Stoica LASCU ■
Ion Lugosianu: Doctrina Monroe – „Neamestec al Europei în ţările celor două Americi sub nici o formă şi în niciun caz, neintervenţia Americii în afacerile europene, decât cu titlu strict defensiv, iată în linii mai principiile fundamentale ale doctrinei lui Monroe”
Între temele adiacente istoriei Statelor Unite în „lungul secol al XIX-lea” – până spre începutul Războiului Rece – care au fost prezente în media românească, s-a aflat „Doctrina Monroe” – declarația din 2 decembrie 1823 a președintelui James Monroe (1758-1831; al cincilea președinte: 1817-1825), cuprinsă în Mesajul anual adresat Congresului.
Conținutul și înrâurirea geopolitică a acesteia – denumită ca atare începând din 1852 – au determinat cursul politicii externe a Washingtoului, de la izolaționism la intervenționalism, deseori brutal și sângeros, în apărarea intereselor americane, pretutindeni în lume (astăzi, politică concretizată prin sloganul actualului ocupant al Casei Albe – „America First”…).
Dar, îl lăsăm pe cetitor să se familiarizeze cu conținutul Doctrinei Monroe, făcând apel la surse românești de epocă...
___________
Statele Unite şi Doctrina Monroe
Națiunile care sunt chemate a juca un rol în istoria omenirei, îşi ascund sub formule vagi dar de altfel inteligibile, aspiraţiunile şi poftele lor, şi îşi zic, sau se cred, că sunt învestite cu o misiune providențială. Franţa a avut-o pe a sa, Anglia de asemenea, tot aşa şi Prusia şi Rusia. Chiar şi dincolo de atlantic, marea republică americană, are misiunea sa providenţială „manifest destiny” pentru a vorbi în limbagiul oratorilor lor şi a oamenilor lor de stat.
Cuvintele de ordine au istoria lor. Programele unui partid politic, sau a unei idei naţionale, resumă sub o formă concisă, şi inteligibilă la toţi, tendinţele unei epoci şi aspiraţiunile unei naţiuni. Ziua în care s’a invocat pentru primadată în congresul Statelor-Unite manifest destiny al Statelor-Unite, de cătră senatorul Sumner a făcut o epocă. El rezumînd «Doctrina Monroe» a ridicat-o la înălţimea unei dogme. Doctrina Monroe, este în America sursa autorizată, pe care se bizue argumentarea oricărei măriri de teritoriu, fără a se ţinea samă de circumstanţele destul de singulare, care i-au dat naștere.
În anul 1823 James Monroe era preşedinte al Statelor Unite. În acel timp coloniile spaniole se emancipară de subjugul metropolei. Marea monarhie a lui Carol Quintul, asupra căreia soarele nu apunea niciodată, mergea acum spre prăbuşire. După ce perduse posesiunile din Europa şi Africa acum veni rîndul să se smulgă de sub dominaţiunea sa şi America. De la 1795 pînă la 1801, ea perdu Luisiana şi St. Domingo; sub Iosif Bonaparte coloniile s’au resculat, şi sub Ferdinand VII ruina sa s’a consumat.
Cel dintăiu care s’a emancipat a fost Mexicul – un mare imperiu –, apoi La Plata, Uruguay, Buenos Aires, Chili, Bolivia, Peru, îşi afirmară pe rînd independeţa lor. Spaniolii au fost bătuţi, sfărîmaţi, pretutindenea, şi cu toată lupta lor eroică au fost nevoiţi să cedeze nemai puţin a păstra nici un colţ de pe acest vast continent, care a fost descoperit, subjugat şi colonisat de el. Din miraculoasele cuceriri ale lui Pizzaro şi Cortez, din atîta sînge vărsat, din atîtea avuţii smulse cu violenţă, nu mai remănea acum nimic – de cît poate o vagă speranţă într’o intervenţiune diplomatică.
Europa coalisată a răsturnat pe Napoleon; a readus Franţa în vechile ei limite şi a restablit dinastia Burbonilor. Sfînta alianţă agita acum chestiunea de a indemnisa Spania, pentru serviciile ce ea le-a adus în aceste mari evenimente, restituindu-i dacă nu toate coloniile, cel puţin unele dintr’însele: anume Peru şi Bolivia. Guvernul englez fără să fi combătut pe faţă aceste veleităţi de restauraţiune, le vedea totuşi cu neplăcere. În Anglia domnea George IV amicul lui Brummel, şi tristul soţ al Carolinei de Brunswick. La Ministerul afacerilor streine era Lord Castlereagh care se sinucise într’un acces de nebunie, şi îl înlocuia Geoge Canning. Primul ministru nevoind să despartă Englitera de sf. Alianţă invită pe sub mîna pe preşedintele statelor Unite, a se pronunţa în contra oricărei tentative de intervenţiune a Europei în afacerile interne ale Americei, angajîndu-se din partea sa a recunoaşte în mod oficial independenţa coloniilor spaniole. James Monroe n’a neglijat ocasiunea ce i s’a oferit de a afirma cu îndrăzneală rolul pe care şi-l propunea Statele Unite de a’l juca pe continentul american, şi într’un mesagiu pe care l’a adresat congresului a declarat că după exemplul dat mai întăiu de Statele Unite şi apoi urmat de coloniile spaniole „America trebuie să fie pe viitor liberată de orice tentativă de colonisaţiune şi ocupaţiune streină. America să fie a Americanilor”.
Această afirmaţiune cutezătoare întrecea cu mult intenţiunile lui Canning. Ea era în cîtva o somaţiune dată Europei, de a evacua lumea nouă, şi Englitera care era de vr’o 60 de ani stăpîna Canadei, nu înţelegea nici de cum să o părăsească, şi făcu de formă oarecare demonstrări lui Monroe. Scopul lui Canning fu atins, căci şi sf. alianţă în faţa dificultăţilor arătate de Anglia şi în faţa langagiului ameninţător al Statelor Unite, renunţă la primul sau proiect. James Monroe a bine meritat de la patria sa – („Opinia” [Iași, 19 iunie 1898].
*
Doctrina lui Monroe și România
Politica Americii, în cursul secolului trecut, s’a inspirat din faimoasa doctrină enunțată de prezidentul Monroe în 1823, după care orice amestec străin în afacerile Statelor Unite era exclus.
Trei decenii înainte, Washington și apoi Jefferson, premergători ai acestei doctrine, se pronunțaseră pentru abținerea Americei dela orice intervenție în Europa, formulă care a fost apoi complectată de o alta prin care în mod logic se excludea orice influența europeană, pe Continentul american.
