Acasă Politic Teritoriile Ocupate ale României – „sacrificiu istoric” ilegitim al unui preşedinte în...

Teritoriile Ocupate ale României – „sacrificiu istoric” ilegitim al unui preşedinte în contradictoriu cu jurământul de învestitură

2494
0

Manuel VLĂDUȚ  ■

“Istoria ne-a învățat că nu trebuie să așteptăm nimic de la împărații străini și de la fiii altor neamuri, ci de la propriile noastre puteri; singura noastră forță este aceea provenită din unirea tuturor românilor.” (Iuliu MANIU, Alba Iulia – 1 decembrie 1918)

Tratatul de bază cu Ucraina – expiră pe 22 octombrie 2021

Semnat la data de 2 iunie 1997 la Constanța (Neptun), și intrat în vigoare la 22 octombrie 1997, Tratatul de bază cu Ucraina – „opera” președintelui Emil Constantinescu, a intangibilului Petre Roman și a condamnatului pentru corupție, Adrian Severin, expiră luna aceasta, la 22 octombrie 2021. Între timp însă, a fost semnat un parteneriat strategic cu Ucraina. Statul român ar fi avut șansa să notifice Ucraina, pentru a porni noi negocieri în privința Tratatului de bază. Dar nu a făcut-o până în prezent și nici nu cred că o va face… Și asta, în condițiile în care Ucraina a încălcat în repetate rânduri prevederile acestui tratat, prin nerespectarea drepturilor minorității românești din Teritoriile Ocupate, sau prin nerespectarea prevederilor internaționale cu privire la platforma continentală a Mării Negre.

Istoria a consemnat încă o dată, atunci, în 1997, cedarea unor teritorii românești fără un foc de armă, prin semnătura decidenților politici care au considerat, cu de la sine putere, că pot face asta în nume propriu, fără o consultare populară, respectiv referendum.

Sacrifiul a mii și mii de români, căzuți în lupte pentru Basarabia și Bucovina sau deportați în Siberia de regimul sovietic criminal al lui Stalin, a fost astfel șters dintr-o semnătură de stilou, sub pretextul unui sacrificiu istoric, așa cum a încercat să justifice lamentabilul președinte de atunci al României, Emil Constantinescu. Sinistra sintagmă „sacrificiul istoric” a fost rostită de preşedintele în exerciţiu, Emil Constantinescu, în faţa şefilor de stat adunaţi la Reuniunea de la Davos, în ianuarie 1997, lasând să se înţeleagă fără echivoc că sinistrul act de cedare, parafat abia în data de 2 iunie a aceluiaşi an, a fost un cel puţin premeditat.

Adevărul unic este că NIMENI, absolut nici un român în viață, atunci, acum sau în viitor, nu are dreptul de a ceda sub nici o formă sau înțelegere, părți sau provincii ale României, dintr-un simplu motiv: vatra strămoșească este sacră și consfințită a aparține neamului românesc, acolo unde s-a format el din timpuri imemoriale. Orice act de cedare a vreunei palme de pământ, de bună voie, fără luptă, este un act de trădare a țării și a neamului românesc.

