C.M. VLAICU ■
În timp ce recenta statistica publicată de Comisia Europeană plasează România pe ultimul loc în blocul comunitare în ceea ce privește accesul populației la sistemele publice de alimentare cu apă potabilă, noi ascultăm cu mare mândrie despre planuri de digitalizare, inteligență artificială sau orașe inteligente.
Cum de suntem ultimii? Uite așa: doar 77,6% dintre români sunt conectați la rețeaua publică de apă, în timp ce în restul Europei peste 95% dintre oameni beneficiază de acest serviciu, iar unele țări chiar 100%.
Iată unul dintre cele mai importante eșecuri ale României – pentru că accesul la apă este infrastructură critică: de el depind sănătatea publică, dezvoltarea economică, competitivitatea localităților și calitatea vieții.
Statistica vizează populația alimentată prin sisteme publice de distribuție a apei potabile monitorizate conform Directivei europene privind apa destinată consumului uman. În multe localități rurale românești însă, și uneori chiar la oraș, oamenii folosesc fântâni, puțuri forate sau sisteme locale de mici dimensiuni, fără verificare sanitară.
Dar România încă nu duce lipsă de resurse de apă, căci dispune de aproape o treime din cursul inferior al Dunării, de peste 3.500 de râuri cadastrate, de importante rezerve de ape subterane și de unul dintre cele mai valoroase ecosisteme acvatice din Europa – Delta Dunării. Problema noastră nu este resursa, ci infrastructura și capacitatea administrativă de a o valorifica.
În raportul de implementare privind România se arată că, după aproape douăzeci de ani de apartenență la Uniunea Europeană, țara noastră continuă să înregistreze unele dintre cele mai reduse niveluri de conformare la legislația europeană privind apa potabilă și epurarea apelor uzate și are încă cele mai mari nevoi de investiții.
Cam incomodă concluzia, pentru că România nu poate invoca lipsa finanțărilor.
Începând cu aderarea la Uniunea Europeană, infrastructura de apă și canalizare a fost una dintre principalele priorități ale politicii de coeziune. Miliarde de euro au fost puse la dispoziția autorităților române prin Fondul de Coeziune, Fondul European de Dezvoltare Regională, Programul Operațional Infrastructură Mare, Programul Dezvoltare Durabilă, Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală și, mai recent, prin Planul Național de Redresare și Reziliență. Practic, nu a existat niciun exercițiu financiar european în care extinderea rețelelor de apă să nu beneficieze de granturi.
România are una dintre cele mai ridicate ponderi ale populației rurale din Uniunea Europeană și, într-adevăr, alimentarea cu apă a satelor dispersate este incomparabil mai costisitoare decât extinderea rețelelor în mediul urban. Kilometri întregi de conducte trebuie construiți pentru a deservi un număr redus de gospodării, ceea ce ridică mult costul investiției pe utilizator. Totuși, și Polonia, Slovacia sau Cehia au avut un deficit de infrastructură rurală, însă au reușit să rezolve această problemă.
La noi, investițiile au avut întârzieri repetate, proceduri de achiziție contestate, rezilieri de contracte, constructori care nu au respectat termenele asumate, modificări succesive ale proiectelor sau conducte introduse pe străzi fără ca gospodăriile să fie racordate – fie din cauza costurilor suportate de proprietari, fie din cauza întârzierii lucrărilor complementare.
Secetele severe din ultimii ani au afectat numeroase regiuni ale României, reducând debitele izvoarelor și ale pânzelor freatice superficiale, iar comunitățile dependente de fântâni au fost și rămân vulnerabile.
Alimentarea sigură cu apă este unul dintre criteriile analizate de orice investitor care intenționează să dezvolte o afacere. Infrastructura de apă este evaluată la fel de atent ca accesul la energie electrică, gaze naturale sau rețeaua de transport. Prin urmare, deficitul de conectare nu afectează doar confortul populației, ci limitează și capacitatea unor regiuni de a atrage investiții.
Statul român nu a reușit încă să transforme o resursă naturală disponibilă într-un serviciu public, una dintre cele mai elementare obligații față de propriii cetățeni, în ciuda finanțărilor europene consistente și a obligațiilor asumate prin legislația comunitară.
[/responsivevoice]
