Eugen LUMEZIANU ■
Am primit din partea ziarului Dobrogea Nouă amabila invitație de a răspunde la întrebarea ce a însemnat satul pentru destinul meu literar?
Mărturisesc că mi-e greu să răspund în puține cuvinte; aș avea nevoie de mult, mult spațiu pentru a explica pe larg, pentru a argumenta cu fapt, pentru a transcrie pagini întregi din jurnalul pe care l-am ținut în cei cinci ani de ședere la țară. Totuși, pentru că amintirea acelor ani e una dintre puținele dar atât de prețioasele mele avuții, am să încerc.
La 1 septembrie 1959 călătorea în bena unui autocamion pe drumul dintre Constanța și Adamclisi: mă îndreptat spre școala de acolo, primul meu loc de muncă. Plecam la Adamclisi ca profesor, tânăr și, firește, aproape ignorant, iar nu ca scriitor! Gândurile pe care mi le făceam în timp ce înghițeam praf și contemplam peisajul dobrogean învăluit în auriul toamnei, erau complet deosebite, chiar anapoda, față d ceea ce aveam să aflu nu peste multă vreme că însemna în realitate să fii profesor într-un sat. Înainte de orice, însemna să-i înveți pe copiii care ți se dădeau în seamă. Bineînțeles, nu numai româna ci și alte lucruri la fel de importante: să organizeze și să pornească în excursii, să-și spele lenjeria și ciorapii, să facă în așa fel încât să se estompeze corul de clefăituri și sorbituri, din cantină, să dea spectacole, să se îmbrace îngrijit, să viseze și să năzuiască, să intre cât mai des în bibliotecă și atâtea altele.
Apoi însemna să aparții cancelariei de mărime unei odăi obișnuite, mobilate cu: două birouri vechi, vreo zece scaune printre picioarele cărora trecea în fugă câte un șoarece, dulapul pentru arhivă, o sobă d fier cu burlane care traversau încăperea puțin deasupra capetelor și, lipită de perete, semn al distincției și nemăsuratei demnități, o pianină neagră, germană, ale cărei sunete nu le-am auzit niciodată deoarece, pe cât de onorabilă îi era înfățișarea, pe atât de ruinate îi erau măruntaiele sonore. Era totuși o cancelarie cu pian, ceea ce pentru unul ca mine apărea ca o consolare și, în ciuda cumplitei aglomerații, admirabilii mei colegi aveau dexteritatea de a găsi spații pentru a se strecura spre scaune, spre sertarul cu cataloage, spre mutele anunțuri, tabele, planificări, planuri, grafice etc, care acopereau un perete. Nu-mi aduc aminte ca mirarea mea privind originalitatea cancelariei să fi durat prea mult. Căpătând însumi deprinderea de a circula, milimetric, pe lângă sobă fără să-mi aprind veșmintele, m-am obișnuit definitiv; mai mult, realitatea ei atât de apropiată și atât de materială a spulberat prejudecățile mele potrivit cărora agora profesorilor trebuia să fie neapărat somptuoasă, cu pereții căptușiți cu lambriuri, cu ferestre mari încadrate cu draperii de pluș și cu o masă ovală și mare ca o pistă de atletism, plină de sertare și acoperită cu cristal. (În moderna clădire a noii școli din Adamclisi, construită ulterior trecerii mele pe acolo, se află o cancelarie aproape la fel ca aceea imaginată cândva, dar, cu toate că mă bucur pentru profesorii ei de azi, prefer să păstrez cu sfințenie și exclusiv imaginea vechii odăi în care se intra direct de afară).
A fi profesor la țară însemna încă mai mult – și la fel trebuie să însemne și azi! – mai mult decât să aparții unui colectiv didactic pasionat, pentru că în aceeași măsură aparții satului întreg cu multiplele lui probleme și frământări.
Mai însemna, așadar, să dai o mână de ajutor la strânsul recoltei, să compui texte, să joci în piese, să cânți în cor, să faci parte din brigada științifică cu care să colinzi comune din împrejurimi, să aperi extraordinar sau lamentabil – în funcție de șansă – poarta echipei comunale de fotbal și să primești, după situația, aplauze sau fluierături, să ajuți primăria în cine știe ce acțiuni, să scrii articole pentru gazeta sătească de perete și pentru stația de radioficare.
Tot ce eram dator să fac socoteam că e fără egal, dar n-aș vrea să se creadă – pentru nimic în lume! – că la Adamclisi viața era foarte roză. Nu, am dormit destule nopți în frig, am mâncat prea multă tocană de oaie la cantina școlară, am înotat peste treizeci de kilometri prin zăpadă într-o iarnă năprasnică, îmi aduceam singur lemne de la pădure și, ca un făcut, aproape de fiecare dată reușeam să răstorn căruța, situație cu urmări fizice dintre cele mai neplăcute. Și mai precizez ceva: pe lângă muncile pe care le făceam cu entuziasm, eram uneori nevoit să fac și altele (unele dintre ele absurde ca de pildă participarea unei voci ruginite ca a mea la cor), dar în perspectiva pe care ziua de azi mi-o dă, totul apare minunat.