Astăzi, unul dintre artizanii monstruosului tratat, fostul ministru de externe social-democrat Adrian Severin, oferă explicații hilare, drept scuze, potrivit articolului publicat pe siteul ziuanews.ro: “Printre români fusese legendat zvonul potrivit căruia România și-ar fi sacrificat drepturi și interese (inclusiv drepturi teritoriale) prin încheierea Tratatului politic de bază (tratat de bună vecinătate și cooperare) cu Ucraina, întrucât intrarea sa în NATO, care ar fi fost prioritatea absolută a politicii externe românești în anul 1997 (odată cu venirea profesorului Emil Constantinescu la președinția republicii), depindea de semnarea acestuia. Vitejii de după război apar acum să ne mai spună că raționamentul prin care accesul în alianța nord-atlantică era legat de normalizarea relațiilor cu Kievul, ar fi fost greșit întrucât ei știau, încă de la finele anului precedent că, la proximul Summit de la Madrid, NATO nu avea să primească mai mult de trei membri, printre care România nu figura. (…) Tot în acea vreme, România era independentă dar lipsită de aliați, lipsită de lichidități și lipsită de piețele altădată câștigate și menținute pe criterii politice. De aliați aveam nevoie întrucât încă din primăvara anului 1990 apăruseră forțe externe interesate în dezmembrarea teritorială a României și/sau de capturarea ostilă a resurselor ei. Lichiditățile (infuzii de capital financiar) erau absolut necesare unei economii supra-capitalizate, adică supra-dezvoltate, dar care ajunsese să producă pe stoc și astfel să nu își poată amortiza investițiile pentru a susține reluarea ciclurilor productive, dar mai ales pentru a-și asigura modernizarea tehnologică. Fără accesul preferențial pe piețele „lumii a treia”, satelite ale sistemului mondial comunist, industria românească trebuia ajutată să depășească obstacolele ridicate în calea ei de politicile protecționiste ale statelor occidentale. (…) Pe acest fundal, la Summitul OSCE de la Lisabona, în decembrie 1996, noul Președinte al României, Emil Constantinescu, a fost avertizat de către reprezentanții puterilor occidentale că întârzierea în încheierea tratatelor amintite nu poate avea o altă explicație decât existența unor revendicări teritoriale ale României, care tind la revizuirea tratatului de la Paris, precum și la încălcarea obligațiilor asumate prin Actul final de la Helsinki, în 1975, și că acest revizionism românesc va primi un răspuns aspru din partea întregii comunități internaționale. (…) La rândul său, la începutul anului 1997, ambasadorul SUA la București, Alfred Moses, i-a spus ministrului de externe român, Adrian Severin (autorul rândurilor de față), că dacă România dorește să revendice teritorii de la Ucraina nu are altă soluție decât să intre în război cu aceasta, situație în care se va găsi în război cu toți semnatarii tratatului de la Paris, adică cu Rusia (ca succesoare a URSS), SUA, Franța și Marea Britanie, cel puțin. De asemenea, diplomatul american a mai precizat cu o claritate fără de cusur că încheierea tratatului româno-ucrainean nu garantează în nici un fel intrarea României în NATO, dar, în schimb, neîncheierea acestuia garantează rămânerea România în afara NATO și, probabil, în sfera de influență rusească…”

Refugiați basarabeni

Scurt istoric al Teritoriilor Ocupate

La 1420, Moldova lui Alexandru cel Bun avea hotarele pe Nistru, aceleași hotare apărate de Ștefan cel Mare, aproape nebiruit. Tratatul de alianță a lui Dimitrie Cantemir cu Petru cel mare, țarul Rusiei, prevedea: „Frontiera Principatului Moldovei este determinată după drepturile sale din vechime de către Nistru, Camenița, Bender, inclusiv teritoriul Bugeacului, Dunăre, Valahia, Marele Ducat al Transilvaniei și granițele deja cunoscute cu teritoriul Poloniei.” La 1775 și 1812, drepturile Moldovei sunt uzurpate de imperiile vecine. Ca putere suzerană, Poarta Otomană cesionează Bucovina în favoarea Imperiului Habsburgic și Basarabia în favoarea Rusiei Țariste. Aproape un secol și jumătate, Bucovina rămâne sub ocupație habsburgică, timp în care este agresiv colonizată cu populații străine, iar Basarabia cu elemente masive rusești și ucrainene. În 1856, în urma războiului Crimeii, Bugeacul este retrocedat Moldovei, dar în 1878, prin tratatul de la San Stefano, Rusia îl reintegrează iar. După Primul război Mondial, la 27 martie/9 aprilie 1918, Basarabia se unește cu România, după ce își declară independența față de Rusia bolșevizată. La 15/28 noiembrie 1918, Bucovina hotărăște “unirea necondiționată și pentru vecie” cu regatul României. La 26 iunie 1940, prin ultimatumul adresat de guvernul sovietic, guvernului regal de la București, bazat pe protocolul secret al pactului germano-rusesc Ribbentrop – Molotov, România este obligată să cedeze Rusiei sovietice, Basarabia, Bucovina de Nord și ținutul Herței, retrăgându-și armata și administrația și lăsând în urmă populația compactă românească, pentru care urma să înceapă calvarul sovietizării și deportării.