Monroe a corelat aceste formule, expunându-le ca un fundamental diplomației viitoare a Statelor-Unite și totodată servind ca bază pentru dezvoltarea marei democrații de peste Ocean.
Această politică puternic națională a Marei Republice s’a împotrivit cu succes la realizarea scopurilor Sfintei Alianțe pe noul continent, apoi la toate încercările de dominațiune ale Rusiei pe coasta Nord-vestică a Americei, și în sfârșit, a opus cel mai crâncen antagonism politicei mondiale a Marii Britanii care se vedea tot mai mult înlăturată dela orice influență în afacerile hemisferei occidentale a globului pământesc.
Aceste date, pe care le împrumutăm unei reviste engleze, ne pot lămuri îndeajuns pentru înțelegerea nouei politice care s’a afirmat la Conferința Păcii în contradicție flagrantă cu tradiția diplomatică americană.
Într’adevăr doctrina lui Monroe, care cuprinde o corelație de formule, se întemeiază pe un principiu superior de justiție și reciprocități. Nu mă amestec în afacerile politice ale altuia – nu îngădui deci ca nimeni să se amestece în treburile mele interne. Fiecare e stăpân la el acasă. Nimeni nu are dreptul să impue punctul său de vedere vecinului. Respect independența și suveranitatea, celorlalți ca să fiu la rândul meu respectat și liber. Iată cadrul vechei politice americane care a dat putință democrației deja peste Ocean să se desvolte și să prospere, și totodată a contribuit puternic la menținerea păcii mondiale.
Deși poate în intenția inițiatorilor a fost ca să se completeze și să se întărească această democrație și libertate universală – totuși Liga Națiunilor a fost dela început așezată pe un teren primejdios. Excluzându-se principiul egalității, între mari și mici, recurgându-se la concepția forței care nu mai poate conveni spiritului nou al popoarelor lumei, și neîntemeindu-se pe reciprocitate în drepturi și în răspunderi – Ligă Națiunilor este o instituție utopică, fără să aibă măcar, în aceste condiții, perspectiva unei apropiate realități. Liga Națiunilor, departe de a încununa opera lui Monroe, o contrazice și o înlătură. Opinia publică americană nu s’a ferit să o afirme în nenumărate prilejuri.
Atitudinea României față de tratatul de pace și de convențiile speciale nu putea fi alta de cea cunoscută. Politica de rezistență se acordă minunat cu tradiția poporului american, care, fidel doctrinei dela 1823, nu poate îngădui nici un amestec european pe Continentul nou. Libertatea, neatârnarea și suveranitatea Republicei de peste Ocean nu poate fi măcar nici pusă în discuție de cineva, după cum nimeni nu are dreptul să se ocupe sau să discute problema minorităților sau chestiunile de tranzit de pe solul patriei înstelate.
Suntem siguri că opinia publică a Statelor Unite nu poate decât să simpatizeze cu poporul român care, stăruind în neatârnarea și libertatea sa, aplică de fapt o politică națională pe care Monroe cel dintâi ar aproba, și ar aplauda-o – („Viitorul”, 9 septembrie 1919).
*
Americanismul și America latină. Nerespectarea doctrinei lui Monroe
În Statele-Unite se fac mari pregătiri pentru a celebra centenarul doctrinei lui Monroe, care va avea loc la 2 decembrie a.c.
Se știe că mesagiul celebru al președintelui James Monroe dat acum 100 de ani, conținea următoarele puncte: 1. Statele Unite se opun pe viitor oricărei cuceriri coloniale a Europei în America; 2. Statele Unite se obligă a respecta status quo existent; 3. Statele Unite nu se vor amesteca în nici o chestiune care privește Europa, respectând testamentul fondatorului lor, George Washington.
Această declarație de principiu dominând politica internațională a Americii n’a fost însă respectată în întregime.
Războiul spaniol-american din 1898, care a alungat Spania din continentul nou, politica de expansiune a lui Roosevelt, chestiunea canalului de Panama diplomația dolarului și panamericanismul sunt delicte grave aduse doctrinei lui Monroe.
În special America latină nu poate vedea cu ochi buni politica cu două fețe a Statelor Unite care deși susține față de Europa, politica lui Monroe nu a încetat de 20 de ani încoace să intervie în mod politic și militar în Mexic, în America centrală și în Antile.
O singură dată doctrina lui Monroe a intervenit împotriva amenințărei europene: în 1895, cu ocazia conflictului de frontiere dintre Guiana engleză și Venezuela; totuși în cele din urmă președintele Cleveland, acelaș care protestase, ales ca arbitru, a atribuit teritoriul Yuruari contestat de Venezuela, Angliei.
Pentru a-și menține stăpânirea mărilor și evoluția imperialismului său, Anglia a fost cea mai mare sprijinitoare a principiului lui Monroe, a cărui amenințare a fost întrevăzută chiar de Metternich și de Chateaubriand la Congresul de la Verona.
De la 1901 încoace, Anglia a deschis pretutindeni porțile monroismului imperialist mai ales, când a lăsat pe Statele Unite să fie singure stăpâne pe istmul de Panama. Războiul mondial a arătat însă Angliei că profitând de acest fapt, Statele Unite a dat o lovitură de grație supremației comerțului englez în America centrală.
Declarațiunea lui Monroe constitue în realitate un fel de privilegiu al Statelor Unite asupra restului Americei, privilegiu instituit prin superioritatea de forță a acestora asupra republicelor latino-americane slabe, neunite care de la emanciparea lor nu au putut să se organizeze încă, în o forță de echilibru și rezistență împotriva blocului anglo-saxon. Spania deposedată, fără alianțe, a fost incapabilă de a alia la noua sa politică, coloniile liberate, a lăsat teritoriul Americei latine să fie încălcat prin intervențiile anglo-saxone din Nord – („Înfrățirea” [Cluj], 20 aprilie 1923).
