C. M. VLAICU ■
Există o categorie aparte, exclusivă în administrația românească, cu termen de valabilitate surprinzător de scurt, investițiile publice. La câțiva ani de la inaugurarea cu slujbe mântuitoare ale soborurilor de preoți, panglici și discursuri înălțătoare despre dezvoltare investițiile, fotografiate din toate unghiurile și prezentate ca simboluri ale progresului, brusc sunt expertizate și categorisite drept compromise, neeconomice și imposibil de salvat. Și așa, noi aflăm cât ne va costa următoarea investiție. Demolarea devine prohodul unui nou proiect, iar contribuabilul plătește încă o dată pentru aceeași bască, cu alt moț.
În mediul privat, un astfel de model economic ar însemna faliment. Niciun antreprenor nu și-ar construi un sediu de zece milioane de euro cu gândul că îl va demola peste 15 sau 18 ani pentru a-și ridica altul, în același loc. Investițiile sunt calculate să funcționeze zeci de ani, să fie întreținute, modernizate și amortizate. În administrația publică, însă, logica pare diferită: important nu este cât dăinuie o investiție, ci cât de repede poate deveni justificarea alteia.
Cel mai recent exemplu e Pavilionul Expozițional din Constanța. Început a fi edificat în baza unui proiect finanțat de Delegația Comisiei Europene în România prin programul ISPA – ce asigura peste 4 milioane euro, Ministerul Dezvoltării – 2 milioane euro și Consiliul Județean Constanța (CJC) – 600.000 euro, pavilionul a fost inaugurat în 2008 ca investiți publică de peste 10 milioane de euro asigurată exclusiv de administrația județeană. A fost ambiția noului președinte al CJC, Nicușor Daniel Constantinescu care începuse un război personal cu ambasadorul UE în România, Jonathan Scheele, pe care-l acuza de interese oculte în finanțarea acelui proiect. În esență, Constantinescu căuta nod-în-papură proiectului căci o prevedere specifică din contractul de asociere și finanțare UE-Guvenul României-CJC prevedea că timp de cinci ani după finalizare noul obiectiv urma să fie administrat de o entitate juridică distinctă, în regim economic de piață și independent de Consiliul Județean. În atare situație, în stilu-i intempestiv, președintele Nicușor Constantinescu a acuzat vicii ale proiectului în soluția propusă pentru realizarea fundației și a anulat autorizația de construire. Evident, Comisia Europeană a invocat clauzele specifice ale programului ISPA și a solicitat restituirea contribuției alocate, banii fiind plătiți, printr-un subterfugiu, din bugetul Ministerului Dezvoltării, adică de noi toți prin bugetul de stat. Ca într-o poveste cu proști, noul edificiu, realizat pe bani mai mulți, printr-un credit luat de Consiliul Județean Constanța, a fost finalizat pe baza aceluiași proiect al arhitectului Radu Rică MARIAN, dar cu o nouă companie de construcții Erbașu SA ce a folosit integral până și structura metalică de susținere a cupolelor pavilionului, rămasă de la turcii ce câștigaseră inițial licitația publică. În rest, până și soluția de fundare pentru noul edificiu public și recomandările din studiul geotehnic inițial, de consolidare a taluzului de pe malul lacului Tăbăcărie, au fost păstrate.
Pavilionul Expozițional Constanța devenea astfel unul dintre simbolurile modernizării orașului. Optsprezece ani mai târziu, expertizele tehnice concluzionează că terenul s-a tasat, structura este grav afectată, iar cea mai realistă soluție ar fi demolarea și construirea unui nou pavilion. Întrebarea firească nu e cât va costa noul proiect, ci cum a fost posibil ca o clădire proiectată și executată în secolul XXI, verificată de proiectanți, experți, diriginți de șantier, comisii de recepție și autorități publice, să ajungă într-o asemenea stare după numai 18 ani. Dacă terenul era impropriu, trebuia identificat înainte de construire. Dacă proiectarea a fost greșită, cineva a avizat-o. Dacă execuția a fost defectuoasă, cineva a recepționat-o. Dacă întreținerea a lipsit, cineva avea obligația legală să o asigure. În orice variantă există responsabili. Aproape niciodată, însă, ei nu sunt căutați iar noi rămânem… “și cu banii luați”.