În fața Parlamentului, Gheorghe Tătărescu – premierul României declară: „Am hotărât evacuarea Basarabiei și a Bucovinei de sud, pentru a putea salva azi ființa statului român și pentru a nu pune în primejdie viitorul românismului. Declar aici că am luat această hotărâre sub presiunea forței, într-unul din cele mai grele momente ale istoriei noastre și lăsând viitorului sarcina să judece actul nostru…”

Aceste cuvinte au rămas pentru posteritate, pentru ca noi să nu uităm și eventual, să tragem învățămintele necesare…

Genocidul rusesc asupra românilor din Basarabia și Teritoriile Ocupate

Ce a urmat după ocuparea provinciilor românești de către sovietici? Cred că termenul de “epurare etnică” este prea blând… Genocidul executat de către sovietici (a se înțelege inclusiv poporul ucrainean „prieten”), a atins proporții uriașe, nepedepsite niciodată de nimeni. Potrivit academicianului Vladimir Trebici, care relata în 1996 în Aldinele României Libere, situația românilor din Bucovina se prezenta astfel: “Pentru deportările românilor din Bucovina din 1940-1941 avem informații, dar incomplete… S-au întocmit liste nominale… Se știe că în noaptea de 13/14 iunie 1941 au fost ridicate de sovietici 13.000 de persoane de naționalitate română… După o revistă literară din Cernăuți, se spune că numărul deportaților români s-ar fi ridicat la 41.000. Se știe că la 1 aprilie 1941 au fost împușcați 1500 (după alte surse 3000) de români care încercau să treacă în România, la Fântâna Albă. …Acestor metode barbare li s-au adăugat, în perioada 1944 – 1993, altele. Au fost imigrările de ruși și ucraineni, emigrările de români în alte republici, dar mai ales un veritabil genocid cultural, care a avut ca rezultat un amplu proces de deznaționalizare a românilor, în special a răzeșilor dintre Prut și Nistru”. Iar Prof. dr. Tiberiu Tudor, continuă descrierea genocidului, în cartea sa „Tratatul cu Ucraina, istoria unei trădări naționale”: „Mii, zeci de mii, sute de mii de deportați. Mii, zeci de mii, sute de mii de morți. Zerourile acestor cifre nu ne spun mai mult decât rotocoalele de fum pierzându-se deasupra barăcilor sau izbelor din tundra siberiană, unde s-au pierdut viețile acestor oameni. O poveste îndepărtătată și străină, peste care se așterne albul zăpezii.”

Refugiați basarabeni

Astăzi, pentru românii din Ucraina, situația nu e cu mult schimbată. În timp ce statul ucrainean desființează învățământul în limba română, cu scopul clar de continuare a deznaționalizării minorității românești, România se angajează periculos de voluntar în sprijinirea Ucrainei, printr-un tratat de cooperare militară. Nici vorbă ca diplomația românească să aducă aminte despre drepturile minorității românești, consfințite prin tratatul de bază și nici atât, despre renegocierea acestui tratat, deși însuși acest tratat de cooperare militară, oferea prilejul de a o face.

