Acasă Eseu Bunul «tată-adoptiv» al macedoromânilor sud-dobrogeni

Bunul «tată-adoptiv» al macedoromânilor sud-dobrogeni

6
0
Bustul de la Brăila al lui Alexandru C. Constantinescu
Bustul de la Brăila al lui Alexandru C. Constantinescu

Omagiu la împlinirea a 100 de ani de la trecerea la veșnicie a ministrului Agriculturii și Domeniilor, Alexandru C. Constantinescu

Emil ȚÎRCOMNICU ■

Alexandru C. Constantinescu s-a născut la 4 septembrie 1859, la București. A urmat studii juridice și s-a afirmat ca avocat notariarist, devenind avocat șef al contenciosului Creditului Rural. A fost senator din partea Partidului Liberal din anul 1899, înainte de a împlini vârsta de 40 de ani, primind scutire pentru limită de vârstă.

În anul 1909 a fost numit ministru al Agriculturii și Domeniilor, funcție pe care a ocupat-o în toate guvernele liberale ulterioare, 1914-1916, 1918, 1922-1926. În timpul Primului Război Mondial a ocupat funcția de ministru de Interne (1916-1918) și, mai apoi, al Industriei și Comerțului (1918-1919).

Alexandru C. Constantinescu, fotografie din ziarul „Ogorul”, Deva, Anul I, nr. 2, 1 decembrie 1926, p. 1
„Dotat cu o mare inteligență, cu un spirit practic clarvăzător, Alexandru Constantinescu a avut – ca și mai marele său Take Ionescu – soluțiile necesare pentru toate împrejurările; dar, spre deosebire de acesta, a avut totdeauna energia și curajul necesar de a realiza acele soluții. Forța lui nu consta numai în inteligență, ci și în îndemânarea de a trage pentru sine și pentru partidul său toate foloasele de pe urma prietenilor politici din alte partide. Aceste prietenii nu l-au împiedicat însă niciodată să puie, în primul plan, preocupările de partid și, ori de câte ori ele cereau o schimbare de front, Alexandru Constantinescu o făcea cu o uimitoare dezinvoltură. Atitudinea lui de acum câțiva ani și cea recentă față de partidul național, confirmă această constatare. Afabil, îndatoritor, bun la suflet, Alexandru Constantinescu a servit o lume întreagă, fără să uite însă că în primul rând trebuie să se servească pe sine însuși. El a și avut curajul părerii că, pentru a putea fi folositor celorlalți, trebuie ca el să fie mare, mare de tot. A fost un hotărât și necruțător doritor de situații, pe care, odată câștigate, le-a folosit cu o incontestabilă energie și autoritate.” (prezentare preluată din ziarul „Adevărul”, Anul 39, nr. 13168, 19 noiembrie 1926, p. 1.)

A avut mai multe decorații primite din partea statului român: ordinul Regele Carol I, Marea Cruce a ordinului „Steaua României”, Marea Cruce a ordinului „Coroana României” cu spade, Crucea de Război, Mare ofițer al Legiunii de Onoare ș.a.    

 Acesta a fost ministrul la care delegații macedoromânilor din Grecia au mers, în anul 1925, pentru a discuta posibilitatea colonizării în Cadrilater. În timpul întâlnirii, bătrânul Iancu Cepi, povestea Const. Noe, ridicându-se, i-a strigat:

„– Tu mâna ta stă bana noastră, i nă lia în țară, i nă arucă în mare! (În mâna ta stă viața noastră, ori ne ia în țară, ori ne aruncă în mare!).

Constantinescu a răspuns fără șovăire:

– Vreau să aduc pe frații macedoneni în Țară”.

(C. Noe, Colonizarea Cadrilaterului, în „Sociologie Românească”, III, nr. 4-6, 1938, p. 136).

Decizia nr. 6217, a Ministerului Agriculturii și Domeniilor, dată de ministrul Al. Constantinescu, a fost primul document prin care statul român se arăta deschis la colonizarea în Cadrilater a aromânilor din Grecia. După raportul înaintat de către inspectorul agricol Max Popovici, ministru Al. Constantinescu a adresat Consiliului de Miniștri un referat după care, Consiliul de Miniștri a semnat Jurnalul nr. 1698 din 13 iunie 1925, și care poate fi considerat primul act oficial al statului român în privința colonizării românilor macedoneni.

