Sentinela a căzut la post!

Narcis GAIDARGIU ■

16 septembrie 1968, clasa I

Bună dimineața copii, eu sunt sunt tovarășa învățătoare Păcuraru. Începând de astăzi sunteți elevi la Școala Generală 2. Știe cineva pe ce stradă se află școala noastră?

Strada Muzeelor, se auzi pe mai multe voci.

O să strig catalogul, când vă auziți numele, vă ridicați în picioare și răspundeți „prezent”.

Ali Elșan …

Prezent!

Asan Giumazie …

Prezent! … Se auzi o voce pierdută.

Asan Giumazie! Unde ești? A, aici în prima bancă!? Ridică-te-n picioare!

Prezent! … Se auzi aceeași voce și mai pierdută.

Ridică-te în picioare, când te auzi strigată! Întinde palma! Se auziră două plesnituri cu rigla pe palma întinsă.

Dar sunt în picioare, tovarășa!

Ne ridicarăm toți peste bănci să vedem mai bine. Da, era în picioare, dar creștetul capului ei abia că depășea cu puțin înălțimea băncii.

Stai jos! … se auzi tovarășa. Atunci o văzurăm mai bine pe Giumazie, era mai înaltă stând pe scaunul rabatabil al băncii. Pe chipul smolit, doi ochi negri priveau în jos rușinați, părul negru strâns în bentiță, sarafan impecabil, malagambe și săndăluțe albe.

Armarache Petre …

Prezent!

Bârzan Andreea …, Brobonea Mircea …, Bulboacă Cerasela …

Luați fiecare câte o foaie de desen și desenați cu creionul clasa în care ne aflăm. Aveți treizeci de minute.

Începu o foială creativă, cu desene care mai de care, pline de ștersături, cu gumele lucrând mai abitir decât creioanele. La final, aproape toate erau așa, cam în două bețe, mai puțin unul.

Ia uitați desenul lui Petrică, ne arătă tovarășa. Am rămas uimiți, nu se-auzea nici pâs. Era peste închipuirea vreunuia dintre noi, o reprezentare în perspectivă, cu detalii ale obiectelor aflate în cadru. Pereții, care la noi ceilalți erau dreptunghiuri, la Petrică erau trapeze, cu laturile oblice care se întâlneau undeva într-un orizont imaginar aflat în afara planșei.

Bravo, Petrică! E prima dată când desenezi așa?

Nu, tovarășa, desenez așa de pe la trei ani.

15 septembrie 1971, clasa a IV-a

Bună dimineața copii, să strigăm catalogul.

Ali Elșan …

Prezent!

Asan Giumazie … … … Asan Giumazie!!

Nu mai vine la școală, tovarășa, s-a măritat, acum în vară a născut …

Clasa a VII-a, inspecție la ora de română

Ora de română era cu doamna Igiroșeanu, directoarea școlii. O doamnă și frumoasă, și deșteaptă. Ne-a instruit înainte, să fiți activi, să ridicați mâna, să fiți cuminți, n-o să fie greu, vă ajut și eu când vă mai poticniți, o să iasă bine.

A venit inspectoarea, nu era vreo fiară, s-a instalat pe rândul din mijloc, în ultima bancă. În fața ei era o bancă goală, iar în următoarea Nae Ionescu și prietenul Miloș. Toți eram numai ochi și urechi la directoare, activi toți, pădure de mâini cu două degete ridicate,  ce mai, clasă model.

La un moment se ridică inspectoarea: Dar voi ce faceți aici? Văzurăm oarece agitație în banca lui Nae. Ia! Dați încoace ce-ați băgat în bancă! Înceeet, cu privire nevinovată aruncată pe sub sprâncene, în sus către inspectoare, scoase Nae un vraf de reviste porno.

Vara 1976, finalul clasei a VIII-a

A fost frumos, cu flori, cu îmbrățișări, cu lacrimi, cu petrecerea de reuniune în sala de sport, care iarna deservea ca magazie de lemne pentru sobele din clase.

La liceu, ca la liceu …

Ca băieții, ca fetele. Unii la Eminescu, alții la 10 – azi Ovidius – Mircea, Navrom, Arte, Energetic.

Pe lângă școală, majoritatea eram prinși în activități sportive și culturale. Prin clasa a X-a Elșan fusese recrutat în Corul Vox Maris. Alții făceau baschet, volei, handbal, fotbal la școlile sportive. Curând au început și meditațiile pentru facultăți.

Ne revedeam din ce în ce mai rar, în puținele dăți când drumurile ni se potriveau prin peninsulă.

Toamna 1980

Intraserăm la facultăți. După admitere băieții făceau serviciu militar obligatoriu cu termen redus, nouă luni, iar cei neadmiși, un an și patru luni la verzi sau doi ani la marină. Excepție făceau cei admiși la școlile superioare cu regim militarizat, Academia Militară, Institutul de marină și altele.

