Dan MIHĂESCU ■
Epigenetica, știința ce dezvăluie secretele vieții ascunse în ADN și studiază variația trăsăturilor ereditare cauzate de factori externi, proveniți din mediul înconjurător, capabili să modifice prin impactul lor genele unei specii, precum și felul în care celulele decodifică informația pe care o receptează din mediu, a relevat că prin alterarea genelor stresul se poate transmite de la o generație la alta iar părinți expuși la traume precum război sau foamete, transmit copiilor genetic tulburări legate de stres. De asemenea, cercetătorii au mai stabilit că dacă structura genelor a fost modificată de factori externi, tratarea primei generații la care s-a instalat stresul nu este suficientă pentru a le vindeca și pe următoarele. Frica, ura, dorința de răzbunare se transmite copiilor și generațiilor următoare? Răspunsul oamenilor de știință este, da!
● Așa a început totul
Eu sunt a treia generație de dobrogean, din neam de coloniști regățeni. Bunicii și părinții mei, cu sorginte oltenească și vlăsceană, au fost coloniști mutați și împroprietăriți mai întâi în Dobrogea de Sud sau Dobrogea Nouă, – cele două județe bulgărești Durostor și Caliacra alipite regatului în 1913 și apoi strămutați în Dobrogea de Nord, în baza Tratatului de la Craiova din 7 septembrie 1940 când Hitler a impus României cedarea Cadrilaterului către Bulgaria.
Bunicul, Nicolae zis și Nae Mihăescu avea 19 ani când s-a căsătorit cu Ioana, fata șefului de post de Jandarmi din comuna Carali (Krasen în bulgară), Plasa Casim a județului Caliacra.
Străbunicul, Ilie Preda – oltenaș de meserie din comuna Daneți, județul Romanați, era o zvârlugă de om de 1,65 m ce ajunsese pe acele meleaguri ca funcționar al statului român. Nae, împins de taică-su, Preda Mihăescu, un plugar vlășcean din comuna Băneasa mereu avid după un pogon de pământ al lui, își puse traista-n băț și înșfăcând cutia viorii de care nu se despărțea nici când mergea la câmp, o apucă spre noul pământ al făgăduinței, să se căpătuiască. Așa cum l-am apucat și mai târziu, tata-mare Nae Mihăescu era înalt, tare chipeș, vesel și peste toate astea ieșise cu calificare de fochist la cazanele de presiune, după ce absolvise Școala de Arte și Meserii de pe lângă Uzina Timpuri Noi din București ca elev internist. Acolo învățase să cânte la vioară și să danseze, atuuri suficiente ca să pună ochii pe el deodată, atât jandarmul comunei Carali (predestinat nume de localitate pentru un jandarm rural) cât și fii-sa de 16 ani, Ioana.
● Jurămintele pe viață valorau cât 10 hectare de teren arabil și 2.400 mp pentru casă și gospodărie
Cu o astfel de zestre imobiliară, statul român omenea masa la nunta unei familii de coloniști români în Dobrogea de Sud. După căsătorie, tânăra familie primea aprobarea să-și cumpere câte 10 hectare de teren arabil și teren de casă. Înțeleg că ar fi fost un chilipir, pentru vremurile acelea, din moment ce doi tineri, de 16 și 19 ani se înhămau să-și clădească familie acolo, într-o pustietate fără seamăn, după cum aveam să aflu mai târziu, în margine de pădure, fără niciun vecin prin preajmă, sub amenințarea permanentă a bandelor de comitagii bulgari care îi vânau frecvent pe coloniștii veniți din Regatul României, așa cum am văzut în filme pieile roșii că se războiau cu fețele-palide. Bine, nici coloniștii români nu stăteau cu mâinile în sân. Din câte-mi povestea tata, născut acolo, în comuna I. C. Brătianu, satul Carali (Krasen în Bulgară) rebotezat apoi Sandu Aldea, el și-l amintea pe străbunicul Ilie Preda jandarmul, “scurtându-i” pe mulți bulgari cu coasa, de la genunchi; cică atunci când erau atacați de comitagii la câmp, nu apuca întotdeauna să pună mâna pe carabină și se descurca pe loc cu ce avea.
În fine, bunicii s-au luat cu acte la Primărie în 1933, s-au cununat, au făcut nuntă în sat la Carali și au trimis cerere de împroprietărire la Ministerul Agriculturii și Domeniilor – Direcția Geniului Rural – Serviciul de Colonizare. Întâiul născut al tinerei familii de coloniști Nicolae și Ioana Mihăescu, George, a văzut lumina zilei pe 6 august 1934, nașterea fiind declarată la primăria din comuna bunicilor, I. C. Brătianu (în prezent aparținând de localitatea General Toșevo), în vreme ce tata-mare își satisfăcea stagiul militar la Jandarmi. Odată plecat la armată, Nae Mihăescu n-a mai dezbrăcat haina militară bleu-jandarm timp de nouă ani. După stagiul militar a intrat în rezerva activă și a rămas mobilizat apoi a plecat pe frontul de est și invers, până în Munții Tatra – la sfârșit.