Extras din C. Noe, Colonizarea Cadrilaterului, în „Sociologie Românească”, III, nr. 4-6, 1938, p. 138.
Extras din C. Noe, Colonizarea Cadrilaterului, în „Sociologie Românească”, III, nr. 4-6, 1938, p. 138.

          Ministrul Al. Constantinescu s-a stins din viață la vârsta de 68 de ani, la 18 noiembrie 1926, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din București. La moartea sa au fost organizate funerarii naționale.  

Extras din ziarul „Adevărul”, Anul 39, nr. 13168, 19 noiembrie 1926, p. 1.

          Aromânii nu l-au uitat, în cortegiul funerar care l-a însoțit pe Calea Victoriei fiind și un grup de aromâni, în costume albe, tradiționale.

Fotografie preluată din „Tribuna Românilor de peste hotare”, Anul IV, nr. 1-2, ianuarie-februarie 1927, p. 44.

          La înmormântarea sa, I. I. C. Brătianu a spus următoarele:

          „Cu jale și cu recunoștință aduc lui Alex. Constantinescu salutul suprem al partidului național liberal.

          Ca muncitor vrednic, după o zi plină de rod, în apusul serei senine, Alex. Constantinescu și-a încheiat viața de muncă spornică și neobosită.

          Pentru el nu putea fi un mai fericit sfârșit decât acel care i-a fost hărăzit, când încă în deplină putere a însușirilor sale a închis ochii cu conștiința clară a marilor datorii săvârșite. Dar tocmai perderea acestor însușiri întregi sporește durerea noastră, pentru că realizările ce le datorim arată ce ne credeam în drept să așteptăm încă de la cel pe care îl plângem. Mintea lui limpede, cu judecata dreaptă și concepția practică, voința lui hotărâtă la zile de cumpănă și bărbătească în restriște, munca neîncetată și fecundă în care îndeplinea ușor sarcinile cele mai grele – și alături și mai presus de toate dragostea inimei, i-au legat pe veci numele de desvoltarea, reîntregirea și consolidarea Statului român.

          Niciodată n-am simţit mai apriat decât lângă Alex. Constantinescu adâncul înțeles al cuvintelor părintelui meu când zicea că în activitatea politică, o inteligență nu poate fi desăvârșită dacă nu este ajutată de o inimă caldă. Într-această inimă își afla isvorul, patriotismul care în cele mai de seamă împrejurări ale istoriei naționale i-a dat loc de frunte lui Alex. Constantinescu.  

          Nu se va putea face istoria reîntregirei neamului fără a nu se aminti partea pe care a luat-o Alex. Constantinescu la această neasemuită înfăptuire. De la prima desfășurare a răsboiului mondial, el concepuse limpede și hotărât datoria ce se impunea generațiunei noastre și lucrase pentru realizarea ei așa precum știa dânsul, nu prin agitațiuni febrile, ci prin muncă neobosită pentru organizarea forțelor necesare unei astfel de acțiuni. Intr-ânsul Regele a găsit un sfetnic credincios, luminat și curagios iar marile nevoi ale sănătății ale aprovìzonărei, înainte ca și în timpul războiului precum și în urma lui, și-au aflat pe cel mai sârguitor și destoinic îngrijitor.

          Era firesc ca în ziua punerei în execuție a marei și grelei reforme agrare, cei care îi cunoscuseră însușirile să-i încredințeze desăvârșirea ei.

          Nimeni nu putea cu mai bogată experiență, cu simț mai bun al realităței și al dreptăței, cu mai multă dragoste de țărani, să deslege nenumăratele și grelele probleme cerute de asemenea operă.

          Când în ogorul binecuvântat al Țărei va fi încolțit sămânța și va fi umplut astfel lipsurile ce la ori ce încolțire apar în ochii judecătorilor pripiți, atunci se va arăta în adevărată ei măreție chezășia ce o dă reforma agrară desvoltărei neamului nostru.

          E drept ca astăzi, în căminul țăranului, pe peretele pe care stă actul împroprietărirei sale, sub semnătura Regelui să fie aceea a lui Alex. Constantinescu.

