Dan MIHĂESCU  ■

În 2017, când s-au celebrat 160 de ani de la începerea procesării petrolului în România a fost aniversată şi o altă etapă de referinţă a industrializării naţionale – 40 de ani de la deschiderea Şantierului Naţional pentru Combinatul Petrochimic Midia – Năvodari.

Puţin sunt cei care-şi mai aduc aminte, însă, că citadelă industrială numită astăzi Petromidia, perla petrochimiei româneşti, a fost edificată, întocmai dictonului de pe efigia Oraşului Năvodari, chiar pe „locul unde soarele sărută mare’. Fabulosul liman aluvionar de la sudul Capului Midia, ce separa Lacul Taşaul de mare, cu aspect de savană; popas şi refugiu pentru colonii de pasări acvatice cuibăruitoare, cu stufărişuri, floră şi faună deltaică a început să fie desţelenit şi frământat de zeci de utilaje, asemeni aluatului din malaxor, în toamna anului 1977, pregătind terenul pentru ceea ce urma să se pună în operă începând din primăvara următoare.

La aproape 40 de ani de atunci, martori ai momentului, dintre cei care au contribuit la ridicarea, chiar de sub nivelul mării, a sfidătoarei catedralepetrochice, erau tot mai puţini astfel că i-am căutat pe cei mai tineri de atunci şi unul dintre cei dispuşi să facă exerciţii de memorie a fost chiar Comandantul Şantierului Naţional al Tineretului de la Combinatul Petrochimic Midia Năvodari, Nicolae Butoi.

Pe economistul de astăzi, ex-utecistul Nicolae Butoi, l-am găsit, în 2016, într-un birou de la Patronatul Român al Apei, pregătindu-şi, ce-i drept, dosarul de pensionare, dar dornic să depene amintirile încă vii de pe vremea când brigăzile de tineret, pe care le coordona, începuseră să instaleze echipamente şi să monteze tubulaturile pe terenul nisipos, proaspăt impermeabilizat, compactat şi stabilizat de către constructori.

„Eu am venit la Combinatul Petrochimic Midia în 1978 de pe funcţia de organizator de la Centrala de Construcţie a Canalului Dunăre Marea Neagră. Aveam vreo 26 de ani şi am primit sarcina să organizez Şantierul Tineretului, după ce în anul anterior se lucrase intens la construirea în adâncime a digurilor din loes, care trebuiau să impermeabilizeze zona şi să împiedice scurgerile de ape uzate, contaminate, în afara perimetrului rafinăriei. Aici nu era ca la Canal, unde recruţii din brigăzile de tineret se puteau califica, dacă nu cunoşteau o meserie. Aici, la Midia, era nevoie de specialişti certificaţi, nu doar calificaţi, căci nu se juca nimeni cu echipamentele ce urmau să fie montate. Am început cu o brigadă de 70-80 de muncitori şi în doi ani brigăzile noastre, distribuite pe Loturi de Şantiere, în cadrul Platformei 1 Rafinărie şi Platormei 3 – Cracare catalitică, cuprindeau sudori în aluminiu şi argon, tubulatori, lăcătuşi, instalatori, dar şi zidari, dulgheri, fierari-betonişti. Erau recrutaţi din toată ţara şi veneau la Năvodari ca ca brigadieri pe şantierul viitoarei rafinării, pentru stagii de câte şase luni. Primeau cazare şi cartele de masă la cantină, iar câştigurile salariale lunare ajungeau şi la 15.000 de lei, în 1979-1980, căci repet, era vorba de specialişti de înaltă clasă. Nu ştiu câţi or mai fi rămas dintre ei pe aici, cel mult dintre lăcătuşi, fierar-betonişi şi dulgeri, dar şi sudorii şi tubulatorii. Ultimii menţionaţi au plecat, mai departe la Cernavodă, la Centrala Nucleară şi la Combinatul de Apă Grea de la Turnu Severin. Atunci. După Revoluţie, care încotro … dar toţi peste graniţă, tot în industria petrolului sau nucleară”, povesteşte Nicolae Butoi.

Şi amintirile lui scot la suprafaţă personaje deosebite, cum ar fi „Robot”, un tânăr care făcea sudură pe tubulatură, „cu mâna liberă” şi de fiecare dată îi ieşea perfect, sau de maistrul Caramfil, care a înlocuit un compresor industrial ars cu unul de la un frigider casnic sovietic marca ZIL şi a făcut instalaţia să funcţioneze fără oprire.