*
Statele-Unite şi reactualizarea principiului izolării
de profesor universitar George Sofronie ■
În timp ce străduinţe europene continui se consacră localizării şi soluţionării unui conflict armat, care a pus în discuţie principii ce juridică a nouii comunităţi internaţionale, în timp ce aceleaşi străduinţe urmăresc împiedecarea recurgerii la forţă, pentru ziua de mâine, pe un alt plan şi cu alte proporţii, prin reconstituirea unui puternic „front al păcii”, dincolo de Ocean se înregistrează o adevărată reactualizare a faimoasei doctrine a lui Monroe. Fie că ea se manifestă prin declaraţii ca acele ale preşedintelui Roosevelt, de critică a politicei europene şi a diferitelor guverne, cărora ar reveni întreaga răspundere a împrejurărilor pe carele trăim, fie că ea este cristalizată în formula senatorului Borah de „desinteresare şi neutralitate”, această politică de retranşare îndărătul doctrinei formulată odinioară, la 2 Dec. 1823, de al cincilea preşedinte, numără nu puţini partizani în Statele Unite. Curentul accentuat mai ales în ultimul timp, de a se ajunge la proclamarea formală a unei politici de „neutralitate” faţă de orice conflict internaţional, prezent sau viitor, o dovedeşte. Ar fi totuşi o eroare dacă s’ar crede, că în opinia publică americană nu sunt şi partizani, şi mulţi cu autoritate, ai „interesării” Statelor Unite în toate manifestările vieţii internaţionale şi mai ales în politica de combatere a războiului, căci, reamintesc ei compatrioţilor, dela dânşii a pornit, nu cu mulţi ani înurmă, curentul pentru „punerea în afară de lege a războiului” care a dus la pactul Briand-Kellogg din 27 August 1928, la onoarea căruia Statele Unite sunt mai ales obligate, după cum au fost interesate la elaborarea lui.
Desigur, atitudinea „izolaţionistă” nu este o noutate, după cum politica de desinteresare a Statelor Unite, faţă de treburile europene, a fost îndelungat timp o realitate. Timp ce a corespuns cu epoca de atotputernicie şi de putinţă de justificare a doctrineilui Monroe. Căci nu arareori s’a auzit invocându-se, dincolo de Ocean, tradiţia stabilită în materie de „părinţii Ţării”, de Washington, care recomandase odinioară în „Adresa de adio”, că „marele principiu al politicei noastre faţă de naţiunile străine, este ca întinzând totuşi relaţiilenoastre comerciale, să avem cu aceste naţiuni cât mai puţine legături politice, sau de Jefferson care proclamase că „prima noastră regulă fundamentală trebue să fie aceea, de a nu ne angaja niciodată, în disputele europene”.
Dacă ar fi să nu interpretăm decât intrarea lor în războiul mondial, — în care doar pentru salvarea aparenţelor dacă au introdus denumirea de Putere „asociată”, luptând alături de „Puterile Aliate” căci fireşte că doctrina lui Monroe făcea incompatibilă participarea lor la un războiu european – şi este suficient spre a se evidenţia forţa acestui factor relativ nou, interdependenţa internaţională. Căci pentru ce au intrat Statele Unite în conflagraţia mondială? S’a zis de unii pentru ca şi ele să participe şi să asigure triumful ideii de drept, ameninţată de deslănţuirea forţei – („Universul”, 7 februarie 1936).
*
O lucrare despre doctrina lui Monroe
D. N. Mironescu, doctor în drept a făcut să apară în biblioteca Institutului Regal de ştiinţe administrative „Doctrina Monroe”. Lucrarea tratează despre cele mai însemnate aspecte ale problemelor în legătură cu doctrina Monroe. Ea prezintă un caracter documentar, nu arid; autorul a prins diversele momente ale politicei internaţionale, în care doctrina Monroe a avut importanţa sa. Acest studiu serveşte ca bază de plecare pentru argumentarea autorului, care nici un moment nu slăbește dovezile pentru a ne arăta permanenta tradiţie a politicei internaţionale, mai ales a Statelor Unite.
Deasemenea doctrina Monroe a fost adoptată de Anglia, care a enunţat-o pentru Egipt şi de Japonia prin glasul ministrului de externe Hirota. Ea a servit apoi ca tip de acord regional şi inspirată de articolul 21 al convenantului, s’au născut atâtea organisme regionale, dintre cari unele au devenit adevărate forţe pacifice: Mica Înţelegere şi Înţelegerea Balcanică. Nu putem încheia cronica fără a cita din interesanta lucrare a d-lui dr. Mironescu una din concluziile la care ajunge:
„De aceea noi credem că formula desvoltării viitoare a raporturilor internaţionale trebue să prevadă:
1. Acorduri unanime ale tuturor statelor în toate problemele cu caracter universal;
2. Acorduri continentale în toate problemele interesând statele din continentul sau regiunea respectivă’.
Această politică continentală, bine definită, reală trebue să formeze baza noului sistem de desvoltare a raporturilor internaţionale într’un regim de siguranţă şi de mutuală încredere”, (pagina 98).
Oricare ar fi metoda în aplicaţia ei în prezent şi viitor, în omenirea civilizată, doctrina Monroe va rămâne ca un principiu enunţat valabil atâta timp, cât popoarele şi naţiunile vor fi în stare să-şi păstreze independenţa teritorială şi economică.
Cartea d-lui N. Mironescu este o documentare serioasă la îndemâna cercetătorilor problemelor internaţionale. Ea îmbogăţeşte biblioteca institutului regal de ştiinţe administrative cu încă o lucrare utilă – („Curentul”, 3 iulie 1937).
*
Ultimele zile ale doctrinei Monroe
Manifestaţiunile opiniei publice americane sunt din ce în ce mai precise în sensul integrării politicii de dincolo de Ocean în politica generală internaţională.
Senzaţionalul articol din New York Times, care conchide la desfiinţarea legii neutralitătţii, pentru a putea face posibilă participarea Americii într’o eventuală acţiune internaţională este semnificativ în această privinţă. El demonstrează o accentuare puternică a tendinţelor rooseveltiene de a scoate Statele Unite din tradiţionalul lor izolaţionism. Poporul american însuş este înclinat să abandoneze poziţia de până acum pentru motivul că problema se pune astăzi subt aspectul luptei de principii.
Este vorba, într’adevăr, de două concepţii cari se întâlnesc în arena vieţii internaţionale şi din a căror opoziţie ar putea să rezulte un conflict general. Deoparte credinţa că fiecare popor are un drept egal la viaţă şi trebue să trăiască în libertate alături de celelalte, de altă parte credinţa în misiunea specială a unor popoare „alese” sau „superioare”, cari în consecinţă ar avea dreptul să sacrifice drepturile fundamentale ale celorlalte.
America susţine adică democraţia internaţională, structurarea comunităţii naţiunilor după principiul egalităţii de drepturi şi al prerogativei fiecărui popor de a-şi hotărî singur soarta.
Când blocul naţiunilor pacifice va fi fortificat prin prezenţa Americii, când conştiinţa apărării bunurilor civilizaţiei va fi mai adânc pătrunsă în elitele conducătoare, atunci desigur liniştea generală va fi mai bine garantată. Fiindcă răsboiul naşte d eobiceiu din slăbiciunea unora şi din neglijenţa altora.