          Într-aceste acte, în recunoștința ce ele inspiră, își află sufletul lui întreaga mulțumire împotriva învinuirilor și nedreptăților ce le-a întâmpinat în viață.

          Învinuiri și nedreptăți care nu au isbutit să stârnească niciodată într-însul simțiri de ură și de vrăjmășie chiar împotriva celor mai violente și mai revoltătoare.

          Nu pot uita – fiindcă e una din manifestările caracteristice ale inimei sale gestul său când acel care ordonase arestarea lui la Iași, având nevoe de ajutorul lui, venise la dânsul să îl ceară, întâmpinându-l cu cuvintele: „– Să aruncăm un văl asupra trecutului” – și când lex. Constantinescu îi răspunse cu demnitate „– Eu nu am văl de întins asupra trecutului”, iar apoi cu ertătoare bunătate adăoga „dar spune-mi cu ce îți pot fi de folos“.

Extrase din ziarele „Dreptatea”, Deva, Anul V, nr. 49, 18 noiembrie 1926, p. 1 și „Ogorul”, Deva, Anul I, nr. 2, 1 decembrie 1926, p. 1.

          Și tot astfel în întreaga lui viață nu a fost om, bărbat, femee sau copil, care având nevoe de sprijinul său să nu-l fi aflat întreg și cu folos.

          Nici o durere nu-l lăsa nemișcat, dar mai ales grija lui se îndrepta caldă și eficace către acei mici și nevoiași, din mahalalele orașelor și din colibele satelor.

          În mijlocul jalei unanime care a cuprins toate sufletele, capabile în asemenea clipe să se înalțe deasupra patimelor luptelor zilnice în fața sicriului lui Alex. Constantinescu, Partidul Național Liberal se închină cu durere și aduce prinosul recunoștinței sale bărbatului de Stat, care o viață întreagă, fără șovăire i-a susținut drapelul și i-a sporit dreptul la recunoștința și la încrederea țărei, pe care a slujit-o în muncă neobosită și fecundă.

          Părtaș și expresie al simțimintelor partidului nostru, plâng totdeodată perderea unei prietenii de un sfert de veac, neclintită în sbuciumul celor mai vijelioase vremi.

          Ne-au legat atâtea gânduri, atâtea simțiri, atâtea fapte! M-am sprijinit atât de sigur pe judecata lui sănătoasă, mi-am alinat atâta grijă și durere la căldura inimii lui!

          Cu conștiința marilor răspunderi ce revin purtătorului steagului nostru, simț cu îngrijorare tot golul de lângă mine. Mă susține doar credința că împreună cu mine îl simt nu numai amicii noștri politici, dar toți acei care în această clipă au uitat alte preocupări pentru a plânge perderea unui fruntaș al țărei.

          Într-această unanimitate se arată că țara va putea afla în unirea fiilor săi cei buni puterea pentru a stăpâni orice greutăți și orice primejdii în viitor și a asigura consolidarea și desvoltarea Statului și Tronului cărora Alex. Constantinescu și-a consacrat viața.

          În durerea noastră, în iubirea noastră, în recunoștința ce-i păstrează și-îi va păstra poporul nostru să și afle alinarea jalnica lui soție și iubiții săi copii!”

          (ziarul „Carpații”, Anul VI, nr. 350, 28 noiembrie 1926, p. 2).      

Prima pagină a ziarului „Dunărea de Jos”, Anul VI, nr. 1585, 20 noiembrie 1926, p. 1. 

În testamentul politic, Alex. Constantinescu a notat:

„Cu toate mizeriile morale și materiale pe care poporul Român a trebuit să le îndure nu-mi pare rău de drumul ce țara a luat în August 1916 și la care am contribuit și eu. Chiar acum când cunosc pe deplin toate suferințele, dacă ar fi să reîncep, tot așa ași face. Fără jertfe nu se îndeplinește idealurile mari ale unui neam. Numai dintr-o vijelie ca aceea care se dezlănțuise asupra omenirii putea naște România Mare.

