Manuel VLĂDUȚ ■
La 7 septembrie 1940, România pierdea definitiv, Cadrilaterul, partea de sud a Dobrogei, în urma unui tratat impus forțat de Hitler și semnat la Craiova între România și Bulgaria, după ce anterior fusese silită să cedeze Uniunii Sovietice Bucovina de Nord, Ținutul Herței și Basarabia; şi Ungariei hortyste Transilvania de Nord.
Dacă istoriografia românească este și astăzi rezervată în privința apartenenței reale a Cadrilaterului – Dobrogea de Aur (Zlatna Dobruja) la statul român la sau la cel bulgar, între istoricii bulgari există încă voci care pretind că apartenența întregii Dobroge la România este „o anomalie”. Iar dacă istoricii români preferă să fie rezervați, pentru a nu fi acuzați de revizionism, iată că statul român prin reprezentanții săi de la cel mai înalt nivel, preferă să adopte tăcerea desăvârșită, afișând o atitudine globalistă „pro-europeană” de multe ori păguboasă, ștergând cu buretele un capitol dureros din istoria națională. Căci iată, ce dovadă mai bună de indiferență și ignoranță ar fi, decât lipsa totală a reprezentanților statului român și armatei române de la comemorarea bătăliei de la Turtucaia (Tutrakan) din septembrie 1916, organizată în data de 05 septembrie 2021 de autoritățile bulgare și la care au participat doar câțiva reprezentanți ai Asociației Naționale Cultul Eroilor – filiala Constanța și ai unei asociații a veteranilor din teatrele de operații externe? Neparticiparea statului român la comemorarea unei înfrângeri a Armatei Române este cel puțin revoltătoare, căci la Turtucaia sunt îngropați în gropi comune cel puțin 5000 de ostași români care au pierit în acel măcel provocat de proasta dotare și organizare a armatei, la care se adaugă gravele erori tactice ale comandanților români. De altfel, lipsa de interes și ignoranța autorităților române față de cultul eroilor care s-au jertfit pentru țară, se vede la tot pasul în România, prin starea deplorabilă a multor monumente și cimitire ale eroilor ce presară întreaga țară…
Aparține de drept Cadrilaterul ca și întreaga Dobroge, României? Să rememorăm pe scurt faptele, așa cum sunt ele descrise în istorie. Iată ce scria Vasile Pârvan – marele istoric și arheolog al românilor: ,,Dintre ţările care alcătuiesc România de azi, Dobrogea este cea mai veche ţară română. Cu mult înainte ca dacii din Dacia să se facă romani, dacii din Dobrogea au început să vorbească latineşte, să se închine ca romanii şi să-şi facă oraşe şi sate romane…“ Pentru că Dobrogea este un teritoriu locuit din vechime de către geți, pe care romanii îi numeau daci, este un fapt, consemnat inclusiv de poetul latin exilat la Tomis, Ovidiu, în operele sale.