Iată pentru ce abandonarea ideilor perimate ale lui Monroe, trebue primită cu optimism şi speranţă într’o viaţă internaţională mai puţin bântuită de pericole, de panică şi surpriză – („Viitorul”, 18 iunie 1938).
*
Dela Jefferson la Franklin Roosevelt
Congresul pan-american, care are loc zilele acestea la Lima, în fabulosul Peru, va discuta mijloacele și căile potrivite să apere independenta statelor din cele două Americi, care în realitate sunt trei, așa cum cei trei mușchetari erau în realitate patru.
Încă în anul trecut, președintele Roosevelt a subliniat, în discursul său dela Chicago, imposibilitatea izolării Statelor Unite și cele ce s’au petrecut de atunci încoace pe continentul european, n’au fost, desigur, de natură să-i schimbe această părere.
115 ani după declarația Monroe, statele americane se găsesc, din nou, în fața unei constelații de puteri, care abia își dă osteneala să ascundă sub masca unei lupte spirituale, dreptul de imixtiune înlăuntrul altor țări ca și dreptul de a modifica harta globului în interesul lor exclusiv.
Atunci, în 1823, după eforturi îndelungate care au durat mai bine de zece ani, statele-americane își câștigaseră independența, rupând legăturile ce le legau de metropola lor spaniolă. Potrivit doctrinei profesate de Sfânta Alianță, liga celor trei despoții europene, Rusia, Prusia și Austria, care apăra cu aprigă gelozie nu numai legitimitatea opresiunii în propriile lor State dar și principiile reacționare în oricare parte a lumei și care, în consecință, își arogase dreptul de a interveni oriunde aceste principii ar fi amenințate. Țarul Alexandru I, insista ca să se producă o intervenție europeană în America de Sud, pentru ca coloniile răzvrătite să fie redate suveranului lor, regelui Spaniei. În fața acestor intenții agresive s’au ridicat Statele Unite. Președintele Monroe era de acord cu opinia publică a țării sale. Consultându-și predecesorii, Jefferson și Madison, în privința politicei de urmat, Jefferson i-a răspuns: „În timp ce Europa se va strădui să devină lăcașul despotismului, eforturile noastre trebue să tindă la a face din emisfera noastră un lăcaș al libertății”. În 2 Decembrie 1823, prezidentul Monroe a adresat Congresului celebrul mesagiu, cunoscut de-atunci sub numele de doctrina Monroe, în care nega dreptul statelor europene de a „oprima sau a dispune de soarta forțelor colonii spaniole”.
Fără îndoială, doctrina Monroe a cunoscut vicisitudini istorice. După ce a servit, la proclamarea sa, să asigure independența Americei de Sud, a servit mai târziu la justificarea politicei imperialiste a lui Theodor Roosevelt. În momentul însă când a fost proclamată prima rază de speranță pentru popoarele terorizate din Europa.
Lumea Nouă restabilea echilibrul Lumei Vechi și-i deschidea noui posibilități de dezvoltare, peste voința acelora cari prefacuseră stagnarea loială în dogmă și drepturile naționale în batjocură.
Congresul dela Lima va reactuliza doctrina Monroe, îi va reda sensul originar, îi va reface virginitatea.
Franklin Roosevelt n’are nimic din aspirațiile coloniale ale unchiului său. Rădăcinile sale în tradiția americană ajung până la Lincoln și Jefferson. Singurul lucru consolator al vremei noastre, este că valori vechi și prețioase, dar prea mult luate în deșert, își recapătă prospețimea și vigoarea.
Nimic nu le poate împedica să nu-și arate și toată eficacitatea. Alexandru Leon – („Facla”, 19 decembrie 1938).
*
Intervenția Americii
Principiul fundamental al relaţiilor internaţionale americane – şi care este singurul factor moral responsabil de faptul că Statele Unite nu au făcut parte din Soc. Naţiunilor – e principiul izolării.
Susţinut acest principiu în discursul de adio al Preşedintelui Wasinghton şi reluat apoi de Preşedinţii Adams şi Jefferson, ideia izolării, se grefează în istoria Americii ca o îndatorire supremă care trebue să se opună temperamentului american, eminamente intervenţionist.
America, care este o colecţie de state comerciale pacifice, asigurate în ce priveşte fruntariile lor de două oceane, a crezut că poate să se ţină la distanţă de Europa prin această doctrină a izolării, doctrină a lui Monroe, inspirată din dorinţa de a limita puterile prezidenţiale. Preşedintele Wilson a vrut să asocieze Statele Unite la ideia Societăţii Naţiunilor. Antagonismul personal dintre el şi Hennry C. Lodge a făcut ca Statele Unite să nu figureze în asociaţia de state pe care ele înşile o inspirau.
Acelaş lucru se întâmplase sub Preşedintele Lincoln, care dispreţuise doctrina violată de expediţia împăratului Maximilian în Mexic. Deasemenea preşedinţii Grant şi Cleveland au făcut din doctrina izolării o etichetă politică. Mai încoace d-nii Roosevelt şi Hoover au redus-o la semnificaţia ei originală, interpretând-o în susul voit de poporul american, numai în cazuri de gravă nevoie.
În realitate izolaţionismul american este o prerogativă prezidenţială în funcţie de criza internă.
Astăzi Preşedintele Franklin Roosevelt arată faţă de Europa un interes care corespunde vederilor americane de a conserva eminamente şi solide legături comerciale cu continentul nostru.
În împrejurările actuale oricare alt preşedinte american ar fi făcut probabil la fel, întrucât interesul american comandă o strânsă şi serioasă solidaritate cu pacea din Europa.
Buna stare industrială americană este în funcţie de posibilităţile comerciale şi economice ale Statelor Unite din Europa. Romulus Dianu – („Curentul”, 14 februarie 1940).
*
Doctrina lui Monroe faţă de situaţia internaţională de azi
de I. Lugoșianu ■
La 2 Decembrie 1823, James Monroe, al cincilea preşedinte al Statelor Unite, adresa congresului american, celebrul mesagiu, care definea politica Americei faţă de Europa şi care, după mai bine de un secol, este invocat şi astăzi spre a justifica politica de neintervenţie continentală în general şi de neintervenţia americană in special.
Preşedintele punea în mesagiul său trei principii fundamentale, care stau la temelia aşa zisei doctrine a lui Monroe, atât de des invocată şi adeseori tot atât de puţin cunoscută.
Prima idee enunţată de Monroe era că cele două continente americane, dobândindu-şi libertatea şi independenţa, nu mai pot fi considerate ca obiecte de colonizare de către niciuna din Puterile europene.
