gândesc sau îl sun pe fiul meu, nu am nicio emoție, nu ies afară, nu am chef de nimic. Vorbește mult și continuu, nu cumva să omită ceva. Vine mereu înaintea datei programate, de rău ce se simte, iar eu cad în capcana în care cad toți psihiatrii, și anume îi schimb Mirzatenul, pentru că, deși acum doarme bine, afirmă că se trezește cu fața umflată.

De Paște afirma: „Am avut cele mai nenorocite sărbători din viața mea, am stat singură cu soțul în casă, am stat în pat, el a vrut să ieșim afară, dar nu aveam chef; el a gătit tot, nu mai știe săracul ce să-mi faca.”

Evident că a făcut ceva psihoterapie la un moment dat, dar nu a avut niciun beneficiu și nu mai vrea să audă. Tot atât de evident este și că nu va schimba nimic din modul de a gândi, de a percepe relațiile, de a acționa sau cântări cauzele și efectele. Se învârte într-un cerc vicios în care singura plăcere e aceea de a se victimiza și de a se plânge, când vechii cunoscuți au ajuns să o evite.

Asta îmi amintește bancul cu tipul care se confesează: „În sfârșit, la vârsta asta, am întâlnit pe cineva care mă înțelege. Costă 200 lei ședința.”

Doar că așa pățesc toți cei care-și fac din autocompatimire un mod de viață.

La ultima întalnire am fost agresivă. I-am interzis să mai plângă la mine și i-am atras atenția asupra evidenței că medicația antidepresivă are efect numai în cazul depresiei chimice și că tenacitatea cu care-și caută medicamentele salvatoare nu este decât capcana pe care și-a întins-o singură, pentru a se degreva de un efort personal și pentru a culpabiliza pe altul pentru eșec. I-am înmânat sec această minunată învățătură a lui Pablo Neruda.

CINE MOARE?

Moare câte puțin cine se transformă în sclavul
obișnuinței, urmând în fiecare zi aceleași
traiectorii; cine nu-și schimbă existența; cine nu
riscă să construiască ceva nou; cine nu vorbște cu
oamenii pe care nu-i cunoaște.

Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru.
Moare câte puțin cine evită pasiunea, cine preferă
negrul pe alb și punctele pe „i” în locul unui
vârtej de emoții, acele emoții care învață ochii să strălucească,
oftatul să surâdă și care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este
nefericit în lucrul sau; cine
nu riscă certul pentru incert pentru a-și îndeplini un vis; cine
nu-și permite măcar o dată în viață să nu asculte sfaturile
„responsabile”. Moare câte puțin cine nu călătorește; cine nu
citește; cine nu ascultă muzică; cine nu caută harul din el insuși.

Moare câte puțin cine-și distruge dragostea; cine nu se lasă ajutat
Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângandu-și de milă și
detestând ploaia care nu mai încetează. Moare câte puțin cine
abandonează un proiect înainte de a-l fi început; cine nu întreabă
de frică să nu se facă de râs și cine nu răspunde chiar dacă
cunoaste întrebarea. Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne
întotdeauna că „a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul
fapt de a respira. Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o
fericire splendidă. Totul depinde de cum o trăim… Dacă va fi să te
înfierbânți, înfierbântă-te la soare. Dacă va fi să înșeli,
înșeală-ți stomacul. Dacă va fi să plângi, plânge de bucurie. Dacă va
fi să minți, minte în privința vârstei tale. Dacă va fi să furi, fură
o sărutare. Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica. Dacă va fi să simți
foame, simte foame de iubire. Dacă va fi să dorești să fii fericit,
dorește-ți în fiecare zi…

Și ce credeți? Ea, având vechime, a fost și mai agresivă: m-a întrebat dacă o mai primesc ca pacientă.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Exit mobile version