Acasă Eseu România, țara în care și veștile bune trebuie să-și ceară scuze

România, țara în care și veștile bune trebuie să-și ceară scuze

5
0
Imagine decorativă realizată cu IA
Imagine decorativă realizată cu IA

Ioana – Raluca TOTU ■

Mi-am propus să scriu un articol pozitiv despre România.

Era o idee aparent simplă dar care s-a dovedit mai complicată decât mă așteptam căci aș putea scrie zilnic despre cea ce nu funcționează în țara noastră. Material de documentare e „gârlă” și uneori am impresia că realitatea românească are o întreagă redacție dedicată producerii de subiecte negative, cu program non-stop și fără concedii.

Dar astăzi am vrut altceva. Am vrut să scriu despre ceva bun și spre surprinderea mea, m-am trezit căutând. Nu pentru că România ar fi un deșert al lucrurilor bune, ci pentru că, undeva pe drum, am ajuns să considerăm normal ca lucrurile rele să fie știri, iar lucrurile bune să fie accidente statistice.

Dacă un proiect eșuează, avem imediat explicații, vinovați și comentatori. Dacă reușește, devenim suspicioși. Sigur există ceva în spate. Cineva a avut o relație, cineva a câștigat un contract, cineva urmărește ceva.

În România, succesul trebuie să prezinte mai multe documente justificative decât eșecul. Și totuși, dincolo de zgomotul zilnic, există o țară care merge înainte. Nu întotdeauna repede, nu întotdeauna în direcția corectă, și, cu siguranță, nu întotdeauna datorită celor care ar trebui să o conducă. Dar merge.

Copiii care construiesc viitorul, în timp ce adulții discută trecutul

Poate că una dintre cele mai frumoase vești despre România vine chiar din școlile ei.

Și nu, nu mă refer la reformele educaționale anunțate periodic, cu prezentări impresionante și rezultate care se lasă așteptate.

Mă refer la elevii care inventează, construiesc, programează și găsesc soluții și la profesorii care îi încurajează să gândească creativ, nu doar să reproducă informații.

În aprilie 2026, la Campionatul Mondial FIRST Tech Challange din Houston, două echipe românești au ajuns să dispute finala mondială de robotică.

Două echipe din România, ați înțeles bine!

Echipa Velocity construită în jurul Colegiului Național „Gheorghe Munteanu Murgoci”, din Brăila a devenit campioană mondială, iar echipa Heart of RoBots   de la Colegiul Național B.P. Hașdeu din Buzău, a obținut titlul de vicecampioană. Alte două echipe românești, Quantum Robotics   din București și  AiCitizens din Focșani, au ocupat următoarele poziții în clasamentul prezentat de organizatori.

Pentru o clipă, lumea roboticii a avut o problemă neașteptată: în finală erau prea mulți români.

Și nu vorbim despre niște copii care au memorat perfect un manual, vorbim despre adolescenți care au proiectat roboți, au scris cod, au testat mecanisme, au făcut greșeli, au reparat ce nu funcționa și au învățat să lucreze împreună.

Au făcut, într-un fel, exact ceea ce ne dorim de la o societate întreagă: au identificat probleme și au căutat soluții fără să organizeze o comisie pentru fiecare șurub. Dar poate că partea cea mai importantă a acestei povești nu este trofeul. Este ceea ce se află în spatele lui.

Programul FIRST Tech Challenge România, dezvoltat de Asociația Nație prin Educație, a implicat în zece ani peste 10.800 de elevi și 550 de profesori mentori, din peste 60 de orașe. Au fost formate 236 de echipe și construite aproximativ 1.500 de roboți.

Cifrele acestea spun ceva mai important decât rezultatul unei competiții. Spun că performanța nu apare din întâmplare, spun că există profesori care investesc timp, energie și răbdare în elevii lor. Că există comunități care înțeleg valoarea educației aplicate. Că există adolescenți care, în loc să aștepte să li se explice de ce ceva este imposibil, încearcă să vadă cum ar putea deveni posibil. Dedicarea profesorilor lor demonstrează că există și un alt mod de a face educație.

Unul în care greșeala nu este doar penalizată, ci devine parte din învățare. În care profesorul nu este doar omul care pune note, ci și facilitatorul mentorul care deschide drumuri. Unul în care elevii nu învață doar pentru examenul de săptămâna viitoare, ci pentru răspunsuri pe care încă nici nu știm că le vom avea.

Profesorii care nu așteaptă reforma perfectă

Există și o altă veste bună, mai puțin spectaculoasă, dar poate la fel de importantă. În România sunt profesori care inovează chiar și atunci când sistemul nu le face viața ușoară.

Profesori care introduc programarea și robotica în activitățile elevilor, care transformă lecțiile în proiecte, care încurajează colaborarea și experimentele.

Un exemplu este competiția națională NextLab.Tech, care în 2026 include probe de robotică creativă, robotică sustenabilă și inteligență artificială aplicată roboților.

Elevii nu sunt invitați doar să răspundă corect la întrebări, ci să construiască dispozitive funcționale și să explice cum lucrează acestea. Iar profesorii participă la acest proces ca îndrumători, nu doar ca evaluatori.