În al doilea rând, Monroe preciza faţă de Puterile europene ale Sfintei Alianţe că Statele Unite consideră ca primejdioasă pentru pacea şi siguranţa lor orice încercare din partea acelora de a-şi extinde sistemul lor politic în emisfera americană; că o asemenea încercare faţă de orice Stat american ar fi socotită ca o manifestaţie ostilă faţă de Statele Unite, sub orice formă s-ar produce.
În fine, în al treilea rând, Monroe declara că Statele Unite nu vor interveni în afacerile interne ale niciunei Puteri europene; că vor considera guvernele lor de fapt din Europa ca guverne legitime; că vor cultiva relaţii amicale cu acele Puteri şi nu vor interveni în răsboaiele dintre ele decât în cazurile când drepturile americane vor fi atinse sau serios ameninţate. Neamestec al Europei în ţările celor două Americi sub nici o formă şi în niciun caz, neintervenţia Americii în afacerile europene, decât cu titlu strict defensiv, iată în linii mai principiile fundamentale ale doctrinei lui Monroe.
La originile ei, faimoasa doctrină, care a slujit atâta vreme drept bază politicii americane faţă de Europa, a fost inspirată de pretenţiile Sfintei Alianţe de a interveni în America spre a restabili autoritatea monarhiei spaniole asupra fostelor ei colonii. Această ameninţare a dispărut de mult. Doctrina lui Monroe a rămas în largă măsură la temelia politicii americane, dar cu atâtea nuanţe şi cu atâtea transformări, încât autorul ei şi-a recunoaşte cu greu opera în înfăţişarea ei de azi.
„Vă lăsăm in pace la voi acasă, lăsaţi-ne în pace la noi acasă”, cam aceasta ar fi formula populară a doctrinei lui Monroe. În realitate, ea este mai mult şi mai puţin decât aceasta in acelaşi timp.
În tot cursul secolului al 19-lea, Statele-Unite s’au ocupat aproape exclusiv de desvoltarea uriaşelor lor posibilităţi. Marea desvoltare extracontinentală a imperialismelor europene le-a lăsat aproape indiferente. În lume erau destule teritorii libere pentru colonizările europene, iar Statele Unite deveniseră prea puternice spre a mai fi ele însele obiectul vreunei ameninţări de colonizare politică. În schimb, o emigraţie europeană continuă de zeci de milioane de oameni a constituit un fel de colonizare individuală, care a dus dealtfel la propăşirea Americii, dându-i braţe noi de muncă şi noi consumatori.
Către sfârşitul secolului al 19-lea, Statele Unite devin o Putere mondială şi încep să facă o politică mondială. Victoria asupra Spaniolilor în răsboiul din 1898 le aduce ceea ce mai rămânea din Antilele Spaniole, precum şi Cuba şi Porto-Rico în Atlantic şi Filipinele în Pacific. Douăzeci de ani mai târziu, intrarea Statelor Unite în războiul mondial, participarea lor hotărîtoare la noul Statut european şi mondial, acordurile navale de la Washington, care consacrau paritatea flotei americane cu cea engleză şi în fapt superioritatea ei în Pacific, dădeau Statelor Unite conştiinţa puterii lor, rolului lor şi intereselor lor mondiale.
Printr’o ciudată întorsătură a lucrurilor, doctrina lui Monroe, care nu mai e îndestulătoare pentru Americani, este invocată de Puterile europene învingătoare pe continent şi de Japonia în Pacific spre a respinge orice pretenţie americană în alte regiuni ale lumii decât în emisfera occidentală. „Europa a Europenilor”, „Asia a Asiaticilor” sunt replicile celorlalte continente la principiile depășite de evenimente ale politicii americane de odinioară. În loc de a rămânea o doctrină de apărare americană contra Europei, doctrina lui Monroe devine astfel astăzi o justificare pentru crearea de noi sisteme politice şi teritoriale, de noi blocuri de State, de mari unităţi economice, menite să-i satisfacă toate nevoile reciproce, sub semnul unei ideologii noi şi într’o disciplină nouă, care se vor strădui să statornicească pacea continentală respingând în viitor răsboiul pe întinderile intercontinentale ale oceanelor.
Asemenea perspective nu par îndepărtate şi asemenea interese nu par străine, cărele au un rost atât de adânc în îndrumarea de mâine a lumii, încât merită să fie urmărite de aproape, deşi probleme mai grave şi mai urgente ne preocupă în ceasul de faţă – („Universul”,17 iulie 1940).
*
Un comentariu la Doctrina lui Monroe
de profesor universitar George Sofronie ■
Când, la 2 Decembrie 1823, Președintele Monroe adresa Congresului Statelor Unite, Mesagiul ce afirma doctrina non-intervenționismului european în afacerile americane, și – ca o contra-parte – în non-intervenționismului american în treburile europene, cel de al IV-le a Președinte se inspira din celebra „Adresă” din 1796 a lui Washington, făuritorul independenței. Recomandase într’adevăr Washington succesorilor săi la Președinția Statul federal, în momentul când, despărțindu-se de mandatul său prezidențial, intra în istoria poporului american, căruia îi dobândise independența și-i doria asigurată o poziție proeminentă în familia națiunilor: „Marele principiu al conduitei noastre față de națiunile streine, este de a spori relațiile noastre comerciale, dar de a avea cât mai puțin cu putință, raporturi politice. Europa are interese de prim ordin, care nu au nimic a face, sau foarte mică legătură, cu ale noastre. Ea poate fi angajată în frecvente controverse, ale căror cauze nu ne interesează. Nu ar fi deci înțelept pentru noi, de a ne lega prin relațiuni artificiale, vicisitudinilor ordinare ale politcei sale, și combinațiilor sau litigiilor, pe care le provoacă amiciile și inamiciile europene. Politica noastră cea adevărată, este de a evita, în cea mai largă măsură cu putință, orice fel de alianță permanentă, cu vreo parte oarecare a lumii streine”.
Ori, reamintind Congresului Statelor Unite, aceste idei călăuzitoare de politică externă, Președintele Monroe îi dădea o înfățișare oarecum doctrinară, tinzând să fixeze pentru secole, poziția Statului său în domeniul internațional.