„Mi-aduc aminte despre un tânăr care făceau sudură continuă, pe tubulatură, în argon, cu mâna liberă şi îi ieşea, de fiecare dată, perfectă ţesătura, la controlul cu raze gama. Colegii îl porecliseră Robot, pentru că ziceau că ar bate şi un robot dacă s-ar întrece. Apoi, mi-aduc aminte şi de un alt meşter, parcă maistrul Caranfil, îi zicea, care ne-a scos din mare încurcătură la darea în funcţiune a Fabricii de oxigen industrial, cred că în 1983. Se arsese un compresor, pe care nu aveam cum să-l achiziţionăm în timp util şi nici nu am fi putut să justificăm accidentul, fără să sancţiuni grele de tot, încasate pe linie. Ştiu că echipamentul respectiv costa vreo 25.000 de mărci germane. L-au sucit, l-au mirosit, l-au jelit inginerii, specialiştii … şi vine şi maistrul nostru, de la lot şi cere voie să-l examineze. Îl demontează, pleacă cu el. Lumea se panichează. Ne linişteşte că merge până la atelier şi nu-l desface pe banc. Doar verific ceva -zice omul, şi după o jumătate de oră vine cu alt compresor ca să-l încerce la sarcină. Uimire mare, funcţionează. Omul i-a măsurat sarcinile şi după ce se lămurise l-a înlocuit pe cel defect cu un compresor sovietic luat de la un frigider marca ZIL, de la cantină. Făcuse omul o economie de 25.000 de mărci, a fost recompensat cu o primă de 25.000 de lei’ – rememorează cu plăcere, interlocutorul meu.

Încercând să-şi aducă aminte prima impresie creată la întâlnirea cu şantierul Combinatului Petrochimic Midia Năvodari şi ultima imagine vie, de pe şantier, fostul Comandant al Şantierului Tineretului, tresare, tresare şi schiţează un zâmbet forţat…

„A fost chiar întâmplarea care m-a adus la Midia. Era toamna lui ’77 (…) Se discuta despre deschiderea investiţiei, a şantierului propriu zis. Se făceau analize. (…) s-a anunţat constituirea Comandamentului pentru construirea Combinatului Petrochimic Midia. Am fost numit secretar. Parcă m-ar fi lovit în moalele capului anunţul. Instantaneu mi-am amintit că nu-mi plăcuse de leac, Chimia, la şcoală. Eu făcusem o şcoală energetică. Am înghiţit în sec şi m-am conformat. Erau de urmărit planuri, de încadrat strict în bugetele alocate…Anul următor a fost constituit Şantierul Tineretului Midia şi am plecat să răspund strict de ceea ce făceau oamenii mei’- spune zâmbind Butoi.

Cât despe ultima amintire de pe şantierul Platformei Petrochimice Midia-Năvodari, ex-comandantul de brigăzi ale tineretului muncitoresc, răspunde şăgalnic că momentul a marcat chiar finalul activităţii sale acolo.

„Ultima amintirea o am de la defilarea ultimilor brigadieri, la închiderea Şantierului Naţional al Tineretului de pe platforma petrochimică Midia Năvodari, în 1983 (…) Noi terminasem, povestea mergea mai departe, ultima instalaţie urmând să fie finalizată de abia în 1996 şi după cum aţi văzut, în petrochimie tehnologia evoluează remarcabil de repede. Au fost ani frumoşi…Nebuni, dar frumoşi, şi privind în urmă pot spune că am trăit la maxim momentul. Am legat prietenii, am cunoscut oameni remarcabili şi din fericire, Petromidia încă mai este un reper industrial pe harta economică a României care marchează şi trecerea mea prin viaţă, ca şi altor 5.000-6.000 de brigadieri care au sfinţit smârcurile de la Capul Midia, în cei şase ani de funcţionare a Şantierului Tineretului de la Combinatul Petrochimic Midia Năvodari. Gândiţi-vă că tot combinatul petrochimic ocupă 480 hectare şi cam jumătate din suprafaţă a fost luată din mare, prin îndiguiri şi desecări’- trece în revistă momentul retragerii, Nicolae Butoi.

Foto: Agerpres şi arhiva personală Nicolae Butoi.

Publicitate
Articolul precedentLacrima lui Ovidiu – povestea continuă
Articolul următorSilviana, nectarul zeilor, panaceu reinventat de un cofetar

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.