● Anul și cârlanul
Mi-o amintesc pe mama-mare Ioana când se aduna întreaga familie la petreceri, în curte, la Năvodari, cum își mângâia cu privirea odraslele și la un moment dat, tata-mare, sorbind-o din ochi o îndemna parcă să zică vorbele alea…”Ce-i oiță, ce vezi?”, iar ea împlinită râdea: Ce să zic…anul și cârlanul”! Și de acolo începeau să se ciocnească paharele, în linie și în cruciș, peste masă.
Era gluma lor, taina lor, mărturia lor existențială că au dat rod nu doar pământului ci și pe pământ; toți cei opt copii trei băieți și cinci fete din totalul de 11 câți născuse (devotament matern răsplătit cu Ordinul de Mamă Eroină în 1968), cu nurori, gineri și nepoți, la masa din curte, de sub dud.
Vă spuneam că tatăl meu s-a născut în timp ce tata-mare era cătană, fix la nouă luni după ce bunicii s-au căsătorit. Apoi din an în an, pesemne marcând concediile pe care sergentul Nicolae Mihăescu le primea de pe front, s-au mai născut: Emil, Petre și Vasile…Toți s-au născut vii dar au murit de mici, la vârste fragede, din cauza condițiilor grele de viață, malnutriție, boli, frig, deshidratare… Al cincilea, Ion, a fost cu noroc. A trăit. Trăiește și acum, are aproape 85 de ani, este energic, face piața, gătește mâncare, face curat în casă și mai repară câte ceva când este nevoie. Spilcuit și pedant, așa cum l-am cunoscut din copilărie, asemeni lui tata-mare nu pleacă din casă nici ca să ducă gunoiul la ghenă fără să-și pună cravata la gât. Nașterea sa pe 25 iulie 1939 este înregistrată în satul în care se stabilise Ilie Preda – jandarmul, Carali, adică tot în comuna I. C. Brătianu din județul Caliacra ceea ce înseamnă că cererea depusă de tânăra familie de coloniști Nicolae și Ioana Mihăescu pentru împroprietărire, în 1933, nu fusese încă soluționată și așa urma să rămână până pe 30 martie 1940 când Subsecretariatul de Stat al Românizării, Colonizării și Inventarului – Comisariatul General al Dobrogei le comunică aprobarea cererii de colonizare. Nicolae și Ioana Mihăescu și-au primit “zestrea” funciară de la statul român, tocmai în satul Sandu Aldea aparținând de comuna Caramehmetler, la 172 km depărtare de satul în care erau stabiliți părinții lor, rebotezat de administrația românească Belica iar acum numit în bulgărește Brenița, din Plasa Turtucaia – județul Durostor.
Au primit cele 10 hectare de teren arabil și 2.400 mp de teren pentru casă și gospodărie, la prețul de 6000 de lei, banii urmau să fie achitați în 18 rate semestriale, după ce inițial plăteau un avans de 10% plus cheltuielile notariale și cadastrale. Cel puțin așa scrie în documentele păstrate cu sfințenie de bunicii și părinții mei. Tata și chiar și Ion, fratele mai mic, își mai aminteau câteodată pustietatea de care au dat cu ochii în copilărie când se învecinau doar cu pădurea din spatele casei, acolo în Sandu Aldea. Aventura romantică a familiei de sine stătătoare de plugari, cu gospodărie proprie și soțul concentrat în armată ,nu a durat decât doi ani căci toată averea din Cadrilater, așa cum a venit, așa s-a dus în urma Tratatului de la Craiova semnat de Regatul României pe 7 septembrie 1940 prin care Dobrogea Nouă este cedată Bulgariei, la presiunea lui Hitler.
Tata-mare Nae slujea tot sub drapel când s-a întâmplat ceea ce credea, la vremea respectivă, că ar fi fost dezastrul vieții sale. Mai mare chiar decât moartea prematură a celor trei feciori, până într-un an, dar viața urma să-i arate că poate înfrunta grozăvii și mai mari. Oricum, toată tevatura cu inventarierea proprietății și a bunurilor imobile a recoltelor și ce mai aveau pe acolo agonisit și predarea către autoritățile bulgare s-a prelungit chiar spre doi ani așa că vă imaginați cu ce bucurie a primit sergentul de jandarmi Nicolae Mihăescu ordinul generalului Ion Antonescu, Conducătorul Statului: „Ostaşi, vă ordon: Treceţi Prutul!”. S-a dus ca din pușcă și s-a mai oprit tocmai în Crimeea, cu compania sa.