Ridicând un „non-possumus” intervențiunii în pregătire, a Sfintei Alianțe la conflictul armat ce despărția – la acea vreme – Spania de coloniile sale sud-americane, ca și tendinței de penetrațiune a Rusiei în regiunile Sud-vestice ale Americei, la care Statele Unite își stabiliseră o bază comercială, Președintele Monroe fixa Doctrina ce-i poartă numele, tare în credința – ca și predecesorii săi, marele Washington, Jefferson și Madison – că la adăpostul ei, prin accentuarea conceptului de „izolare americană”, se va garanta propășirea economică și prestigiul politic al Statului federal. Accentua într’adevăr, Președintele Monroe, în lungul său Mesagiu, menit să devină catehismul politicei externei Statelor Unite: „… Politica noastră față de Europa, adoptată la început războaelor care au frământat atât timp această parte a globului, rămâne aceeași: nu vom interveni adică în afacerile interne ale vreunei Puteri europene. Vom privi un guvernământ de fapt, ca un guvernământ legitim. Vom cultiva relații amicale cu toate Puterile, și vom menține aceste relații, printr’o politică sinceră și fermă, punând înainte de toate, în toate împrejurările, justele revendicări ale fiecărei Puteri, fără a primi injuriile vreuneia… În războaiele dintre Puterile europene, pentru chestiunile ce le privesc, nu am intervenit și nu vom interveni, nicicând. Numai dacă drepturile noastre ar fi atinse și în mod serios amenințate sau dacă am resimți injurii, ne vom pregăti de apărare”.
Și la adăpostul Doctrinei lui Monroe, atât de variat concepută, mergându-se până la deformarea sa, s’a înregistrat progresul economic și prestigiul politic al Statelor Unite. Dar nu mai puțin, interesele americane au devenit cu timpul, tot mai pronunțate în Extremul Orient al în Continentul african, și – prin fenomenul interdependenței – în afacerile europene. Nu a lipsit a se vorbi astfel, după o seculară onorare a ei, de o ,,perimare” a Doctrinei lui Monroe, în care Președintele Th. Roosevelt vedea în 1903 încă, nu o regulă rigidă de drept al ginților, ci „un principiu de politică internațională”, susceptibil adică de adaptări, la legea nouă naturală, a interdependenței dintre State – („Timpul”, 13 aprilie 1941).
*
Moştenirea preşedintelui Monroe
de Alex. Hodoş ■
Un deget ameninţător s’a ridicat asupra Europei din ţinuturile îndepărtate ale Oceanului îngheţat. Mai multe cuirasate ale Americei de Nord au ancorat deunăzi nepoftite lângă ţărmul apusean al Islandei. Forţe militare agresive au debarcat fără veste pe uscat şi drapelul înstelat flutură acum la Reykjavik, stăpânind asupra paşnicului oraş, care, de-a lungul netulburatei sale existenţe n’a cunoscut niciodată până astăzi pacostea unei năvăliri străine.
E un gest cutezător, care ar putea să aibă urmări foarte grave.
Islanda nu-i o ţară rodnică. Locuitorii ei, o mână de oameni, abia vreo sută de mii (câţi numără statistica pe-o singură stradă din New York), îşi câştigă traiul cu multă trudă, vânând peşte pe întinsul valurilor şi crescând pe lângă casa lor câte o capră, aproape sălbatică, vaca săracului la orice latitudine… Insula cu fiorduri dantelate, adăpostită subt straşina de veşnică zăpadă a cercului polar, nu poartă în pământul ei stâncos nici aur, nici cărbune, nici petrol. Argonauţii lui Jack London nu s’au mutat cu târnăcoapele din Klondike până aici şi nici răposatul John D. Rockefeller n’a fost ispitit vreodată să întemeieze, la poalele geyserilor din Lang Joehull, o filială a faimoasei sale „Standard Oil Company”. Subsolul arid al Islandei nu ascunde averi fabuloase. Nimeni nu s’a îmbogăţit vreodată în ţinuturile acestea cu vulcani stinşi, cu gheţari bătrâni şi infinite ceţuri! Unica atracţie ar putea s-o constituie pitorescul pustietăţilor de cremene şi craterele cu apă fiartă, interesante motive de cinematograf, pentru un film documentar „Fox-Movietone”. Atâta tot şi nimic mai mult.
Iată pentru ce, aceeaş întrebare a încolţit dintr’odată ca toate minţile, cerând o deslegare logică: Ce urmăresc Statele Unite în Islanda? Ce caută şi ce vor? Teritorii de colonizare? Noui zone de influenţă politică? Materii prime? Pieţe de desfacere pentru mărfurile americane, cari nu mai pot să ajungă până în vechiul Continent? Sau, poate, au reînviat timpurile fericite ale întreprinzătorilor preşedinţi Johnson, Mac Kinley şi celălalt Roosevelt? America de Nord se avântase pe-atunci într’o politică de expansiune teritorială, folosind pentru aceasta, fie mijloace negustoreşti, cumpărând Alaska dela Ţarul Alexandru al II-lea; fie arma războiului, smulgând Spaniei insulele Hawai, Porto-Rico şi Filipin; fie surprinderea, anexând malurile canalului Panama. Toate isprăvile pomenite mai sus au fost săvârşite în numele libertăţii, ca şi crimele Revoluţiei Franceze, de care pomenea Madame Roland în drum spre eşafod!… Aceeaş făţarnică motivare va fi invocată care şi pentru ocuparea Islandei, a cărei independenţă datează de o mie de ani şi a cărei uniune personală cu Danemarca a fost întărită la 30 Noembrie 1918 printr’un pact solemn: Sambandsloeg?
Aşadar, fără nici o pricină mărturisită, fără vreun isvor de neînţelegeri şi fără declaraţie de război, în ciuda tuturor rânduielilor internaţionale şi dincolo de orice regulă imorală, Islanda s’a pomenit invadată de trupele americane. De ce? A poftit d. Franklin Roosevelt, în convalescenţă, friptură proaspătă de balenă?
Nu. E ceva mai grav decât atât. Actualul preşedinte cu puteri depline al Statelor Unite, pentru temeiuri ce-l privesc şi-i sunt în sânge, vrea cu orice preţ să împingă America la război şi caută cu dinadinsul să creieze climatul prielnic unui apropiat conflict, prin gesturi repetate de provocare directă, cari să justifice mai târziu o intervenţie făţişe în treburile Europei. Fără îndoială, zicem noi, d. Franklin Roosevelt îşi face o socoteală greşită şi nu-şi dă seama de riscurile aventurei în care se aruncă, întorcând spatele cu prea multă uşurinţă primejdiilor cari se strâng pe celălalt ţărm al patriei sale atât de vaste, spre Oceanul mai puţin Pacific decât îi arată numele… Ar fi multe de adăugat în această privinţă, dar nu vom aluneca nici cu un gard pe panta ridicolului, deplângând absurda orientare politică a unei ţări de dimensiunile Americei de Nord. Popoarele mari au dreptul să facă greşeli pe măsura lor… Ni se pot îngădui, însă, oarecari reminiscenţe istorice şi unele comparaţii între Continente, ca să ne lămurim pe noi înşine – („Curentul”, 16 iulie 1941).