Poate părea un detaliu, dar nu este. Într-un sistem educațional în care discutăm adesea despre programe încărcate, examene, memorare și birocrație, există oameni care încearcă să mute accentul de la „ce ai reținut?” la „ce poți face cu ceea ce ai învățat?”.

Nu înseamnă că problemele școlii românești au dispărut. Înseamnă că soluțiile nu sunt doar subiecte de dezbatere. Unele sunt deja puse în practică.

Cred că profesorii aceștia merită mai multă atenție și recunoaștere pentru că este ușor să vorbești despre viitorul educației dintr-un studio de televiziune, dar este ceva mai greu să-l construiești, într-o sală de clasă, alături de 25 sau 30 de copii.

România în surdină

Dincolo de școli, există oameni care construiesc afaceri fără să aștepte o combinație. Medici care rămân, deși ar putea pleca. Tineri care aleg să se întoarcă în România, deși cunosc foarte bine motivele pentru care au plecat.

Există comunități care se organizează, oameni care donează, voluntari care repară, antreprenori care riscă și profesioniști care își fac treaba bine fără să considere că merită o medalie pentru asta.

Nu sunt toți. Nu sunt nici măcar suficienți. Dar există. Și poate că tocmai aici greșim când vorbim despre România. Avem tendința să judecăm o țară exclusiv după cei care o administrează, uitându-i pe cei care o țin în picioare. Am transformat nemulțumirea într-un fel de identitate națională.

Ne plângem de drumuri, de spitale, de școli, de politicieni, de birocrație. Uneori pe bună dreptate. Alteori din obișnuință. Și, câteodată, chiar cu o anumită satisfacție pentru că există și un confort al pesimismului.

Dacă totul este prost, nu mai trebuie să facem distincții. Nu mai trebuie să recunoaștem meritele nimănui. Nu mai trebuie să acceptăm că realitatea este mai complicată decât verdictul nostru și uite așa aruncăm pisica în ograda vecină.

E mult mai simplu să spui că în România nu se poate face nimic decât să admiți că unii oameni reușesc să facă lucruri, în ciuda dificultăților, dar din păcate nu ei sunt considerate modele de urmat.

Sigur, asta nu înseamnă că ar trebui să aplaudăm fiecare kilometru de autostradă ca pe o realizare a civilizației moderne. Sau să organizăm festivități când o instituție publică răspunde la un e-mail.

Normalitatea nu ar trebui să fie un eveniment extraordinar. Dar nici nu ar trebui ignorată doar pentru că nu produce indignare.

Optimismul nu este naivitate

Poate că România are nevoie de mai mult decât de oameni care îi arată permanent defectele. Are nevoie și de oameni care observă când ceva se schimbă în bine, nu pentru a ascunde problemele, ci pentru a demonstra că ele pot fi rezolvate.

Pentru că, dacă vorbim numai despre eșecuri, riscăm să transmitem o idee periculoasă: că orice efort este inutil, că nimic nu se schimbă și că singura formă de inteligență rămasă este cinismul.

Iar cinismul, oricât de sofisticat ar părea, nu a construit niciodată o școală, un spital sau o afacere. A construit, în schimb, destule conversații în care toată lumea are dreptate și nimeni nu face nimic.

Nu cred că România este o țară minunată. Cel puțin nu în sensul acela festiv, în care problemele dispar sub un steag fluturat energic, dar nici nu cred că este țara fără speranță pe care o descriem uneori.

Cred că este o țară contradictorie, obositoare, adesea frustrantă, dar plină de oameni care merită mai multă atenție decât primesc și mai cred că avem nevoie să vorbim despre ei. Nu ca să devenim mai puțin critici, ci ca să fim mai corecți.

Până la urmă, patriotismul nu înseamnă să spui că totul este bine. Dar nici să te simți obligat să demonstrezi, în fiecare zi, că totul este rău.

Poate că adevărata maturitate începe atunci când putem privi România fără să o idealizăm și fără să o disprețuim.

Când putem critica ceea ce nu funcționează și aprecia ceea ce funcționează, fără să considerăm că una dintre aceste atitudini o exclude pe cealaltă, așa că astăzi am vrut să scriu ceva pozitiv despre România. Și am ajuns la o concluzie simplă.

Poate că vestea bună nu este că România a devenit, peste noapte, o țară mai bună. Poate că vestea bună este că există încă suficienți oameni care nu au renunțat să o facă mai bună.

Iar dacă niște copii pot ajunge să dispute între ei o finală mondială de robotică, poate că ar trebui să fim puțin mai atenți când spunem că în România nu se poate face nimic.

Uneori, viitorul acestei țări nu se construiește în marile discursuri despre reformă, ci într-un laborator, într-o sală de clasă sau într-un atelier improvizat, unde un profesor și câțiva elevi încearcă, pentru a zecea oară, să facă un robot să funcționeze.

Și, spre deosebire de multe dintre promisiunile pe care le auzim zilnic, într-o bună zi robotul acela chiar funcționează.

[/responsivevoice]

Potcovaria lui Dan

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.