Leonard MOCANU ■
În ultima vreme, s-a umplut presa de căutători în stele, cercetători, oameni puși să scrie despre orice, numai să scrie. Aproape că nu e zi să nu citim despre ”marele actor”, ”uriașul talent”, ”marea doamnă a…”. De două-trei ori pe săptămână auzim că planeta, dacă nu galaxia, este în doliu mai negru decât negrul absolut, pentru că s-a stins o mare stea a domeniului. Iar când dai să afli pentru cine trebuie să spui măcar un ”Dumnezeu să-l ierte!”, constați că ori memoria îți joacă feste, ori ești un adevărat monument de incultură. De ce? Pentru că 80% dintre cei dispăruți nu depășesc notorietatea localității sau a județului lor.
Artiști care au prins doar roluri episodice în filme sau la teatre de provincie sunt ridicați de la rangul de vedetă locală, la cel de superstar universal. Iar ce e mai rău, acest lucru este făcut, de regulă, de tot felul de pseudoștiriști, wikipediști înverșunați care, mulți dintre ei nici măcar nu se obosesc să mai prelucreze textul, ci aplică regula ”copy-paste”. Și mai rău este că își dau cu părerea, de obicei, tot felul de juni și/sau june care nu l-au văzut niciodată pe viu pe respectivul.
Aflăm din această presă atotștiutoare ce poveste de amor de câțiva ani a trăit un mare actor, trecut ”dincolo” în urmă cu patru decenii și o colegă de platou ajunsă acum la vârsta senectuții. De la cine? De la un jurnalist care nu era, cum se spune, nici la prima întâlnire a părinților, dar-mi-te să fi fost martor la respectivele întâmplări. Pe ce se bazează? Pe imaginația înfierbântată a nu știu cărui clarvăzător, care a văzut dincolo de pânza ecranului, analizând interpretarea magistrală a celor doi.
Cel mai recent aflăm că mormântul lui Puiu Călinescu din Cimitirul Bellu e neîngrijit. Povestea, spusă pe un ton de mare compasiune de o jună constatatoare, are printre eroi pe una dintre fiicele artistului care dă mai multe detalii despre ultimele zile ale marelui actor. Îmi pun întrebarea pe care jurnalista ar fi trebuit să o adreseze: ”Măi familie, voi ce păziți?”. Să nu mai vorbim că în comentarii unul dă vina pe guvernanți că n-au îngrijit respectivul loc de odihnă veșnică, în condițiile în care ei nu se dau în vânt să poarte de grijă esplanadei din jurul Mormântului Ostașului Necunoscut, pasând responsabilitatea de la unii la alții.
Și tot recent am aflat că s-a stins ”sutistul” Constantin Bălăceanu-Stolnici, figură mai mult decât controversată a vieții publice și științifice din România. Imediat câțiva mari gânditori contemporani s-au grăbit să scoată în față bubele din cap și scheletele din dulapul defunctului. Nu că n-ar fi făcut-o și până acum. Evident, opiniile lor sunt rostogolite pe internet de mulți așa-ziși justițiari de ocazie. Mă întreb: nu neapărat că se spune ”despre morți, numai de bine”, ci măcar din bun simț, chiar nu puteți păstra tăcerea în aceste zile în care familia și prietenii sunt alături de cel dispărut? Nu ați avut tot timpul din lume până acum? A trăit, totuși, o sută de ani. Chiar aceste trei zile de priveghi vi se par esențiale pentru a pune fecale pe ventilator. Înainte de a scrie sau de a spune ceva, amintiți-vă vorbele Mântuitorului, pe care îl luați martor de atâtea ori: ”Cine dintre voi este fără de păcat, să arunce primul cu piatra…”!
Nu contestă nimeni valoarea aristocratului profesor Bălăceanu-Stolnici! Dar e bine de știut pentru toți, cine a fost cu adevărat marele academician care, în timp ce alți oameni de cultură ca el înfundau pușcăriile sau mureau la Canal pentru că nu au îngenuncheat în fața bolșevismului comunist, el se bucura de o viață privilegiată, între două note informative scrise la ‘Secu!
Nu de alta, dar mâine poimâine ne trezim cu vreo stradă sau instituție botezată cu numele său, la egal cu Iuliu Maniu sau alți martiri ai poporului român!