Teritoriu locuit de geți, Dobrogea este condusă în secolul III î.Hr. de regi precum Zalmodegikos și Rhemaxos. Multă vreme aflat sub administrație romană – începând cu anul 46, sub numele de Scythia Minor sau Moesia Inferior, teritoriul dobrogean a devenit teatru de război în timpul războaielor daco-romane din 101-102, fiind invadat de armatele lui Decebal, care este învins într-o primă fază în apropiere de Adamclisi. Începând cu secolul al III-lea, Dobrogea începe să fie invadată succesiv de popoare migratoare, în fața cărora rezistă temporar cetățile romane și grecești. După victoria lui Constantin cel Mare asupra goților care atacă provincia în 331-332 și devastarea teritoriului său de către ostrogoți în anii 384-386, orașele și infrastructura sunt refăcute de către romani, iar populația imperiului și a provinciei devine treptat creștină. Provincia romană Scythia continuă să existe sub autoritatea romană creștină devenită bizantină, dar sub efectul migrațiilor de nestăvilit ale popoarelor din est, Bizanțul este nevoit să cedeze în fața protobulgarilor cu care ajunge să dispute teritoriul. Dobrogea dobândește un grad crescând de autonomie și mai apoi devine independentă, sub conducători precum Tatos, Seslav, Balica, Dobrotici și fiul său Ivanco. Chiar de pe atunci, regiunea avea o compoziție etnică variată, apărând în cronicile și hărțile vremii sub denumirile de Velacia minor, Bulgaria tertia, Graecia tomitana sau Despotatus Vicinensis. Prima alipire de Țara Românească are loc în 1388-1389 pe vremea domnitorului Mircea cel Bătrân. Dar după moartea lui Mircea cel Bătrân, Dobrogea intră în componența Imperiului Otoman între 1418 și 1421. Se pare, după anumiți cercetători, că părți din Dobrogea s-au aflat pentru scurt timp în componența Țării Românești în timpul lui Vlad Țepeș (1462 – câteva luni) și a lui Mihai Viteazul (1599-1601). În fine, la 10 mai 1978, în urma Războiului ruso-turc din 1877-1878 – cunoscut la noi ca Războiul de Independență, unde armata română a participat împotriva otomanilor și s-a acoperit de glorie la Smârdan, Grivița sau Vidin, Dobrogea revine la teritoriul României.
De menționat că în timpul tratatului de pace de a San Stefano și a Congresului de la Berlin din 1878, Rusia țaristă a propus inițial României alipirea întregii Dobroge, inclusiv a regiunii denumită ulterior Cadrilater, partea română refuzând aceasta, fiindcă rușii doreau să compenseze luarea cele trei județe (Cahul, Bolgrad și Ismail) din sudul Moldovei, care și astăzi se află pe nedrept în componența Ucrainei! Sub presiunea și amenințarea Rusiei, guvernul român a trebuit să accepte compromisul, aducând Dobrogea la patria-mamă în forma geografică cunoscută astăzi de noi toți… Dobrogea de Nord devine parte a Regatului României după recunoașterea independenței și cedarea Basarabiei de Sud către Imperiul Țarist, prin decizia Congresului de la Berlin (1878). Includerea Dobrogei în Regatul României în urma Tratatului de la San Stefano a sporit importanța provinciei, deoarece asigura ieșirea directă la mare a statului român. Astfel se construiește Podul de la Cernavodă pentru asigurarea legăturii feroviare directe cu restul țării, iar orașul Constanța devine principalul port la Marea Neagră.
Regatul României s-a folosit de situația prielnică din timpul celui de-Al Doilea Război Balcanic și anexează Cadrilaterul (Dobrogea de Sud) în anul 1913, prin prevederile Tratatului de pace de la București.
În anul 1916, după intrarea României în Primul Război Mondial, pe teritoriul Dobrogei au loc operațiuni militare importante. Astfel in august 1916, trupele bulgaro-germane conduse de generalul Mackensen recuceresc Turtucaia, luând prizonieri 28.000 de militari români. În timpul Primului Război Mondial, Bulgaria a redobândit Cadrilaterul și fâșia de teritoriu până la linia Rasova-Agigea timp de 2 ani, ocupând restul Dobrogei (cu excepția Deltei) până la data de 30 septembrie 1918. La încheierea primului război mondial, Tratatul de pace de la Neuilly sur Seine (Franța) restabilește frontiera din 1913 între România și Bulgaria, atribuind Cadrilaterul din nou României.
Cadrilaterul a fost recuperat de Bulgaria în anul 1940, prin Tratatul de la Craiova, când Adolf Hitler a ordonat Regelui Carol al II-lea să regleze diferendele teritoriale cu Bulgaria, aflată sub protecția directă a Germaniei. În urma convorbirilor dintre cele două state, s-a încheiat la data de 7 septembrie 1940 tratatul care restabilea frontiera din 1912 între România şi Bulgaria. Tratatul de la Craiova prevedea şi un schimb obligatoriu de populaţii între cele două state: toţi bulgarii din nordul Dobrogei şi toţi românii din Cadrilater urmau să fie strămutaţi.
