Acasă Turism Un weekend cu de toate în căutarea Albei Iulia

Un weekend cu de toate în căutarea Albei Iulia

7621
0
Foto: Leonard MOCANU
Foto: Leonard MOCANU

Leonard MOCANU ■

La sfârșitul săptămânii trecute, ne-am pus coada pe spinare și am plecat în inima țării, la Alba Iulia, să marcăm în mod festiv 38 de ani de la terminarea facultății. Inițiativa a aparținut unui coleg, ”Tataie” sau ”Moșu’”, și a fost pus în practică alături de soția lui, Amelia, o ființă de toată isprava, care nu afișează deloc temperament de ardeleancă, ci, mai degrabă, de femeie crescută între Olt și Jiu.

Am parcurs drumul până în Cetatea Unirii în două etape, cu escală în Capitala de facto a frumoasei noastre patrii. Evident, Bucureștiul ne-a oferit câteva momente ”tactice” bune de pus în ramă. Mai întâi, o inundație cu apă caldă a Bulevardului Theodor Pallady, care ne-a obligat să ne restrângem pe o singură bandă și să trecem printr-o baltă de acumulare ce se ridica până dincolo de pragurile SUV-urilor (asta și mulțumită edilului ultimului deceniu al Sectorului 3, care a ridicat bordură peste bordură, doar-doar o justifica investiția din banii contribuabililor). Apoi, câteva lucrări cu săpături pe banda centrală a Splaiului Unirii, sau pe Bulevardul Geniului, numai bune să-i oblige pe șoferi să-și călească, o dată în plus, nervii întinși la maximum.

Autostrada A1 a fost și va rămâne o sursă de emoții negative, cu circulație haotică, obositoare, în care bucureștenii argeșenii și ilfovenii vor să-ți arate din start cine-i șeful, conducând ”la intimidare”, că doar sunt la ei acasă și când ei aveau autostradă, alții circulau cu căruțele pe câmpii.

Segmentul Pitești-Râmnicu Vâlcea e un alt examen al răbdării, în care îndrăzneala de a conduce în limitele nesancționabile pecuniar ale legii te transformă instant în mare papagal în ochii ”profesioniștilor” șoselelor. Cu intrarea în Râmnicu Vâlcea ambuteiată pe aproape un kilometru, soluția a fost ruta ocolitoare de pe malul stâng al Oltului, foarte aglomerată și cu un carosabil de calitate îndoielnică.

Pauza spirituală de la Cozia ne-a dat puterea să parcurgem ultima sută și jumătate de kilometri mai relaxați, într-un trafic nu foarte solicitant, încheiat cu un marș triumfal pe o porțiune a autostrăzii A1 de dincolo de munți. Pentru cazare, am fost ”repartizați” la Hotelul Cetate din Alba Iulia, un edificiu din timpurile marcate de drapelul roșu cu secera și ciocanul, asupra căruia s-a intervenit cosmetic sau în profunzime exact atât cât să ofere o imagine decentă, la un preț caracterizat de același epitet. Una peste alta, parcare privată, cameră curată, mobilier elegant dar patinat de timp și de utilizare, ascensorul funcțional – insuficient pentru o încărcare peste medie a hotelului, dar cu un restaurant drăguț, cu personal multinațional, inclusiv de pe alte meridiane.

Primul contact cu orașul, în zona cetății Alba Carolina, ne-a oferit prilejul să identificăm spații generoase, curate, frumos întreținute, abundând de flori, pregătite să-i primească pe localnici și pe turiști la Zilele Orașului. Cu oficialii preocupați să-l întâmpine pe întâiul ministru al țării, ne-am avântat către obiectivele istorice ale Cetății. Am pătruns în Catedrala Arhiepiscopală (a Încoronării), impunătoare, zidită în 18 luni, între 1921-1922, numai bine pentru a fi gazdă la încoronarea regilor României Mari. Curtea interioară – impecabilă, motivele arhitectonice ale catedralei și reședinței eparhiale – de mare efect artistic. Lumea caldă, liniștită, negălăgioasă. Interiorul catedralei – impresionant prin arhitectură, forma și structura catapetesmei și prin pictura de clasă, elegantă și plăcută ochiului. Într-un cuvânt, ceva care merită luat de exemplu.

Am continuat explorarea cu vizitarea Sălii Unirii, unde mi-au rămas pe retină scrisul frumos, cu o caligrafie de excepție, a lui Vasile Goldiș, dar și punctele programatice ale Rezoluției Marii Adunări de la 1 Decembrie 1918, unde se vorbește de principii constituționale moderne, de drepturile minorităților și de atâtea altele. Aleile cetății au oferit atracții pentru toate vârstele, mâncare, băutură, suveniruri, la tonetele plasate astfel încât să nu dea imaginea de improvizație de prost gust, așa cum văzusem cu doar două săptămâni în urmă, în buricul urbei tomitane. Este foarte adevărat că spațiile la Alba Iulia sunt ultra-generoase, dar și mobilierul comercianților arăta mai spălățel, mai curățel și mai îmbietor să te așezi și să te delectezi cu ceva pe voia sufletului.