Aceeași abordare s-a regăsit și în cazul Telegondolei din Mamaia. Inaugurată în 2004, în urma unei investiții publice de aproximativ 3,5 milioane de euro, instalația era prezentată ca una dintre atracțiile ce urmau să redefinească stațiunea și să prelungească sezonul turistic. Și acest proiect a fost finanțat din bani publici și administrat ulterior de autoritățile locale, în baza unei asocieri. Apoi, investiția a început să fie privită ca o problemă. După nici două decenii au apărut propuneri de desființare a instalației și eliberarea amplasamentului pentru alte proiecte. Discuția s-a mutat rapid de la administrarea ei la oportunitatea unei noi investiții, de parcă durata de viață a unei investiții publice ar fi dictată nu de starea tehnică a construcției, ci de apariția unui nou proiect.
Fenomenul este vizibil și la scară mai mică, aproape în fiecare oraș din România. Bordurile au devenit simbolul perfect al investiției perpetue: sunt scoase întregi pentru a fi înlocuite cu altele la fel de întregi, doar pentru că începe un nou mandat sau apare o nouă finanțare. Parcurile primesc garduri, de parcă ar putea fugi sau evada copacii. Trotuarele sunt sparte succesiv pentru canalizare, apoi pentru cabluri, apoi pentru gaze, apoi pentru iluminatul public sau fibră optică. La final, aceeași stradă este asfaltată de două sau trei ori în câțiva ani, iar fiecare intervenție cere noi studii de fezabilitate, noi contracte, noi consultanți și noi recepții.
Podul de la Agigea este un alt exemplu. Carosabilul a făcut obiectul unor intervenții repetate, crescând în grosime ca un tort cu multe straturi. Nu faptul că un pod necesită întreținere ridică semne de întrebare, ci frecvența cu care sunt necesare astfel de intervenții și lipsa unei analize publice privind cauzele reale ale degradărilor.
În mod firesc, o expertiză tehnică ar trebui să stabilească de ce o investiție s-a degradat, cine a greșit și cine trebuie să suporte consecințele. La noi, ea certifică, de cele mai multe ori, doar faptul că este nevoie de o nouă investiție. Raportul tehnic devine, simultan, certificat de deces pentru construcția existentă și certificat de naștere pentru următorul proiect. Iar valoarea viitorului contract este aflată cu mult înainte ca responsabilitățile pentru cel vechi să fie stabilite.
Nici fondurile europene nu au schimbat această mentalitate. S-a creat impresia că, dacă banii sunt disponibili, ei trebuie cheltuiți, indiferent de utilitatea investiției pe termen lung. Dar fondurile europene nu sunt bani gratuiți, ci bani publici, proveniți din taxele plătite de cetățenii europeni, inclusiv de români. Diferența dintre bugetul local și fondurile europene este doar sursa administrativă, nu responsabilitatea față de banul public.
Prea multe investiții publice par proiectate pentru a rezista doar până la următoarea finanțare. Când investiții de milioane sau zeci de milioane de euro ajung să fie considerate compromise după numai 15-20 de ani, fără ca nimeni să răspundă pentru asta, nu mai vorbim despre dezvoltare, ci despre un model administrativ în care risipa a devenit o banalitate. Mai grav este că fiecare investiție eșuată nu produce, de regulă, o anchetă și nici recuperarea prejudiciului, ci doar justificarea unei noi cheltuieli. Iar când demolarea devine mai ușor de finanțat decât întreținerea, nu mai construim pentru generațiile viitoare, ci pentru următoarea licitație.