Dată fiind acea fierbinte realitate, era firesc să mă aplec, nopțile, asupra hârtiei albe și să continui să scriu literatură, pasiune veche și statornică. Traiul în miezul unei realități tulburătoare, într-o epocă de radicale transformări ale satului și ale percepției de sine a locuitorilor acelei străvechi și glorioase așezări dobrogene a avut mari și fericite repercursiuni asupra cuvintelor pe care le așezam pe hârtie. Personaje care porneau din oamenii locului au luat locul firavelor personaje din vinele cărora curgea doar cerneală și cu care-mi populasem până atunci încercările literare. Consecințele acestei radicale cotituri au apărut firesc; o prestigioasă revistă literară care-l respinsese de multe ori, i-a acordat profesorului de la Adamclisi, în cadrul concursului ei anual, o măgulitoare distincție. Așadar, am debutat în Luceafărul în august 1961, după doi ani de ședere la țară. Acest fapt, memorabil pentru mine, își capătă, cred, adevărata semnificație dacă adaug că titlul povestirii de debut era Urluia, numele unui sat aflat la doi kilometri de Adamclisi. În anii imediat următori, am colaborat la diverse reviste precum și la volumele colective publicate sub egida Casei de Creație Constanța, mai ales cu povestiri de inspirație rurală. În primul număr al revistei Tomis am semnat, de asemenea, o povestire al cărei erou era un intelectual legat de viața satului, povestire pe care am ținut s-o includ și într-o carte ulterioară.
De atunci am publicat din ce în ce mai rar literatură de inspirație rurală, dar mi-am manifestat interesul constant față de sat scriind articole despre efervescența lui culturală.
Plecarea din Adamclisi nu a însemnat ruperea definitivă de lumea lui muncitoare și onestă. M-am reîntors ades în mijlocul ei, între timp am cutreierat întreaga Dobroge și voi continua această pasionantă călătorie pe întreaga durată a existenței mele. Faptele și oamenii care m-au surprins și m-au impresionat sunt păstrați în locurile cele mai curate ale spiritului meu și pe cele mai diafane coli. Printre proiectele cu scadență nu prea îndepărtată se află și relatarea într-o carte adevărată.
Cândva, când trăiam la Adamclisi, în zilele prăfuite și călduroase sau în zilele înmuiate de apă ale toamnelor friguroase, mă gândeam că satul acela îmi rămâne dator. Aș fi fericit dacă doi-trei oameni de acolo s-ar gândi că mi-au puțin, puțin datori – datori în sensul cel mai înalt al cuvântului. În orice caz, eu le datorez tuturor și multe și mult.
Constanța, 18 februarie 1972.
(Manuscris)
Eugen Lumezianu (n. 22 aprilie 1937, Constanța, județul Constanța – d. 31 ianuarie 1990, Constanța) a fost un scriitor și dramaturg român, fiul ziaristului Ion Lumezianu (corespondent de război,redactor la ziarele Timpul, Curentul, Ardealul, Jurnalul de dimineață,comisar de românizare în cadrul Subsecretariatului de Stat al Românizării, Colonizării și Inventarului din cadrul Președenției Consiliului de Miniștri în Guvernul Ion Antonescu). Eugen Lumezianu a absolvit Liceul „Mircea cel Bătrân” din Constanța in anul 1954, după care a urmat cursurile Facultății de Filologie din cadrul Universității din București. După absolvire, a predat limba și literatura româna la Școala Medie din Adamclisi și la Liceul Agricol din Poarta Alba. A fost redactor al revistei „Tomis” din 1966 până in 1971 când își dă demisia. După 1971 este profesor de limba si literatura romană la Liceul Energetic Liceul Militar de Marina ,,Alexandru Ioan Cuza”, Liceul Nr. 3 (Liceul Ovidius) si la Liceul „Mihail Eminescu” din Constanța. În anul 1961 a debutat cu schița „Urluia”, în revista „Luceafărul”. A publicat în revistele „Ateneu”, „Iașul Literar”, „Tomis”, „România Literară”, „Steaua”, etc.
Nuvele
„Mersul ciudat al lucrurilor” (1968)
„Ultima zi optimistă” (1971)
„Memoriu către ministru” (1990)
Romane
„Fluxul apei dulci” (1985)
Memorii
„Compuneri libere pe ilustrate” (1986)
Piese de teatru
„Tatăl nostru uneori” (1976)
„Capcana de nichel” (1979)
„Petreceri duminicale” (1980)
Musafiri pe viață” (1985)