Dacă nu intram în vârtejul ei generația noastră rămânea o generație de ticăloși, care nici o dată nu ar fi putut ține fruntea sus căci ar fi trăit sub apăsarea blestemului unui neam întreg. Am conștiința împăcată că cu sufletul curat mi-am făcut datoria pe deplin către țară și Tron, al cărui sfetnic am fost în tot a cest interval.

Sarcina ne-a fost mult ușurată prin pildele unui Rege, Mare la Suflet, și Iubitor al Poporului Căruia i-a purtat credință și a unei Regine duioase care fără preget muncea pentru alinarea suferințelor și alinarea durerilor

Am disprețuit bârfelile și pe mizerabili și invidioși și în toată acțiunea mea cinstită nu m-am condus decât de interesele Mari ale țării.

Multe au fost suferințele, mari au fost greutățile, dar un minut nu am șovăit în credința ce aveam în sfințenia cauzei noastre și în reușita ei.”

Pagină a ziarului „Viitorul”, Anul 19, nr. 5619, 19 noiembrie 1926, p. 1.

            În anul 1932, împroprietăriții din București, care erau în număr de peste 300, locuind lângă parcul Domenii, foști funcționari în minister, în semn de omagiu au realizat un bust din marmură și l-au amplasat pe locul unde, în anul 1919, Al. Constantinescu a ținut cuvântarea prin care se angaja să-i împroprietărească.

            La 2 octombrie 1932, în fața unei numeroase audiențe, au luat cuvântul pentru a evoca pe fostul ministru, mai multe personalități ale vremii, alături de membri ai familie: Atta și Mitiță Constantinescu, din partea familiei, N.G. Marinescu, din partea inițiatorilor lucrării, D. Dăscălescu, D. Ionescu-Brăila, Iorgu Petrovici, D.G. Dumitriu, D.G. Georgescu, D.E. Ciuceanu, D.C. Angelescu, funcționari și reprezentanți ai unor instituții, ș.a.

Extras din ziarul „Cuvântul”, Anul VIII, nr. 2677, 4 octombrie 1932, p. 3.

            Nu știm ce s-a întâmplat cu acest bust din bronz, o coloană de piatră care a stat vreme de 75 de ani abandonată în parcul Palatului Mogoșoaia, a fost restaurată și urma să fie reamplasată în București în anul 2022, pe fostul amplasament, aflăm dintr-un articol de presă.

Pe soclul acesteia este scris: „Omagiu. Alexandru Constantinescu, fost ministru, din partea funcționarilor Ministerului Agriculturei și Domenii împroprietăriți în acest parc în anul 1930. Inaugurat 2 octombrie 1932.”

Bănuim că este vorba de o parte a monumentului inaugurat la 2 octombrie 1932, probabil de soclul pe care s-a aflat bustul lui Al. Constantinescu. Strada pe care a fost amplasat monumentul din București poartă astăzi numele ministrului Alexandru Constantinescu.

Fotografii din ziarele „Dimineața”, Anul 28, nr. 9258, 5 octombrie 1932, p. 3, și „Universul”, Anul XLIX, nr. 274, 5 octombrie 1932, p. 1.

             Un alt monument din bronz a fost inaugurat la Brăila, la 10 noiembrie 1935, în fața Palatului Agricol. Personalități ale vremii au participat la eveniment, din partea Ministerului Agriculturii și Domeniilor, ministrul V. Sassu, din partea Senatului, Leonte Moldovanu, subsecretarul de stat la agricultură Mircea Cancicov, ș.a.

            Acest monument a fost dărâmat în perioada comunistă, fără a se mai știi astăzi nimic despre soarta bustului.  

Extrase din „Dimineața”, Anul XXXI, nr. 10376, 13 noiembrie 1935, p. 10 și „Dunărea de Jos”, Anul XIII, nr. 275, 11 noiembrie 1935, p. 3.

            Alexandru C. Constantinescu trebuie readus în conștiința publică românească, monumentele sale fiind pe nedrept înlăturate din spațiul public, personalitatea ministrului liberal fiind astfel condamnată la uitare. Un monument, un bust, amplasat în București sau în Brăila, ar reface, peste timp, legătura cu realizările deosebite, așa cum le evocau contemporanii, ale acestei personalități politice și administrative a României.

[/responsivevoice]

Potcovaria lui Dan

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.