Călin MARINESCU ■
Primele alegeri libere la Constanța, după 42 de ani de dictatură proletară
Evocare lui Călin Marinescu, despre Duminica Orbului de acum 36 de ani, eveniment ce a trecut pe nesimțite ieri, 20 mai, în România, mi-a creat un sentiment de “sursum corda”, cum ar grăi în limba bătrână un clasic în viață. Nu-i așa? Și cu această ocazie mi-am reamintit cât de însuflețit eram în acele zile, animat și motivat să mut munții din loc. Naivitatea timpului și idealismul specific tinereții mă determinaseră să mă implic în modelarea noii societăți post-comuniste, după cum defineam atunci vremurile ce le trăiam. Căderea dictaturii mă prinsese profesor la țară așa că imediat m-am implicat în crearea noii democrații de pe o poziție politică. Am aderat la Partidul Social Democrat Român (PSDR) condus de Sergiu Cunescu, cel mai firav partid istoric reînviat și principala țintă pentru anihilare politică a socialistului-de-cumetrie Ion Iliescu, tatăl și mama mastodontului FSN-FDSN-PDSR. La vremea respectivă eram conflictual de felul meu și în primele trei luni ale anului 1990 înțelesesem că marea bătălie ideologică și dezinformativă, pe scena politică românească, se dădea pentru anihilarea PSDR. După doctrina, micului partid cu inimă mare, după ideologia, tradiția, istoria centenară și mai ales locul în Internaționala Socialistă, tânjeau “emanații” Ion Iliescu, Petre Roman, Burcan & Co pentru a se legitima democratic. Așa că dacă tot era vorba de luptă politică la baionetă de pe baricada opoziției istorice tradiționale, măcar să o fac pe viață și pe moarte, mi-am zis. În acel context am avut privilegiul să-l am oaspete la mine acasă și să-mi mângâi sufletul cu o conversație de taină cu ultimul sfânt în viață al social-democrației românești, Adrian Dimitriu, președintele de onoare re-fondator al Partidului Social Democrat Român. Lui îi revenise privilegiul de a “stinge lumina”, în 1946, celei mai numeroase formațiuni politice din țară, Partidului Social-Democrat (PSD) din România, alături de Contantin Titel Petrescu, pentru ca partidul să nu fie confiscat de comuniști. În contextul acelei întâlniri de taină am avut privilegiul să-mi acorde un autograf pe carnetul meu de partid. Adrian Dimitiru, trecut în neființă în 1994, la 89 de ani, a fost licenţiat în drept şi filosofie, eminent avocat și fruntaş al PSD. În urma congresului PSD din martie 1946, când s-a produs trădarea falangei condusă de Ștefan Voitec, ce dorea fuziunea cu Partidul Comunist, social-democraţii care vizau păstrarea independenţei partidului au constituit în jurul lui Constantin Titel Petrescu și s-au reorganizat în cadrul noii construcții Partidul Social Democrat Independent. Adrian Dimitriu a fost ales atunci secretarul general al ultimei forțe politice democratice din România, ce reprezenta mișcarea socialistă. În februarie 1948, Adrian Dimitriu a fost exclus din Baroul de Avocaţi, ca „nedemocrat”, iar trei luni mai târziu, în noaptea de 5/6 mai 1948, a fost arestat. Menținut în arest, abia pe 22 ianuarie 1952 a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, pentru „trădare” invocându-se că a făcut politică contra partidului comunist. Încadrarea: Crimă de înaltă trădare. A fost eliberat din temniță în aprilie 1956, în urma intervenţiei Partidului Laburist din Marea Britanie. De asemenea, articolul lui Călin mi-a prilejuit ocazia rememorării cu fior și trecerii în revistă, a stării de înverșunare care divizase societatea românească, atunci, pe motive de militantism ideologic și partizanat dar și a principalilor actori politici ai vremii. Astfel, am găsit ocazia să valorific și publicația electorală a Circumscripției 14 Constanța, unde se regăsesc toate listele nominale de candidați ale partidelor participante la alegerile din 20 mai 1990.(Dan MIHĂESCU ■)
Sfârșitul lunii martie 1990 m-a găsit primar al Constanței, sub o presiune teribilă a concetățenilor care solicitau repartiții sociale pentru apartamente, televizoare color, butelii cu aragaz, frigidere cu congelator și multe altele. Toți doreau să-și rezolve instantaneu doleanțele, intempestiv, în virtutea noilor drepturi cucerite prin Revoluția din decembrie 1989.
În plus, față de cele zilnice apăruse și problema organizării scrutinului pentru Adunarea Constituantă și alegerea președintelui republicii, primele alegeri libere după “evaporarea” orânduirii comuniste.
În ce mă privește trebuia să organizez centrele de votare în municipiu dar și să getionez siguranța manifestărilor partidelor politice aflate fie în mare vrăjmășie, fie în copleșetor de neînțeleasă simbioză.
În același timp, ca membru al Frontului Salvării Naționale (FSN) participam și la propria campanie, pentru a susține organizația județeană.
Trebuie să ne reamintim că după executarea cuplului dictatorial Nicolae și Elena Ceaușescu, România s-a trezit că are de străbătut un deșert de deficit democratic în lipsa unor dizidenți politici autentici, contestatari ai totalitarismului ca în celelalte țări socialiste. România nu avea decât niște nume incerte timid-revoltate, persoane atent supravegheate de Securitate, fără a putea să organizeze cel puțin embrionar organizații anticomuniste de genul Carta 77, Solidaritatea, Ecoglastnost sau Forumul Civic.