Bine, când a fost să fie, când s-au finalizat toate formalitățile, mama-mare Ioana a urcat tot calabalâcul în carul la care înhămase boii, pe Joian și pe Negrilă, cu cățeaua Rica în ariergardă și cu cei doi feciori, George și Ion, sub coviltir, a pornit către nicăieri, să se repatrieze. Autoritățile române le trimisese vorbă să se deplaseze către frontieră pe o rută stabilită și să înainteze în Dobrogea de Nord până când, pe drum vor primi ordin printr-un mesager în ce localitate au fost repartizați pentru colonizare. Statul român urma să le dea locuințe coloniștilor români strămutați din Cadrilater și să-i pună în posesia unor proprietăți funciare echivalente cu cele cedate către Bulgaria, pe măsură ce simultan din localitățile nord-dobrogene, se repatriau către țările de origine etnicii bulgari și germani. Vă dați seama că toată prigoana asta pusă la cale de Hitler, n-a mers tocmai “Zeiss”, cum se zice, astfel mama-mare Ioana a mânat carul cu boi păstrând rândul în coloana de repatriați până a ajuns la Pașacâșla (astăzi Vișina), în județul Tulcea, și văzând că n-o întreabă nimeni de sănătate a oprit carul, a deshămat boii și și-a ocupat singură o casă pe care tocmai o eliberaseră niște bulgari. Pe 8 martie 1942 a predat inventarul către bulgari cu proces verbal și la sfârșitul lunii își luase deja în posesie singură noua gospodărie doar că nu primise încă niciun document de colonizare și nici pământul ca să are și să semene ceva pentru că dacă pierdea sezonul riscau să moară de foame până în anul următor. Peste vară pe George și pe Ionel i-a mai mințit cât de cât la masă cu lapte de capră, cu urzici, ștevie și lobodă iar când a aflat că părinții ei fuseseră stabiliți în satul Valea Neagră, din județul Constanța, a înhămat din nou boii la car, a strâns calabalâcul și-a pus-o de drum înapoi spre sud, ca să aibă cu cine să se ajute peste iarna ce urma să vină și care urma să o găsească fără nimic de pus pe masă. Când a luat această decizie, ca un făcut și Dumnezeu pare să-i fi trimis un semn căci capra Stela și cei doi iezi ai săi îi mâncaseră o bucată bună din acoperișul de stuf de pe casă.
După două zile și două nopți a ajuns la Valea Neagră (azi Lumina) unde s-a adăpostit la părinții care primiseră deja repartiție pentru o casă eliberată de nemții repatriați. A anunțat autoritățile să o ia în evidență și să să-i acorde statutul cuvenit de colonist iar pe 12 octombrie 1942 familiei Nicolae și Ioana Mihăescu împreună cu cei doi fii ai lor, strămutați din comuna Belica-Cadrilater, le este repartizată în Valea Neagră gospodăria de la nr. 69 alcătuită din casă construită din chirpici alcătuită dintr-o cameră cu sală și bucătărie învelită cu stuf și grajd pentru două vite și curte de 2000 mp, toate aflate în stare medie de întreținere, care îi aparținuseră lui Friederic Martin. Anul următor, pe 29 ianuarie 1943, Subsecretariatul de Stat al Românizării, Colonizării și Inventarierii emite Ordinul 698/943 prin care familiei tatălui meu i se aprobă colonizarea la Valea Neagră urmând a fi puși în drepturile depline.
În prima permisie, sosit de pe front, Nae Mihăescu și-a regăsit familia stabilită, în sfârșit, la casa lor, în Valea Neagră, în apropierea socrilor, într-o casă acceptabilă pe care au început s-o gospodărească așa cum se cuvine. Au primit și pământul de la câmp, toate cele 10 hectare pe care-l lucrau, mă rog mai mult mama-mare Ioana și cu cei doi feciori, care de acum ajutau strașnic în casă și la câmp, tata-mare fiind un pic cam aglomerat cu războiul; mai întâi contra rușilor, apoi împotriva nemților.
În octombrie 1943 tata-mare Nae a avut iarăși concediu de pe front și pentru că ochii au văzut și inima a cerut, nouă luni mai târziu a văzut lumina zilei, la Valea Neagră, mezinul Anton, pe 30 iunie 1944, de data asta la diferență de cinci ani față de ultimul născut, Ion.
