Sebastian CĂTĂNOIU ■
Deși au trecut patru ani de la începerea războiului ”fierbinte” din Ucraina și pentru noi, obișnuiți a uita (prea) repede, acesta și-a mai pierdut din aspectele emoționale, prezența conflictului aproape de spațiul românesc continuă să dea fiori, măcar celor ce sunt interesați să privească și dincolo de ziua de mâine.
Estomparea conflictului se datorează politicianismului românesc și ”crizei” perpetue în care acesta ne-a adus, acționând asemenea unei perdele de fum îngroșată până la solidificare de fumigene naționaliste și anti-UE.
Dincolo de subiectele ce ne țin lipiți de televizor, cu premieri improbabil desemnați și ”linii roșii” partinice, fixate cu o hotărâre demnă de o cauză mai bună, războiul continuă să înghită vieți și resurse, alimentat de diferiți actori, reamintind, parcă, de războiul civil spaniol.
Finalul, indiferent care și când va fi, trebuie să rezolve parte măcar din cauzele determinante, astfel încât, fără să dea dreptate uneia sau alteia dintre părți, să asigure baza unei înțelegeri pe termen lung, în concordanță cu reașezarea polilor de putere. Întoarcerea la cauze este lăudabilă, îngreunată de faptul că istoria rușilor și ucrainenilor se suprapune pentru mari perioade de timp. Rusia Kieveană, revendicată de ambele părți este poate cel mai bun exemplu, cu toate că statul nu era unul „rusesc” în sens modern, ci mai degrabă unul al slavilor de est, cu centrul la Kiev. În cadrul teritoriului acestuia se regăsește actuala Ucraină, justificându-se astfel punctul de vedere al ucrainenilor care consideră Rusia Kieveană drept originea propriei statalități. De-a lungul timpului, teritoriile din preajma Niprului au avut o evoluție separată, fiind incluse în Marele Ducat al Lituaniei și, după 1569, Poloniei, mai exact Uniunii Polono-Lituaniene. Din dorința de a scăpa de dominația poloneză hatmanul Hmelnițki a încheiat cu rușii Tratatul de la Pereiaslav (1654), acesta fiind momentul simbolic al intrării Ucrainei de pe malul stâng al Niprului în sfera de influență rusă.
Frământările de care a avut parte poporul ucrainean au cunoscut o amploare și o frecvență deosebită în perioada mărginită de cele două războaie mondiale. Chiar dacă prima apariție a denumirii ”Ucraina” este legată de finele secolului al XII-lea, iar numele a mai fost utilizat pentru a evidenția regiunea locuită de cazaci, nu este nicio îndoială că primul stat modern care a avut oficial numele de Ucraina a fost Republica Populară Ucraineană, proclamată în 1917, după începerea prăbușirii Imperiului Rus. La finele Primului Război Mondial, ucrainenii erau supuși ai Imperiului Rusiei și al Imperiului Austro-Ungar, primii care au reușit să-și obțină autonomia au fost cei din Imperiul Rus, pe fondul Revoluției din Februarie, când țarul Nicolae al II-lea a pierdut puterea. Revoluția bolșevică din octombrie 1917 i-a determinat pe ucraineni să renunțe la autonomia inițială și să proclame, la 25 ianuarie 1918, Republica Populară Ucraineană, cu capitala la Kiev, având intenția de a rămâne într-o uniune federală cu Rusia. Contramăsura bolșevică de a instaura la Harkov o Republică Sovietică Ucraineană, a determinat până la urmă declararea independenței Ucrainei. Alegerea Harkovului drept capitală nu a fost întâmplătoare pentru că orașul era un mare centru industrial, cu o populație muncitorească numeroasă, unde bolșevicii aveau sprijin mai puternic. În același timp, populația rusească, refractară la naționalismul ucrainean, era numeroasă și se afla mai aproape de Mama Rusia (sovietică) și de bazele de putere ale bolșevicilor.
Fiind în pericol de a fi cucerită de bolșevici, în ianuarie 1918, noul stat ucrainean a încheiat cu Puterile Centrale o pace separată, solicitând sprijinul acestora pentru păstrarea independenței, oferind la schimb produsele agricole atât de necesare Germaniei și Austro-Ungariei, secătuite de anii de război. Pacea, denumită din acest motiv ”pacea pâinii” a fost cea care l-a determinat pe Troțki să întrerupă negocierile de pace de la Brest-Litovsk, cu Puterile Centrale, astfel că armatele Germaniei și Austro-Ungariei au reluat ostilitățile, cucerind fără opoziție Letonia, Estonia și Bielorusia. Viziunea din spatele acestei extinderi era crearea unor state est-europene, printre care și Ucraina, care să fie controlate de Germania.
Armatele Puterilor Centrale au avansat rapid în Ucraina, punându-i pe fugă pe bolșevici, iar Republica Populară a Ucrainei a fost înlocuită de un Hatmanat condus de Pavlo Skoropadsky, membru al unei reputate familii căzăcești. Noul stat se dorea independent față de Rusia, dar era obligat să îndeplinească cerințele economice ale armatelor ”eliberatoare” germane și austro-ungare. Încheierea Primului Război Mondial a însemnat retragerea armatelor germane și austro-ungare din Ucraina, astfel că Skoropadsky și-a pierdut sprijinul extern, iar Hatmanatul, după câteva luni de existență (aprilie-decembrie 1918) a devenit istorie. În locul acestuia, a fost reînființată Republica Populară a Ucrainei, avându-l ca om forte pe Simon Petliura.