E adevărat că în toamna anului 1989 Radio Europa Liberă încercase să aducă în atenția ascultătorilor cazurile unor dezidenți dâmbovițeni, foști membrii ai nomenclaturii comuniste marginalizați de regimul ceușist, sau a unor scriitori și oameni de cultură, fără însă a se crea un freamăt real în rândul poporului.
Către septembrie 1989, eu am auzit la Radio Europa Liberă informația despre pregătirea la Kremlin a unui înlocuitor pentru Nicolae Ceaușescu, în persosoana lui Ion Iliescu. Zvon întemeiat, după cum aveam să mă conving ulterior, fără însă ca Iliescu să fi acționat în vreun fel îniante de 22 decembrie 1989, în afara repudierii lui de către cuplul dictatorial.
În acest context general, îmi amintesc cât de dificilă a fost încropirea listei cu candidați din partea FSN, eprezentativi pentru județul Constața. Șef-mecanicul Aurel (Relu) Butoi, președintele Comitetului Județean de Coordonare FSN, împreună cu noi, ceilalți membrii ai Biroului, a trebuit să alegem, sub presiune, cei trei candidați pentru Senat și 12 pentru Camera Deputaților.
Campania s-a bazat pe organizarea în Piața Farului, din municipiul Constanța, a primului miting electoral cu participarea președintelui FSN, Petre Roman, la acea dată prim-ministru și ulterior, în preajma alegerilor, a celei de-a doua manifestații populare în Piața Ovidiu, pentru prezentarea publică a candidaților FSN de pe lista de circuscripție.
Țin minte, ca și acum. O contramanifestație comună a reprezentanților Asociației Tineretului Liber din Constanța, Liga Studenților de la Institutul de Marină Civilă (grupare ce a emanat săptămânalul Contrast) și Sindicatul Liber al Navigatorilor, s-a dorit perturba evenimentul electoral al FSN. Și într-adevăr, colizionarea între cele două mitinguri a creat unele momente fierbinți, fără însă a exploda.
În principiu campania electorală se desfășura prin emisiunile Televiziunii Române Libere (TVRL) unde FSN avea întâietate, mai ales că partidele concurente nu prea erau pregătite pentru o asemenea etalare a ofertei politice.
În același context, Constața s-a înscris și în turneul candidatului Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat la Președinția României, Ion Rațiu, pe care am avut plăcearea al invita la un prânz tradițional pescăresc. Un om deorebit, umor englezesc, eleganță transilvăneană, bunovoință totală pentru a ajuta România, prea puțin popularizat pentru a obține voturile necesare, pe care le merita cu desăvârșire.
În rest, mesaje fără noimă și șanse de penetrare, afișe cu fotografiile candidaților la liber care nu aveau nicio relevanță decât pentru familiile lor, lipite pe stâlpi, pe garduri, pe pereți; la vremea aceea legea nu reglementa afișajul.
Am avut întotdeauna impresia că așa zisul panotaj electoral nu are un efect major într-o companie electorală, dar lipsa afișajului oficial s-ar putea să fie remarcată sau interpretat negativ.
Am căutat ca prin prestația mea de primar, recepționând cu seriozitate și empatie solicitările concetățenilor și să procedez la rezolvarea lor în măsura posibilităților reale, să aduc un plus în cristalizarea imaginii FSN, în rândul constănțenilor.
Organizarea secțiilor de votare a fost relativ facilă, dispunând de întreaga dotare tehnică necesară păstrată de la exerciile electorale anterioare.
Votul din duminică 20 mai 1990, sau cum a intrat în conștiința populară drept “Alegerile din Duminica Orbului” – după numele praznicului din calendarul creștin-ortodox – s-a desfășurat fără incidente. Aliasul de caterică a stabilit de opoziția politică, primul exercițiu electoral din democrație, urmând să rămână frust, în conștiința românilor ca “duminică orbilor”, cu referire atât la prezența națională la urne, de peste 86%, cât și a rezultatului, FSN câștigând scrutinul pentru parlament cu peste 66 % iar Ion Iliescu cu peste 85 % din voturile exprimate.
Județul Constanța a fost în același trend cu țara, FSN trimițând în Adunara Constituantă (noul parlament) opt deputați din douăsprezece locuri alocate circumscripției electorale, și doi senatori, din trei.
Istoria a dovedit că rezultatul alegerilor de atunci nu au fost spre binele țării, dar trebuie să ținem seama că la acea dată populația, nelămurită asupra viitorului României, nu era pregătită să acorde încrederea unor forțe politice anticomuniste. Ceaușescu avusese grijă să nu se audă pregnant și credibil vreo voce de opoziție și să nu se afirme vreun un lider anticomunist, ce ar fi putut cristaliza, în situația de atunci, de după decembrie ’89, o forță politică antifesenistă, după cum s-a întâmplat în alte țări din fostul lagăr socialist.
La vremea aceea FSN era un partid neocomunist. Ulterior, după ce a reușit să aglutineze prin fuziune Partidul Social Democrat Romând (PSDR) condus de Sergiu Cunescu, unicul partid cu pedigree istoric ce amenința sistemul imunitar al socialiștilor de cumetrie ai lui Iliescu, a devenit PSD, bastion al corupției insituționale din România post revoluționară!