*
Doctrina lui Monroe și Panamericanismul
de Pamfil Şeicaru ■
Dela primele întâlniri cu japonezii, Statele Unite au înţeles că le este interzis orice gând de ofensivă şi va trebui să-şi organizeze defensiva.
Nu vor să se cramponeze în Filipine, ceea ce ar implica şi un examen naval cu riscuri grave pentru flotă, ci vor să menţină o stare de războiu cât mai îndelungat, lăsând furiei ofensive a japonezilor doar imperiul colonial englez. Forţele japoneze sunt obligate să se risipească pe suprafeţe nesfârşite. Între timp Statele Unite se organizează.
Ce este Panamericanismul? O extindere a doctrinei lui Monroe. Când America de Sud a deslănţuit, sub suflul agitator al lui Bolivar, războiul independenţii, Preşedintele Statelor Unite James Monroe, în mesajul său din 1823, declara că orice încercare de recucerire şi colonizare a ţărilor hispano-portugheze, liberate prin revoluţie, vor fi socotite de Statele Unite ca o ameninţare şi o atingere a propriei lor independenţe. Este uşor de bănuit ce ecou a aflat această fermă declaraţie în toate republicele Americii latine şi toate au aderat la această doctrină de solidartate, predominată de Washington. Deci, la origină, doctrina lui Monroe reprezenta un principiu de apărare faţă de o eventuală întoarcere ofensivă a Europei. Să nu uităm că la acea dată în Europa lua fiinţă „Sfânta Alianţă”, concepută ca o solidarizare a tuturor monarhiilor în faţa spiritului republican.
În 1826 Simon Bolivar a convocat congresul Panamerican la care au asistat foarte multe dintre marile state, cum şi Statele Unite. Dar această primă conferinţă a fost mai mult expresiaunei stări de spirit decât punct de plecare a unei acţiuni politice efective. Formula „America a Americanilor” fascina; mai târziu, entuziasmul iniţial s’a potolit şi abia în 1881 James G. Blaine, secretarul de stat al Statelor Unite, a trimis o invitaţie „ţărilor independente ale Americii” prin care le cerea să participe designându-şi reprezentanţii (câte doi) la conferinţa dela Washington din Noembrie 1882. Asasinarea preşedintelui Statelor Unite Garfield şi schimbările ce au urmat au determinat amânarea fără termen a conferinţei. Între motivele amânării era şi războiul dintre Chile şi Peru. Abia în 1889 s’a întrunit prima conferinţă Panamericană, a cărei temă era cooperaţia cordială bazată pe încredere, spirit de justiţie, plus toate dezideratele ce au format substanţa intenţiilor Societăţii Naţiunilor dela Geneva – („Curentul”, 21 ianuarie 1942).
*
Un nou aspect al politicei internaţionale americane
Este desigur prematur să se poată spune astăzi cari vor fi consecinţele politice, sociale, economice, naţionale şi internaţionale ale acestui al doilea şi atât de zguduitor război mondial. Unele însă încep să se precizeze de pe acum şi printre acestea înregistrăm noua direcţie politică a Statelor Unite în raporturile lor intercontinentale ca şi în conducerea treburilor lor interne.
Într’adevăr, o telegramă publicată şi de noi ieri a anunţat că în Camera Reprezentanţilor proectul de lege Fulbright, care prevede între altele angajamentul Statelor Unite de a participa la o organizaţie internaţională după război, a fost votat cu 360 voturi contra 29. După exact 120 de ani Statele Unite renunţă astfel la tradiţionala lor politică întemeiată pe doctrina lui Monroe. Este adevărat că, participarea la trecutul război mondiala fost, în fapt, o derogare de la imperativul categoric al doctrinei Monroe. Dar, neparticiparea Statelor Unite la Societatea Naţiunilor, refuzul Senatului American de a ratifica tratatele, senatul american fiind singurul organ autorizat a determina politica externă, alegerea ca preşedinte al Republicei a lui Harding, hotărît partizan al politicei de izolare, stăruitoarea atitudine a diferitelor grupări politice şi criticile aduse politicei lui Wilson, erau atâtea indicii că Statele Unite revin în mod ferm la tradiţionala lor politică intercontinentală stabilită de fostul preşedinte Monroe.
Două sunt principiile fundamentale ale acestei doctrine care timp de 120 de ani a constituit „evanghelia” noului continent şi temeiul securităţei lui naţionale:
1) Dezinteresarea totală faţă de toate afacerile europene şi
2) Neintervenţia Europei în afacerile americane. În cadrul acestor două principii, Statele Unite s’au dezvoltat în decursul anilor și pe temeiul lor, ele au putut activa intens în politica economică internaţională şi intercontinentală, ajungând şi în ajunul trecutului război mondial şi după el, la un potenţial economic şi financiar considerabil.
Unul din aceste principii constitutive ale doctrinei Monroe, acela al desinteresării faţă de afaceriile europene, a fost, după cum am arătat, abandonat temporar în 1916 când Statele Unite au intervenit cu armele în afacerile europene. În schimb cel de al doilea principiu, acela al neintervenţiei Europei în afacerile americane, a fost dela 1823 – anul doctrinei Monroe – şi până azi, mereu întărit prin legiuiri şi declaraţiuni repetate, cum au fost de pildă declaraţia Madison-Polk privitoare la interdicţia pentru Statele Europene de a dobândi colonii în America; doctrina lui Grant care stabilea că nici o putere europeană nu ar putea dobândi prin nici un mijloc, fie chiar o parte din teritoriul american, chiar dacă populaţia respectivă ar cere acest lucru; rezoluţia Lodge din 1912 care interzicea chiar şi închirierea porturilor americane şi mai târziu după războiul european, declaraţiile categorice făcute la Haga cu prilejul semnării pactului de renunţare la război la 27 August 1928 când Statele Unite au ţinut să precizeze din nou principiul tradițional al neintervenției statelor europene în America. Şi acest principiu pozitiv al doctrinei lui Monroe a primit şi o extindere continentală americană prin conferinţa dela Rio de Janeiro, unde diferitele state americane au stabilit solidaritatea între ele pentru păstrarea securității lor.
Cel de al doilea principiu, acela al desinteresării Statelor Unite în afacerile europene, n’a urmat în ultima vreme aceeaşi linie ascendentă şi, dela venirea d-lui Roosevelt şi mai ales după realegerea d-sale ca preşedinte, s’a accentuat din ce în ce mai mult tendinţa unui cât mai pronunţat amestec nord-american în treburile continentului european.