Un „sacrificiu istoric” făcut fără referendum… Falsul motiv – integrarea României în NATO

S-a scris la momentul 1997, dar și după aceea, pe tema acestui controversat și păgubos tratat cu Ucraina. Și chiar dacă decidenții de la acea vreme aveau la îndemână pârghii constituționale pentru a lua o hotărâre decisivă în ce privește Teritoriile Ocupate, toate întreprinderile lor au dus la cedarea irevocabilă a acestora, către statul nou apărut, Ucraina. România a fost printre primele state care au recunoscut independența Ucrainei în 1991. Germania, un vechi colaborator al Ucrainei sovietice, a afirmat la fel, prin vocea ministrului său de externe Klaus Kinkel că „independența Ucrainei este un factor important pentru securitatea Europei”. În numele diplomației și a păcii între popoare, Ministerul Afacerilor Externe român, emite chiar un comunicat, care sună amenințător și hilar, în același timp: „…M.A.E. atrage atenția tuturor cetățenilor României, precum și românilor din afara țării, că agitația negativă care se face în jurul semnării Tratatului cu Ucraina nu este expresia forțelor patriotice, ci acțiunea unor cercuri străine de interesele țării.”  Ale cui interese? Poate ale Ucrainei! Și, continuă M.A.E.: “Securitatea României este legată de independența, stabilitatea și integritatea teritorială a Ucrainei, pe care nu este suficient doar să le recunoaștem, ci trebuie chiar să le susținem prin toate mijloacele politice și juridice care ne stau la îndemână”. Deci, interesele Ucrainei erau puse mai presus de interesele României.

Se pune astfel întrebarea: a fost un act de trădare națională, renunțarea prin acel tratat cu Ucraina, la Teritoriile Ocupate? Sau această renunțare a fost pur și simplu rezultatul unui război hibrid, întrevăzut cu claritate încă de atunci, de șeful Direcției Informații Militare, generalul Decebal Ilina, prin avertismentul său: „La ora actuală, agresiunea militară este contraproductivă din cauza costurilor extrem de ridicate. Există forme de agresiune disimulată ce conduc, în final, la aceleași scopuri. …România este decapitalizată sistematic, numeroase industrii sunt efectiv blocate și dezorganizate sub presiunea informațională, financiară și economică a unor centre de decizie care lucrează pentru învingătorii rozboiului rece… Ne îndepărtăm tot mai mult de raționalitatea societății românești… Au loc involuții surprinse de studii demografice, ca și de studii privind calitatea învățământului, degradarea nivelului de viață, creșterea instabilității familiilor sau reducerea competitivității tehnologiilor utilizate în industria românească…” Avertismentul generalului Ilina a apărut în presa centrală pe 22 august 1997. La aceeași dată, Ministerul Apărării Naţionale (M.A.N.), condus de ministrul Victor Babiuc, anunță opt schimbări la vârf în rândul conducerii incomode ale armatei… În plus, avertismentul generalului Ilina seamănă izbitor cu ceea ce trăim astăzi, la propriu…

De ce nu a existat un referendum pe tema semnării Tratatului cu Ucraina? A fost un act voit, sau o scăpare constituțională? Art. 90 din Constituția României spune explicit: „Președintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-și exprime, prin referendum, voința cu privire la probleme de interes național.” Poate, dar nu a făcut-o! De ce? Iată ce spunea lamentabilul președinte Constantinescu, într-un interviu cu Marius Tucă, în ianuarie 1999: „Nu, nu. Stați un moment, domnule Tucă. Au fost valuri? …E o țară democratică. Au fost manifestații de sute de mii de oameni împotriva acestui tratat? Au fost? Le-ați văzut dumneavoastră? …Referendumul nu s-a făcut pentru că nu au existat condiții, nu au existat acele mari mișcări populare care să se opună. Nu au existat. Atunci făceam referendum.”

În aprilie 1997, la Istanbul, același președinte Constantinescu, declara în fața șefilor de stat prezenți, pe același subiect: „Între parafare și semnare doresc să propun o dezbatere publică națională. Dar, ce să vezi? Cum ar spune actualul președinte: „Ghinion!” Nu au fost valuri!

Manipulare grosolană!