La Institutul de Marină am urmat o perioadă de instrucție, cursuri de învățământ politic și de propagandă în spiritul materialismului dialectic și istoric, jurământul, apoi am intrat la cursuri. În timpul liber, somn și instrucție.

A venit mult așteptata vacanță de iarnă. Ocupați cu sărbătorile, nici nu am știut când a trecut timpul.

Pe 6 ianuarie, de Bobotează, ne-am întors în Institut. Până ne-am reinstalat, până am mai schimbat impresii, se făcuse seară.

Ultima gardă

Aveam dormitorul la etajul trei, cu ferestrele pe nord, la câmp, spre Energia. Nici nu apucaserăm să ne schimbăm din hainele de oraș în cele de cazarmă. Deschiseserăm larg ferestrele să aerisim iar pe pervazul lat din exterior înșiraserăm pachetele aduse de acasă, cu caltaboși, fripturi și toate cele. De-o parte și de cealaltă a meniului avuseserăm loc, eu și Adumi, să ne așezăm pe cerceveaua ferestrei. Pe câte-un colț de pat, participau la ospăț Fachiru, Banană, Mobu, Micloș, Răzvan și Limbă.

Afară, dintr-un cer aproape senin, ningea cu fulgi mari, netulburați de vreo adiere. Lumina albăstruie a lunii crea o senzație de liniște bizară în care se auzeau fulgii căzând prin aerul rece, cu un sfârâit fin. Se cam afundau bocancii în stratul de zăpadă și, destul de repede, urmele erau acoperite la loc de zăpada căzută.

Când cei vreo trei mii de elevi-studenți ai Institutului plecau în vacanță, serviciul de gardă al UM 02192-Institutul de Marină Mircea cel Bătrân, era preluat de compania de pază, transport și aprovizionare, cu militari în termen.

În seara de Bobotează era vânzoleală mare pe la și peste gardul unității. Cum nu aveam voie să introducem băuturi alcoolice în unitate, mulți dintre cei reveniți din vacanță săreau direct gardul, fiecare cu ce avea. Din Moldova, patria vinurilor de butuc, săreau peste gard canistre cu vin. Nu conta: alb, roșu, dulce, sec, vin să fie. Din Ardeal ardeau peste gard butelci cu palincă. Nu se putea ca Țara Românească laolaltă cu Dobrogea să rămână de rușine, veneau cu țuică de Pitești, tescovină de Ostrov și vinuri pe alese. Asta nu înseamnă că-n toată unitatea era paranghelie. Nu, indicativul era pe discreție. Noi, de exemplu, ne axaserăm pe mâncare, dar Boșca, venit numai el știa cum, de la Arad, deja dormea îmbălsămat în pălincă. Normal, că la gard se făcea mica împărțeală cu sentinela din postul de pază. Se știa problema asta, de aceea se suplimentaseră posturile de gardă cu soldați fără armă, între posturile dotate cu pistol AKM și patru încărcătoare cu muniție de război, însumând 120 de cartușe.

Era ultima gardă a soldaților. Urmam noi.

Ultimul cartuș

La noi în dormitor masa era în toi, povesteam, ne lăudam mai cu perdea, mai fără, ca-ntre băieți … Și ningea, ningea cu fulgi mari, ca-ntr-un basm de cazarmă.

Sub noi, în întunericul iluminat albastru, o siluetă își scutura din când în când bocancii de zăpada depusă. Nu purta armă, era suplimentare de gardă.

Stai! Cine ești?

Rondul!

Luminează-ți fața!

Era ceva obișnuit, când eram în dormitor ritualul ăsta se repeta din trei în trei ore.

Auzeam zăpada scârțâind sub bocanci, apoi, glasuri tinere, joviale, puse pe glume și hârjoneală colegială, amicală. Glasurile se apropiau.

Băi, fii atent, ți-am zis data trecută că te-mpușc, dacă mai dai, am auzit venind de jos.

Ne-am uitat, era veselie, toți râdeau. I-am lăsat din ochi, aveam altele, de mâncat, de povestit…

Imediat, am auzit o scurtă și binecunoscută răpăială de AKM.

Pe urmă, totul a fost liniște. Timpul a încetinit, spațiul s-a dilatat.

Silueta fără armă de sub noi a stat pe loc preț de câteva secunde, după care a început să se încline într-un unghi nefiresc față de stratul de omăt. S-a prăbușit pe spate în zăpada afânată. În câteva minute roșul a luat locul albului într-o difuzie continuă prin mii de vinişoare ce desenau conturul în jurul sentinelei căzute, asemeni unui halou în expansiune progresivă, aidoma celui din jurul lunii ce lumina sumbrul peisaj, de parcă sufla asupra trupului exangvinat, paloarea-i rece.

In memoriam Ali Elșan