Emil ȚÎRCOMNICU ■
La 14 octombrie se împlinesc 90 de ani de la trecerea în veșnicie a lui Iuliu Valori, profesor de limbi clasice la Universitatea din București, om politic și președinte al Societății de Cultură Macedo-Română între anii 1926-1932.
Iuliu Valaori s-a născut la 5/17 august 1867, în Moscopole, în Imperiul Otoman. În anul 1882, a venit în Dobrogea, tatăl său, Diamandi Valaori, devenind funcționar la prefectura din Constanța. Gheorghe Valaori, fratele lui Diamandi, era subprefect. Familia Valaori s-a stabilit în satul Nisipari, unde au cumpărat o moșie. Ulterior, copiii lui Diamandi, Iuliu, Sotir și Mihalache, au venit la moșia din Nisipari (vezi și Lavinia Dumitrașcu, Familia Valaori din satul dobrogean Caratai/Nisipari și ctitoriile sale,în „Ziua de Constanța”, 10 aprilie 2018).
Mihalache a fost moștenitorul moșiei din Nisipari unde, în 1936, a construit clădirea școlii care astăzi poartă numele lui Iuliu Valaori.
Dedicat studiului, Iuliu Valaori a susținut în anul 1889 bacalaureatul la București, urmând apoi Școala Normală Superioară (terminată în 1893) și Facultatea de Litere (absolvită în 1892). A studiat doi ani la Paris (1895-1896) și a obținut doctoratul în litere și filosofie la Berlin, în anul 1910, cu o teză în limba latina: Contracția vocalelor la Omer.
A fost profesor la Seminarul Central din București.
Revenit în țară, a urmat o carieră universitară, fiind profesor de limba latină la Facultatea de Litere din București, conferențiar universitar din anul 1912 și profesor titular din anul 1919.
În anul 1913 a militat pentru înființarea unui principat autonom macedoromân în munții Pindului. În acest sens, a participat ca delegat al Societății de Cultură Macedo-Română, cu sprijinul guvernului român, alături de George Murnu și Nicolae Papahagi, la discuții, în lunile februarie, martie și aprilie 1913, la Budapesta, Viena Paris, Londra, Berlin și Roma, cu reprezentanți politici din aceste țări. Se solicitau garanții pentru ca drepturile câștigate în Imperiul otoman să fie respectate de statele succesoare acestuia, urmând a se forma un cadru național favorabil dezvoltării elementului macedoromân, al românilor balcanici. (vezi N. Șerban Tanașoca, Realism și idealism în „chestiunea aromânească”, în „Revista istorică”, Tomul 8, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 1997, p. 719-738.
A fost membru al Partidului Liberal, deținând diferite funcții, de deputat dar și de inspector, director și secretar general în Ministerul Instrucțiunii Publice în diferite perioade. A fost și membru al Ateneului Român, ales în anul 1922.
A fost căsătorit cu Maria Valaori.
A publicat mai multe cărți:
Iuliu Valaori, Crestomație greacă sau bucăți alese grecești, 1920 și ed. ult.;
Iuliu Valaori, Elemente de linguistica indo-europeana, 1924;
Iuliu Valaori, Sfântul Iustin. Apologia I-a, 1909;
Iuliu Valaori, Cezar Papacostea, G. Popa-Lisseanu, Ovidiu, Excepte din Tristia și Pontica, 1929;
Iuliu Valaori, Cezar Papacostea, G. Popa-Lisseanu, Noțiuni elementare de limba elenă, 1929;
Iuliu Valaori, Cezar Papacostea, G. Popa-Lisseanu, M.T. Ciceronis. De amicitia. Dialogus, 1930;
Iuliu Valaori, Cezar Papacostea, G. Popa-Lisseanu, Elemente de versificațiune și de antichități religioase romane, 1930;
Iuliu Valaori, Cezar Papacostea, G. Popa-Lisseanu, Istoria literaturii latine pe bază de texte, 1933;
Iuliu Valaori, Cezar Papacostea, G. Popa-Lisseanu, Gramatica limbii latine. Morfologia, sintaxa și noțiuni de stilistică, 1935;
Iuliu Valaori, Cezar Papacostea, G. Popa-Lisseanu, Istoria literaturii eline în lecturi, 1935;
Iuliu Valaori, Cezar Papacostea, G. Popa-Lisseanu, Cultura română în literatura ilustrată, 1935.