Ultima speranță: Actul Final de la Helsinki

Poate că astăzi e din nou, prea târziu. Deși, ar fi putut să nu fie. De 31 de ani, diplomația românească nu mai are voci suficient de puternice pentru a mai conta la masa negocierilor internaționale. Poate în alte vremuri viitoare, conducători loiali țării, vor pune iar pe masa tratativelor, problema Teritoriilor Ocupate. Iar instrumentul cel mai valoros care poate fi folosit, cu toate pârghiile oferite de el, este Actul Final de la Helsinki, semnat de România la 1 august 1975, valabil și astăzi și în viitor, act pe care s-a bazat de altfel și reunificarea Germaniei, sau divizarea Cehoslovaciei. Căci acest Act nu este un tratat care stabilește frontierele statelor, așa cum unii o interpretează. Este o Declarație, cu caracter de recomandare, prin care statele semnatare au convenit asupra unor norme ale relațiilor dintre ele. Actul Final deschide nu numai calea cedării, ci și cea a contestării! Tratatul de bază cu Ucraina a fost un contract de drept internațional între două state, care poate fi renegociat. Iar România, prin reprezentanții ei, nu are dreptul să renunțe la Teritoriile Ocupate prin samovolnicul Pact Ribbentropp – Molotov, niciodată!

„România are obligaţia să renegocieze tratatul cu Ucraina”

Principalul motiv pentru care se impune renegocierea Tratatului cu Ucraina, este recuperarea Teritoriilor Ocupate de Uniunea Sovietică, pe care Ucraina le-a preluat ca o moștenire ilegală. Dar nu este singurul motiv. O problemă majoră cu care se confruntă românii din Ucraina, este nerecunoașterea limbii române ca limbă de învățământ, conform noii legi a învățământului. Potrivit deputatului liberal Daniel Gheorghe, „în acest moment, față de acum aproape 30 de ani numărul școlilor românești s-a înjumătățit”. „România a făcut unele demersuri, dar Ucraina pare complet insensibilă la acest aspect. Ne confruntăm cu o politică de ucrainizare și de asimilare a românilor din aceste regiuni. Pe toate căile: administrativă, culturală, politică. Statul ucrainean nu a respectat nici pe departe angajamentele internaționale la care e semnatar. Mă refer la Cartea Europeană a Limbilor Minoritare sau Regionale, la Cartea Europeană a Drepturilor Omului și la Tratatul semnat cu România în 1997”. „Ucraina trebuie să renunțe la această retorică comună cu Rusia. Trebuie să se hotărască. Ori merge cu Uniunea Europeană, cu NATO, cu lumea liberă, acordă drepturi minorităților, așa cum are minoritatea ucraineană drepturi în toate statele vecine. Ucraina vrea o europenizare, dar doar cu avantaje și foloase, iar în interior să rămână cu același sistem de tip sovietic, represiv, corupt, același mental expansionist și iredentist. Sunt lucruri care sunt în antiteză totală”, a mai precizat deputatul Daniel Gheorghe, în cadrul unei emisiuni DC News, în luna aprilie a acestui an.

Însă reacțiile statului român condus de Klaus Iohannis, sunt aproape inexistente. De cine ne temem? Mai avem o politică internațională independentă? Mai suntem un stat independent și suveran? Mai putem să ne comemorăm martirii uciși de comuniști sau la Fântâna Albă, sau în gulagul siberian, fără să fim acuzați de naționalism, iredentism, extremism sau șovinism?

Închei aceste rânduri, cu memorabila frază atribuită lui Ștefan cel Mare, care îmi răsună în minte: „Moldova nu e a mea şi nici a voastră nu e, ci a urmaşilor urmaşilor voştri!”

Sursa:Prof.Dr. Tiberiu Tudor – „Tratatul cu Ucraina, istoria unei trădări naționale”; defenseromania.ro; wikipwedia; ziuanews.ro

Foto: m.moldovenii.md; descopera.ro; aktual24.ro; tvr.ro; muzeulvirtual.ro; wikipedia;

Publicitate
Articolul precedentDureri de cap pe patru roți
Articolul următorCu 2.000.000 euro cheltuiţi din fonduri UE pentru turismul subacvatic la Marea Neagră, statul român a oferit Marinei Militare monopolul scafandreriei de agrement

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.