● În 1945 au reînceput nenorocirile, dar nu din cauză că tata-mare a fost demobilizat
Nicolae Mihăescu s-a întors acasă viu și nevătămat, mă rog atât cât de nevătămat poți fi după nouă ani de servit sub steag. Avea planuri mari, voia să mai cumpere pământ să facă o fermă de păsări așa cum văzuse undeva în Cehoslovacia, le povestea feciorilor. A mai cumpărat încă 4,5 hectare în plus față de ce avea deja și o casă de la un alt colonist, la Năvodari. Între timp fusese angajat ca perceptor al Fiscului pentru satul Năvodari și pentru că-i era teamă să se întoarcă seara acasă cu bani asupra sa a decis să se mute cu tot cu familie acolo. La proiectul său cu ferma de păsări n-a renunțat, însă a trebuit să-l amâne puțin. Nu mult, cam…pentru totdeauna căci statul român pentru care pătimise vreme de 12-13 ani, el și familia sa ce se tot înmulțea, avea să-i-ia tot pământul, ba chiar și casa, în curând. Dar despre asta o să vă povestesc altă dată. Cert este că la Valea Neagră, rebotezată în 1965 Lumina, pe terenul lui Nicolae Mihăescu și alor lui, statul socialist a construit Fabrica de Conserve Munca.
Tata-mare Nae Mihăescu și-a pierdut mai apoi și casa din Lumina. El zicea că un oarecare Gheralia, țăran cu stare ca și el, ba chiar mai înstărit se pare, ar fi comis o delațiune împotriva lui tata-mare pârându-l că nu locuiește în casa primită pe drepturi de colonist iar statul l-ar fi decăzut din drepturi și l-a deposedat de imobil și de gospodărie.
Au venit apoi anii negri ai prigoanei cooperativizării. Tata-mare n-a vrut în ruptul capului să renunțe la pământ în vreme ce socru-său, străbunicul Ilie Preda-jandarmul a predat steagul, zicând că este prea bătrân și pentru porcăria asta. I-a înjurat la început de câteva ori pe ăia care veneau să-i bată în poartă ca să intre în CAP până într-o zi când n-a mai avut pe unde să scoată cămașa. Nae Mihăescu, mândru și semeț rămăsese aproape singur, dintre cei de seama sa, cu coarnele plugului în brazdă, împreună cu cei trei fii. Copii mergeau la școală, care în Valea Neagră, care în Năvodari, pe el îl dăduseră afară din serviciul de perceptor fiscal, ca măsură de retorsiune pentru că nu vroia să intre în rândul lumii, în CAP cu pământul și animalele, dar nu abandona lupta. “Și ce-o să-mi facă. Ce-o să-mi facă mie care am făcut frontul, care sunt decorat, care am văzut moartea în față, și nu doar o dată… Cum să bag eu animalele și pământul la comun cu niște neica nimeni. Cum să-mi dau eu caii pintenați pe mână leneșilor din sat, și boii și plugul, ca să ce? Ce să facă cu ele că dacă ar fi știut, dacă le plăcea munca, truda, făceau și-n gospodăria lor vreodată…”
L-au prins și i-au sucit însă mâna la spate când a vrut să-l dea pe tata la școală la Constanța. Atunci, acolo, a văzut voinicul meu ce înseamnă statul mafiot sub semnul secerii și ciocanului căci pentru intransigenți și principiali ca el, guvernul elaborase HCM 308/1953, care condiționa menținerea ca angajat în întreprinderi, instituții sau înscrierea ori continuarea studiilor liceale și universitare a persoanelor sau membrilor de familie a celor care se încadrau în prevederile acestei hotărâri de acceptare a cedării de bună voie a terenului deținut, fără dreptul la despăgubire. Și tata-mare ca mulți alții fusese amenințat că nu-l vor primi la școală în oraș pe fiul cel mare, George, și că oricum nu va fi admis la liceu, indiferent de nota pe care o va obține la examen. Și chiar așa a fost. Tata a dat examen de admitere la Liceul Mircea cel Bătrân din Constanța unde a fost declarat admis fără loc. Adică obținuse notă de admitere dar în afară de asta existau o serie de alte priorități, conform unui regulament legal al Ministerului Învățământului, fiind vorba desigur de starea socială a familiei, care fuseseră luate în calcul. Și uite așa, cu tata având lacrimile înnodate sub bărbie, Nicolae Mihăescu a făcut gestul suprem: a semnat o cerere prin care dă de bună-voie pământul și întregul inventar agricol statului pentru a fi exploatate într-o Gospodărie Agricolă de Stat (GAS), dar nu la CAP. Bine, pentru că pe cererea aia scria că cedează statului toate suprafețele de pământ, PCR s-a gândit să-i ia și casa de locuit din Năvodari cu curte cu tot că doar și astea se aflau pe pământ, nu-i așa. Și astfel a ajuns familia tatălui meu, veteranul de război Nicolae Mihăescu împreună cu soția și trei copii fără acoperiș deasupra capului.Fără pământ, fără niciun rost a trebuit să se angajeze imediat fochistla construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră la Șantierul 9 Stâncă și să se mute cu toții într-o baracă de scânduri.
Povestea continuă, stați atenți!
