Podul de flori versus Vama de pe Prut ce umilește națiunea

Alecu RENIȚĂ ■

Ore în șir din viață pierdute la granița fictivă de pe Prut

Am intrat cu autoturismul în zona Vămii Albița, duminică 2 august 2026, la ora 19.27. Rândul arăta ca în vara anilor 1990-1991, doar că invers – dinspre România spre Basarabia. Coada de autoturisme se întindea până la indicatorul ALBIȚA de lângă benzinărie. Mai multe sute de mașini se aflau încolonate, în două rânduri, aproape în nemișcare. Zeci de mămici cu sugari în brațe încercau zadarnic să-i liniștească, în timp ce alți copii de 2, 5 sau 7 ani alergau printre mașinile staționate, încercând să scape de povara „statului pe loc”. De abia într-un târziu, după miezul nopții, am ajuns la Chișinău.

Nu vreau să descriu o stare de lucruri banală, care agonizează de decenii. Abia după trei ore de stat în zăpușeală am ajuns la grănicerii și vameșii români. Am trecut Prutul și am intrat în vama R. Moldova la ora 22.35. Autoturismele erau dirijate pe mai multe coridoare de verificare, iar procedura se desfășura foarte rapid. În mai puțin de o jumătate de oră am trecut controlul complet și am pornit spre Chișinău.

Experiența din aceeași seară demonstrează că problema nu este legată de numărul de autoturisme, ci de modul în care este organizată activitatea în punctul de frontieră. Aceeași presiune de trafic a fost gestionată radical diferit pe cele două maluri ale Prutului.

Apar câteva întrebări firești:

1. Cum se întâmplă că la vama și frontiera României, la intrarea spre R. Moldova (spațiu non-UE), autoturismele stau în rând cu orele (1, 2, 3, 4 și chiar 5 ore), iar același număr de mașini este fluidizat la vama R. Moldova în doar 20-30 de minute?

2. De ce la frontiera de ieșire din România, țară membră a Uniunii Europene, spre R. Moldova (spațiu non-UE), procedurile de verificare sunt atât de lente, executate de funcționari care abia se mișcă, de parcă le-ar fi teamă să nu adoarmă din mers?

3. Dacă disfuncționalitățile de la frontiera de ieșire din România spre spațiul non-UE țin de un management defectuos, de ce nu sunt preluate și aplicate practicile de organizare care funcționează deja mult mai bine pe malul stâng al Prutului, în R. Moldova?

Am trecut de nenumărate ori, tur-retur, frontiera blestemată și falsă de pe Prut. De fiecare dată m-am simțit insultat și umilit să mă deplasez în interiorul Țării mele cu pașaport de străinătate, în fața unor grăniceri și vameși mulțumiți că au un loc de muncă bine plătit din contribuțiile românilor de pe ambele maluri ale Prutului, pe seama libertății, demnității și unității unui popor dezmembrat.

În afară de uriașul disconfort uman, aceste cozi kilometrice înseamnă mii de ore de muncă pierdute, tone de combustibil irosit, costuri suplimentare pentru cetățeni și transportatori și o imagine nedemnă pentru un stat membru al Uniunii Europene.

Dincolo de cerințele securizării frontierei externe a UE, rușinea rândurilor kilometrice de la frontiera artificială de pe Prut aparține, în primul rând, clasei politice de la București, specializată în justificări ridicole și declarații patriotice, dar lipsită de voința de a uni națiunea română sau măcar de a organiza un serviciu modern și eficient de trecere rapidă a cetățenilor români peste granița fictivă existentă din 23 august 1944 până în prezent.

În fine: dacă nu doriți să-i „supărați pe ruși” și să spălați această rușine de pe harta României dezmembrate, măcar manifestați respect față de românii din ambele state, care sunt nevoiți să traverseze zilnic Prutul. Organizați, până la Reîntregirea Țării, un management modern, eficient și demn al circulației peste această frontieră artificială impusă de Moscova.

Totuși, vă rog să nu încredințați elaborarea acestui management acelora care au inscripționat pe toate zidurile din Țară: „Basarabia e România”. Lozinca este absolut adevărată, dar românii au obosit de declarații patriotice și de spectacolele înșelătoare din parlamentele de la Chișinău și București, unde politicienii se îmbrățișează, se pupă și joacă împreună „Hora Unirii”, fără… Unire.

P.S. Fără niciun motiv real, sub diferite pretexte, de-a lungul anilor am întâlnit numeroase situații în care, la punctele de trecere a frontierei (PTF) dintre România și R. Moldova — Galați, Oancea, Bumbăta, Albița, Sculeni, Stânca — se aflau în rândul de așteptare doar 1–2 autoturisme, iar funcționarii își permiteau să dea drumul călătorilor abia după o oră sau două. Evident, nu este vorba doar de neglijență în serviciu, ci de un stil de lucru defectuos, înrădăcinat de mulți ani la PTF-urile nominalizate. Poate că autoritățile române vor reuși să reglementeze băutul cafelei, fumatul și pălăvrăgeala în timpul serviciului la PTF măcar cu o zi înainte de a fi desființată granița artificială de pe Prut.