Nelipsita scenă aștepta artiști și trupe să încânte publicul în cele trei zile de festival. Am vizitat în ritm de relaxare Catedrala Romano-Catolică, unde sunt depuse osemintele voievodului Iancu de Hunedoara, edificiu construit în forma inițială la 1008, cea mai veche clădire din oraș.

Să trecem peste mesele colegiale, cu farmecul lor, cu amintirile povestite și repovestite de atâtea ori, mereu savurate cu aceeași plăcere, cu muzică, antren și băutură, atât cât să fie bine. Să ajungem mai repede la locurile pe care le-am vizitat și care nu trebuie excluse dintr-un itinerariu în zonă.

Prima oprire a autocarului a fost la Castelul Bethlen-Haller, de la Cetatea de Baltă. Construit în secolul al XVII-lea, semănând binișor cu ”fratele” mai celebru,

Château de Chambord  de pe Valea Loirei, castelul a avut drept prim proprietar pe fratele principelui Transilvaniei, Istvan (Ștefan) Bethlen, iar drept ultim proprietar, înaintea celui actual, un descendent al familiei Haller. Între cei doi, castelul a fost vândut, dăruit de zestre, pierdut sau câștigat la cărți, naționalizat, retrocedat, modificat, lăsat în paragină, restaurat și câte și mai câte.

În perioada comunistă, având în vedere proximitatea podgoriilor de pe Valea Târnavelor, castelul a fost folosit ca secție de șampanizare, fără prea mult interes pentru valoarea istorică sau artistică. După 1989, a fost retrocedat familiei Haller, care l-a vândut familiei Necșulescu, de care se leagă, sută la sută, existența firmei de vinuri Jidvei. Mai mult, castelul este în prezent imaginea acestor vinuri,

Castelul este construit în stilul renașterii franceze, completat un secol mai târziu cu elemente baroc, are o formă rectangulară regulată, cu câte un turn circular în fiecare colț. La forma inițială, s-a adăugat ulterior un frontispiciu, folosit ca hol de intrare în castel. De-a lungul timpului, au fost păstrate elementele arhitecturale și decorative renascentiste și baroce la exterior, dar la ultima restaurare, din anul 2003, la interior au fost adăugate elemente care creează ambianța medievală din vechile castele. Scara interioară în spirală, care conduce către etaj, este decorată cu ceasuri de perete, ca număr – tot atâtea cât vârsta proprietarului.  În prezent, dincolo de rolul său de imagine a vinurilor Jidvei, castelul este una dintre cele mai selecte destinații de turism viticol din România. Castelul poate fi vizitat, existând diverse opțiuni, de la vizita propriu-zisă, până la combinații de vizitare, degustare de vinuri și servirea prânzului. Totodată, doritorii se pot și caza la castel, unde există opt camere de patru stele, într-un corp separat de clădire și patru camere de cinci stele, câte una în fiecare turn. Pentru a nu lungi comentariile despre această destinație exclusivistă, las pe cei doritori să viziteze virtual pagina de Internet a castelului, (că tot nu costă), unde vor putea găsi mult mai multe explicații și imagini, și să-și aleagă singuri varianta de turism care corespunde dorințelor și putințelor fiecăruia.

A doua escală a fost la Crama Jidvei, unul dintre cele patru centre de prelucrare/stocare/ îmbuteliere a vinurilor. Per ansamblu, compania Jidvei se întinde pe 2.500 hectare de vie, lucrate în cea mai mare parte mecanizat și automatizat, dar și manual, inclusiv cu cetățeni est-asiatici, pentru că ai noștri culeg căpșunile și sparanghelul altora. 90% din producție este recoltată exclusiv mecanizat, celelalte zece procente, necesare obținerii vinurilor din categoriile ”premium” și ”super-premium” fiind recoltate manual. Ca să vă faceți o impresie asupra cantităților de struguri, must sau vinuri care trec numai prin crama Jidvei, să notăm că ea are o capacitate de stocare de 21,5 milioane litri (din cei 35 milioane litri, capacitate totală a societății) în proporția cea mai mare în vase din oțel inox-alimentar, iar capacitatea de îmbuteliere este de 10.000 sticle pe oră. O altă particularitate a societății Jidvei este că ea aparține unui singur proprietar.  Dincolo de gusturile și preferințele fiecăruia în materie de vinuri, trebuie menționat că produsele Jidvei au obținut în ultimii zece ani peste 500 de premii. Tehnologia și echipamentele sunt italiene, iar autotrenurile pentru transport sunt germane, aceeași marcă, culoare și aspect (inclusiv aceeași combinație de litere la numerele de înmatriculare). Evident și crama poate fi vizitată, există variante de vizite care includ degustări, așa că doritorii nu au decât să aplice on-line pentru acestea.