Ce a urmat după sinistrul Tratat de la Craiova? Drama Basarabiei, Bucovinei şi Ardealului, a făcut ca cedarea celor două judeţe dobrogene să treacă aproape neobservată. Comitagiii bulgari (luptători extremiști bulgari) au început asasinate și atrocități pentru ca românii să plece cât mai repede şi să îşi lase bunurile. Chiar dacă populaţia striga: ,,Nu cedăm, să luptăm!“, guvernul roman nu a mișcat un deget pentru ajutorarea populației maltratate. Tratatul de la Craiova din 7 sept. 1940 semnat de Antonescu la 10 septembrie ceda Bulgariei un teritoriu de 7.726 km2, 378.000 locuitori, oraşele Balcic, Bazargic, Silistra, Turtucaia. Toţi românii au fost obligaţi să părăsească teritoriul cedat. În 1913, când România a dobândit Cadrilaterul, Bulgaria a primit în compensaţie de la turci, Tracia. Slaba pondere a bulgarilor aici înainte de sec. XIX şi mai ales înainte de 1878 o recunosc chiar bulgarii. Dr. Miletici scria: ,,să credem că în Dobrogea exceptând oraşele, este o populaţie veche bulgărească, ar fi să ne înşelăm singuri. Bulgari autohtoni întâlnim numai de la linia Rusciuc-Varna spre sud“. În Cadrilater, scria că ,,n-am putut găsi o singură localitate cu populaţie indigenă”.
Istoricul, fost ministru al Bulgariei C. Jencek, scria: ,,elementul bulgăresc între Iantra şi Marea Neagră este foarte slab reprezentat, iar în Târnovo, Şumla, Silistra se călătoreşte ca într-o regiune turcească“. Prof. Romansky scria ,,creşterea numărului bulgarilor în regiunea Varna-Silistra în ultimi 30 ani se datoreşte faptului că bulgarii originari din alte ţinuturi i-au înlocuit pe turcii ce emigrau“. Atlasul otoman din 1840 şi raportul guvernatorului Dobrogei din 1856 nici nu îi enumeră pe bulgari printre locuitorii regiunii .
Zahu Pană aprecia că tratatul de la Craiova din 1940 ar fi cel mai ruşinos act semnat de România, nu doar pentru că s-a cedat un teritoriu fără luptă unui adversar net inferior, dar acesta este singurul care a retras pe toţi românii din teritoriul cedat printr-un schimb neechitabil de populaţie .
Astfel, au părăsit România în 1940, 61.000 de bulgari şi s-au refugiat din Cadrilater 100.000 de români, lăsând în urma lor sate ca Doimuşlari, Cainargeaua Mare, Curt-Bunar, Sarsânlar, Acadânlar, Popina, Casim, Amutli, Stejarul, Vultureşti, Cavarna etc. Pe ansamblu în Dobrogea erau 223.000 români şi 173.000 bulgari. Există păreri că în 1940 în Cadrilater bulgarii ar fi fost deja pe locul III, după români şi turco-tătari. În veacurile de dominaţie otomană, sudul Dobrogei a fost aproape complet turcizat şi cu toată îngăduinţa turcilor din sec. XVII-XVIII, prin 1850 în întreaga Dobroge erau numai 7-8 000 bulgari în oraşe faţă de 50 000 români şi 43 000 în sate faţă de 166 000 români. Prin spor natural nu puteau creşte între 1850 cu 750% ajungând la 50 000, ci doar la vreo 20-25 000.
Restul nu au fost originari de aici. Dobrogea au stăpânit-o: 292 ani bulgarii (679-971), 280 ani bizatinii (971-1186 şi 1320-1385), 70 ani patriarhatul din Constantinopol (1250-1320), 458 ani turcii (1420-1878) şi 679 de ani romanii, strămoşii noştri la care se adaugă 77 ani de stăpânire directă a românilor (1385-1420 şi 1879-1919) plus 64 ani de dominaţie a valahilor asăneşti (Imperiul Româno-Bulgar 1186-1250) totalizând 820 ani de stăpânire latino-romană şi 292 ani de dominaţie bulgară.