Cel puţin în partea ei întâia privitoare la neamestecul Statelor Unite în chestiunile europene, doctrina lui Monroe, după 120 de ani, a încetat de a mai exista.
Rămâne de văzut până la care grad, cel de al doilea principiu al aceleaşi doctrine, adică interdicţia pentru Europa de a se amesteca în treburile americane, va putea fi menţinut în toată rigiditatea lui, atunci când dependenţa economiei între naţiuni şi profundele şi fatalele transformări care vor urma acestui război, vor pune Europa şi Statele Unite în faţa unor probleme covârșitoare izvorîte din însăşi necesitatea unei mai bune, mai drepte, mai solide şi mai durabile organizări a lumii – („Universul”, 25 septembrie 1943).
*
Campania electorală din Statele Unite
de George Macovescu ■
În Noembrie, alegătorii din Statele Unite se vor prezenta în fața urnelor pentru a-l alege pe deținătorul celor mai înalte funcțiuni, pe Președintele Confederatiei.
În cursul campaniei din 1940, partidul republican își alesese următoarea lozincă: „Dacă îl votați pe Roosevelt, Statele Unite vor fi implicate in război”. Fiecare orator republican căuta să-și convingă ascultătorii că Statele Unite nu trebuie să participe la războiul european și că, credincioși doctrinei Monroe, americanii trebue să se păstreze departe de „spasmurile îmbătrânitei Europe”. Pericolul fascist? În concepția trusturilor americane nu exista, iar cele peste 150 de ziare ale lui Hearst atacau violent pe aceia cari arătau că Hitler și Mussolini reprezentau un pericol mondial și că deci și Statele Unite ar putea suferi de pe urma lor. Neintervenționiștii se confundau cu republicanii și viceversa.
Poporul, american l’a preferat, însă, pe d. Roosevelt, care sesizase că Atlanticul nu poate constitui o piedică pentru nazism.
Lovitura dela 7 Decembrie 1941, dela Pearl Harbour i-a trezit chiar și pe neintervenționiști. Totuși, s’au mai găsit mulți reprezentanți di republicanilor cari să susțină că o înțelegere cu Germania hitleristă or fi evitat războiul cu Japonia. Miopia lor politică nu era întâmplătoare, ci am putea spune voită, pentrucă știau că Statele Unite vor deveni aliatul Rusiei Sovietice și acest lucru nu-l doreau.
Cercurile reacționare americane, reprezentate pe plan politic de partidul republican, uită că războiul nu a fost terminat, că fascismul nu a fost înfrânt și că după încetarea tocului începe o nouă și istovitoare luptă: purificarea lumii infectată de microbul fascismului.
D. Roosevelt a înțeles că doctrina Monroe nu mai are ce căuta în veacul nostru și că Statele Unite nu pot rămâne izolate, dezinteresându-se de restul lumii. Deasemenea și-a dat seama că fascismul este un pericol mondial. și că în lupta împotriva lui trebue să se găsească alături de acea mare putere care a ridicat prima steagul antifascist, alături de Rusia Sovietică.
După cum se desfășoară campania electorală și după cum reacționează masele populare, este mai mult decât sigur că d. Roosevelt va fi pentru a patra oară președinte al Statelor Unite – („Tribuna Poporului”, 27 septembrie 1944).
*
Condamnarea izolaționismului
Despre „doctrina Monroe” s’a vorbit totdeauna mult, dar mai cu seamă acuma și mai ales de către acei cari n’o prea cunosc. Căci, cu președintele Statelor Unite James Monroe s’a întâmplat un lucru, dealtfel foarte frecvent: i s’a atribuit „o doctrină izolaționistă” în care el n’avea nici în clin, nici în mânecă.
În realitate, lucrurile s’au întâmplat astfel: Cu prilejul revoltei coloniilor spaniole din America de Sud care, urmând pilda dată cu 50 de ani mai înainte de Statele-Unite, au rupt legătura cu metropola și s’au declarat independente, președintele James Monroe a adresat la 2 Decembrie 1823 un mesagiu Congresului Statelor-Unite. În acest mesagiu se spunea între altele: „Adevărata politică a Statelor-Unite este totdeauna de a lăsa părților în conflict să-și rezolve singure treburile. Numai când drepturile noastre sunt atacate sau serios amenințate, ne facem pregătirile pentru apărarea noastră”.
Așa dar, se proclama atunci o politică de neintervenție în treburile europene, dar se cerea o reciprocitate, anume ca Sfânta-Alianță reacționară ce stăpânea atunci Europa nu care cumva să îndrăznească să sprijine Spania în lupta acesteia de a-și păstra coloniile din America de Sud. Urmând această politică de apărare a nouilor republici de limbă spaniolă, Monroe nu se dovedea mai generos decât alții, dar nici mai egoist, căci, în genere, pe cărările istoriei de până acum, generozitatea pură în materie de politică externă, este un lucru extrem de rar. Bietul Monroe nici nu visa că de numele său se vor servi mai târziu politicieni fără de scrupule și cercuri capitaliste printre cele mai reacționare pentru a justifica un „izolaționism” ce nu corespunde adevăratelor interese ale poporului american și care interese nu pot fi despărțite de ale umanității întregi.
Când, în 1917, Statele-Unite au intrat în război alături de Aliați, împotriva Germaniei, ele se găseau pe linia tradiției lui Monroe, căci iată ce spunea atunci președintele Wilson: „Statele-Unite au intrat în război, pentru că și ele au devenit, de voie sau de nevoie, victime ale suferințelor și ale umilirilor pe care stăpânii Germaniei le-au adus păcii și securității omenirii”.
Și acelaș lucru s’a petrecut și acum, în timpul celui de al doilea război mondial, Statele-Unite ridicându-se împotriva fascismului și a hitlerismului, tocmai pentrucă aceste puteri imperialiste și cotropitoare amenințau libertatea și cele mai vitale interese ale popoarelor din continentele americane.
În recentul său mesagiu la buget adresat Congresului Statelor-Unite, președintele Roosevelt, dă o mustrătoare lecție izolaționiștilor și afirmă cu putere legea interdependenței tuturor națiunilor, atât în fața sarcinelor războiului anti-hitlerist, cât și în fața sarcinelor păcii și ale reconstrucției lumii de mâine: „Evenimentele ne-au învățat că Statele-Unite nu-și pot permite o atitudine izolaționistă în filosofia lor politică și că nu se pot aștepta decât efecte rele dela izolaționismul economic”. I. R. Şomuz – („Libertatea”, 12 ianuarie 1945).
(va urma)
[/responsivevoice]