Al treilea obiectiv a fost unul care a avut toate ingredientele, masă, degustare de vinuri, natură, soare arzător și ploaie torențială. El este plasat undeva pe un deal ce mărginește localitatea Ciumbrud. Aici, o familie de întreprinzători, Savu, a început cu ceva ani în urmă o afacere viticolă. În prezent, lucrează o suprafață de 10 hectare, iar mottoul lor este următorul ”Fiind o familie, încrederea dăinuie și nu vom compromite niciodată etica sau integritatea în numele profitului. Încercăm, în tot ceea ce facem, să construim vinuri și să legăm prietenii. ”

La marginea unei sole plantate cu viță de vie ne aștepta o masă întinsă pe iarbă, pentru tot grupul, iar umbrelele de terasă de deasupra nu știau ce sarcină ingrată urma să le aștepte. Meniul a cuprins un aperitiv format din trei feluri de plăcintă, cu brânză, cu varză, cu cașcaval și șuncă, un fel principal constând în două tipuri de friptură, cu garnitură de cartofi la tavă și salate de varză și de murături, iar la desert – cremșnit. Cum zice o vorbă din folclor, mâncarea e fudulie, iar acest lucru a fost evident, pentru că preparatele din farfurii au fost completate cu patru sortimente de vinuri albe și unul roze, evident din producția proprie. Fiind afacere de familie, se îmbină tradiționalul cu noul în materie de tehnologie, se are în vedere reducerea noxelor și grija față de consumator și față de mediu. Prin tehnicile și produsele utilizate în vederea limpezirii, vinurile acestei familii conțin cu 40% mai puțin sulf decât ale altor producători, iar etichetele și dopurile sunt prietenoase cu mediul înconjurător. Dacă ploaia nu ne-ar fi șicanat în două reprize, am putea spune că a fost o după-amiază perfectă, dar cum era, poate, unicul aspect pe care nu îl puteam controla, vom rămâne cu satisfacția că această experiență va fi de neuitat ȘI din cauza ploii.

Nu pot să fac recomandări cu privire la vinuri, pentru că (și) aici gusturile nu se discută, dar pot spune că am cunoscut oameni și le-am văzut rezultatele muncii, iar aceștia și acestea trebuie cunoscute de cât mai multă lume. Este suficient să căutați pe motoarele specifice din Internet Pivnița Savu, să le accesați pagina și veți descoperi oameni care fac artă cu creierul și cu mâinile. Nouă așa ni s-a părut.

Ziua s-a încheiat cu vizitarea Mănăstirii Râmeț, edificiu monahal foarte important pentru istoria creștinismului ortodox din Ardeal. Deși șoseaua de acces nu este ca în filme, cei circa zece kilometri sunt dați uitării la vederea priveliștii și mai ales la auzul explicațiilor date de maica ghid și la vizitarea celor două biserici – cea veche și cea nouă. Sunt lucruri care nu se pot descrie în cuvinte decât, eventual, printr-un îndemn: mergeți acolo și nu o să vă pară rău.

Masa festivă rămâne și ea un secret de familie, așa că mai rămâne de povestit despre vizita de a doua zi, duminică, din Cetatea Marii Uniri. Ajutați de competența și amabilitatea unui ghid local, am trecut pe rând prin spațiile exterioare și interioare care definesc istoria cetății Alba Carolina, ne-am transpus în timp, vizionând ceremonia de schimbare a gărzii și am încheiat, cum se poate mai frumos, cu o Horă a Unirii, în fața intrării Sălii Unirii.

Nu vreau să divulg toate secretele ingredientelor care au compus această minunată excursie, dar ce pot spune e că am fost într-un oraș ce mustește de istorie, bine întreținut, în care edificiile din vechime sunt bine conservate și în jurul cărora (mai ales) de ziua lui, nu sunt instalate garduri cu afișe ”Cade tencuiala”, vecinii nu sunt scandalizați de tăria bașilor și contrabașilor, iar tonetele la care se vând de toate nu sunt aruncate alandala.

Doar două vorbe despre companionii de trafic, parte dintre ei participanți la protestele de acum vreo două luni. Oare câtă poliție va mai trebui să-i vadă cum, în localitate, conducând în limita nesancționabilă a Codului rutier, camionagiii îți ”umplu” efectiv oglinda retrovizoare, te orbesc cu flash-urile sau te asurzesc cu goarnele instalate pe post de claxon, pentru că ai îndrăzneala să le stai în cale? Aud și văd multe modalități de ”calmare” a pornirilor vitezomane, măcar în localitate, care mai de care mai ineficace. Oare doar eu am fost hărăzit cu spiritul de observație a unui sistem integrat radar-semafor care funcționează pe galben intermitent atâta vreme cât circuli sub limita admisă și se înroșește la depășirea acesteia? Așa ceva există prin localități (rurale în special) în Spania și poate nu numai. Iată, domnilor care cerșiți voturi, (încă) un subiect de meditație!.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.