Și să nu uităm, statul român s-a comportat ca un inamic cu proprii lui cetățeni strămutați (repatriați) din Cadrilater; căci după evaluările făcute asupra bunurilor și recoltelor lăsate în urmă – conform protocolului semnat pin Tratatul de la Craiova, statul român a primit sume consistente de bani din partea bulgară, pentru despăgubirea locuitorilor români refugiați ai Cadrilaterului, pe care s-a făcut că uită să le plătescă până în anii 90… și atunci, cu mari intervenții și lungi așteptări!
Astfel a pierdut România Cadrilaterul, ca și alte teritorii românești ca Basarabia, Herța și Bucovina de Nord, sub amenințarea dezmembrării de către marile puteri străine…
Astăzi, în contextul geopolitic regional, amenințările asupra României planează constant, deși nevăzut. În timp ce generațiile de tineri români sunt lipsite de o educație patriotică și națională în școli și orientate spre o mentalitate globalistă, multiculturalistă și a diversității de gen, tinerii țărilor ca Bulgaria sau Ungaria este orientat spre o educație naționalistă. Am trăit în anul 2016 – pe timpul unor exerciții militare comune desfășurate în Georgia cu subunități ale armatei americane, bulgare, ucrainene și române, un episod cel puțin surprinzător, în care militarii bulgari au sărbătorit ostentativ – noi fiind direct cei vizați – ,,Ziua Națională,, a Bulgariei pe 7 septembrie, afișând un mare banner improvizat în sala de mese georgiană, pe care scria în limba bulgară ,,07 septembrie – revenirea Dobrogei de Aur la Patria-Mamă,,. De altfel, nu s-au abținut niciodată pe timpul comemorărilor anuale de 05 septembrie de la Turtucaia, să-i eticheteze pe români drept ,,imperialiști,, și ,,inamici,, în fața întregii asistențe, pe timpul discursurilor patriotarde și revanșarde ale vorbitorilor…
Despre așa-numitul lor drept asupra teritoriului Dobrogei, fie el de sud sau de nord, se pare că problema a fost încheiată definitiv prin Tratatul de la Craiova din 1940, în defavoarea românilor și cu concursul și sub presiunea marelui lor prieten – Germania; deși, în 1878 Dobrogea nu a fost cedată României de către statul bulgar – care nici nu exista, ci de către Imperiul Otoman, înfrânt la Plevna – cetate din Bulgaria, unde generalul turc Osman-Pașa și-a predat sabia nu vreunui general rus sau bulgar, ci colonelului român Cerchez, militar al Armatei Române învingătoare!
Bulgarii, sosiți în Balcani ca popor migrator – contopiți cu tracii sau chiar asimilați în timp de către slavi, transformați în pașalâc de către otomani timp de secole – nu au fost primii veniți în Dobrogea, iar pretențiile lor teritoriale din veacul trecut asupra unor pământuri al căror drept prin naștere îl avem noi, românii, sunt cel puțin hilare. Pretențiile lor se pot asemăna cumva cu cele ale ungurilor asupra Transilvaniei, care sosiți din Asia în Panonnia, au pretins că Ardealul era pustiu când au venit ei, considerând astfel că li se cuvine de drept…
Astăzi, castelul Reginei Maria de la Balcic se înalță la fel de maiestuos deasupra valurilor Mării Negre ca în vremurile în care a ființat ca un bastion al românității la granițele dobrogene ale Cadrilaterului. Prin grija statului bulgar, el este și azi un briliant al turismului bulgăresc, în timp ce castelul Reginei Maria din Mamaia sau Cazinoul din Constanța zac în ruine, așteptând ziua Renașterii Naționale României.
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Dobrogea; https://m.activenews.ro; https://adevărul.ro; www.rumanianmilitary.ro ; Alexandru Madgearu – Asăneștii.
Sursa foto: wikipedia.org