Constantin Kirițescu, în articolul dedicat personalității lui Iuliu Valaori, Cel din urmă dintre clasiciști: Iuliu Valaori, apărut în „Revista Fundațiilor Regale”, 1937, p. 431-435, prezenta astfel activitatea științifică a lui Iuliu Valaori:
„Studiile clasice au găsit în alcătuirea lui spirituală un aparat de rezonanță perfect pregătit spre a le înregistra. El și-a încorporat materialul lor de cunoștințe în toată întinderea, în toată adâncimea și sub toate aspectele. Dar pe lângă erudiție desăvârșită, Valaori câștigase pentru specialitatea lui favorită, o dragoste care depășea cu mult simpatia naturală a profesionistului pentru unealta lui de lucru. Valaori iubea studiile clasice cu o pasiune care nu cunoștea nici margini, nici obstacole, nici rațiuni contrarii. Limba, literatura, gândirea, instituțiile, arta antichității greco-romane reprezentau pentru el summum la care a putut ajunge vreodată cultura umană, formele desăvârșite obținute de sforțările inteligenței și sensibilității omenești în năzuințele ei spre perfecțiune. Și pentru că omul de știință era dublat de profesor și de organizatorul școlar, se adăoga și convingerea că limbile clasice sunt totdeaodată și cel mai perfect instrument de educație a tineretului școlar. Credea ca un fanatic in această superioritate. Nu era nimic care să-l poată mâhni și irita mai tare, decât când s-ar fi contestat ceva din ceea ce el considera ca un adevăr axiomatic, când s-ar fi încercat să se surpe ceva din piedestalul pe care își ridicase divinitatea adorată.”
Iuliu Valaori a fost un membru marcant al Societății de Cultură Macedo-Română, multă vreme activând în Consiliul de 35 și ca vicepreședinte. La 15 septembrie 1926, datorită faptului că Ionaș Grădișteanu a refuzat să mai fie președinte al SCMR, la propunerea lui Nicolae Batzaria, funcția de președinte a fost atribuită lui Iuliu Valaori, care a deținut-o până la 29 noiembrie 1932.
Iuliu Valaori a murit la locuința sa din str. Popa Soare nr 53 în dimineața zilei de 14 octombrie 1936, într-o zi de miercuri. După o scurtă perioadă de boală, în duminica de 11 octombrie a suferit o congestie cerebrală, care a dus, după 3 zile, la decesul său. În ziarele vremii s-a scris că moartea sa a survenit în urma surmenajului, întrucât toată vara lucrase excesiv, fără pauză, la ministerul Instrucțiunii. Slujba religioasă i s-a făcut la biserica Popa Soare, asistând Patriarhul Miron Cristea, Gh. Tătărăscu, președinte al Consiliului de Miniștri, dr. C. Angelescu, ministru al Instrucțiunii Publice, Al. Lapedatu, ministru de stat, V. Sassu, ministru al Domeniilor, I. Nistor, ministru al Muncii, R. Franasovici, ministru al Comunicațiilor, Valer Pop, ministrul Comerțului, C. Dimitriu, președintele Senatului ș.a. A fost înmormântat la cimitirul Bellu în ziua de joi, 15 octombrie 1936, la ora 14, fiind condus pe ultimul drum de o asistență numeroasă.
La mormântul său, Ștefan C. Ioan, vicepreședintele Ateneului Român, a rostit un discurs, din care selectăm câteva fragmente:
„El era dintre acei mari profesori ai generațiunei vechi pentru care Școala era un lucru sfânt, un adevărat templu, iar slujitorul templului – profesorul – un apostol entusiast și fanatic, muncitor neobosit pentru a da scumpei sale țări cetățeni bine pentru carieră, luminați la minte, însuflețiți de cea mai caldă iubire de patrie.
Rar s-a putut întâlni un om mai devotat datoriei, al cărei sclav era, de dimineața și până seara târziu. El nu avea vacanță, nu știa ceea ce este ora de masă, o zi de repaus sau măcar puțină odihnă. De câte ori nu l-am văzut eu, în cabinetul său de lucru de la Minister, stând nemișcat până seara târziu, înconjurat de zeci de persoane care își așteptau rândul.
Valaori n-a umblat după situațiuni și onoruri și nici n-a invidiat pe ale altora. În zelul său de a-și îndeplini complet datoria de a munci din răsputeri, modest desinteresat, el nici nu se gândea la aceste situațiuni și onoruri, după care aleargă astăzi atâția oportuniști și ariviști, dobândind numai prin merite recunoscute toate galoanele și culminând cu funcțiunea de Subsecretar de Stat la Ministerul Culturii Naționale, pe care el a servit-o devotament o viață întreagă…
O activitate atât de vastă și de folositoare societății, în mijlocul căreia a trăit, îl așază pe Profesorul IULIU VALAORI printre luptătorii cei mai distinși pe tărâmul cultural al țării noastre. El a dat cea mai bună întrebuințare talantului: nici nu l-a ascuns, nici nu l-a aruncat pe piatră ori pe pământ sterp, ci l-a pus într-un loc fertil și de aceia a scos un rod abundent.” („Anuarul Ateneului Român pentru 1936”, 1937, p. 16-17).