De partea cealaltă a graniței, în Galiția austriacă, de la 1 noiembrie 1918, ucrainenii au declarat Republica Populară a Ucrainei Occidentale. În aceste condiții, regimentele ucrainene ale fostei armate austro-ungare au cucerit rapid Lvov-ul, declarându-l capitală. După succesele inițiale, declararea independenței Poloniei la 11 noiembrie 1918 și renașterea armatei poloneze au tăiat aripile ucrainenilor, astfel că, în scurt timp, Republica Populară a Ucrainei Occidentale a trebuit să-și mute capitala la Stanislaviv, actualul Ivano-Frankivsk.
Presați dinspre est de bolșevici și dinspre vest de polonezi, reprezentanții celor două entități ucrainene, Republica Populară a Ucrainei și Republica Populară a Ucrainei Occidentale, au hotărât la 22 ianuarie 1919 să se unească într-un stat unitar, în fapt cele două republici nu au reușit să-și coordoneze eficient guvernele și armatele, deoarece fiecare era prinsă în propriile războaie, galițienii cu polonezii, ucrainenii din est cu bolșevicii și Albii. În pofida eșecului, în timp, actul Unirii din 1919 a devenit un simbol al unității naționale ucrainene. Deși capitala oficială a statului unit era Kievul, guvernul Republicii Populare Ucrainene a fost nevoit să se retragă și să funcționeze succesiv în alte orașe, precum Vinnița, Proskuriv și Kamianeț-Podilskîi, deoarece la doar câteva săptămâni după proclamarea unirii, trupele bolșevice au ocupat Kievul (februarie 1919).
Devansând ofensiva bolșevică previzibilă după victoria asupra Albilor lui Denikin, în doar câteva săptămâni, armata poloneză și detașamentele ucrainene ale lui Petliura au reușit ca, pornind din Volânia și Podolia, să cucerească mare parte din Ucraina, inclusiv Kievul, astfel că fluviul Nipru a reprezentat, din nou, linia estică a teritoriului aflat sub control polonez temporar. Speculând propagandistic faptul că armata poloneză ocupase un cap de pod pe malul stâng al Niprului în dreptul Kievului, la finele lui mai 1920, Armata Roșie a început atacurile pentru „eliberarea” Ucrainei. Polonezii au fost nevoiți să cedeze teritoriile cucerite, retragerea lor terminându-se abia în fața Varșoviei, prin neașteptata lor victorie, intrată în istorie drept „Miracolul de pe Vistula”. Tratatul de la Riga (1921), semnat între Polonia și Rusia Sovietică, fără participarea Ucrainei, a consfințit că vestul Ucrainei (Galiția și Volânia) revine Poloniei, iar restul Ucrainei (inclusiv Niprul și malul drept al acestuia), Uniunii Sovietice.
Până în 1934 capitala RSS Ucrainene a rămas la Harkov, ulterior aceasta a fost mutată la Kiev, întrucât pentru conducerea sovietică, Kievul avea o importanță istorică pe care Harkovul nu o avea, mai ales că orașul era asociat cu Rusia Kieveană și era considerat principalul centru cultural și istoric al ucrainenilor. Kievul era cel mai mare centru urban, cultural și educațional al republicii, mutarea capitalei permitea conducerii sovietice să administreze republica din orașul considerat reprezentativ pentru întreaga Ucraină. Mai mult, în anii 1920 și începutul anilor 1930, autoritățile sovietice au promovat într-o anumită măsură limba și cultura ucraineană prin politica de „ucrainizare”, iar noua capitală, la Kiev, se potrivea cu prezentarea RSS Ucrainene ca republică națională importantă în cadrul URSS, un fel de ”soră mai mică” într-ale bolșevizării. Până la urmă, după ce puterea sovietică se consolidase, nu mai era necesar ca republica să aibă capitala într-un oraș de frontieră precum Harkov.
Al Doilea Război Mondial a dus, urmare a ocupației germane, la o nouă împărțire a Ucrainei care, urmare a pactului Ribbentrop- Molotov, fusese extinsă de URSS în unele teritorii din estul Poloniei. Din punct de vedere juridic și istoric, aceste teritorii erau considerate de germani foste teritorii poloneze (aparținuseră Poloniei între 1921 și 1939), chiar dacă în momentul ocupării lor, în 1941, se aflau în componența URSS de aproape doi ani. Prin urmare, Galiția a fost încadrată la Guvernământul General ce cuprindea teritoriile poloneze ocupate de Germania și care nu au fost anexate direct la Reich.
Cea mai mare parte a Ucrainei, de la Volânia în nord-vest până la Zaporojia în sud-est, inclusiv Kievul, au devenit Reichskommissariat-ul Ucraina. Zona estică și sudică a Ucrainei, cu Harkovul, datorită apropierii de linia frontului, au fost plasate sub administrație militară. Dacă în cazul Guvernământului General capitala aleasă a fost Cracovia, pentru Reichskommissariat-ul Ucraina nemții au optat pentru Rivne (în germană, Rowno), drept capitală. Alegerea a fost determinată în principal de considerente practice și de securitate, nu de importanța istorică sau economică a orașului. Rivne era situat în partea de vest a Ucrainei ocupate, mult mai aproape de Germania și de liniile principale de aprovizionare și comunicații germane, pentru administrația civilă era mai ușor să funcționeze acolo decât la Kiev, aflat la sute de kilometri mai spre est. Orașul dispunea de legături feroviare importante, clădiri administrative care puteau fi folosite rapid, fiind un oraș suficient de mare, 40.000 locuitori la acea vreme, pentru aparatul birocratic german destinat administrării Ucrainei, dar suficient de mic pentru a fi controlat ușor.
Alegerea orașului Rivne exprima și pierderea unei bătălii politice între Alfred Rosenberg, ministrul german pentru teritoriile ocupate și nucleul dur al liderilor naziști care doreau aplicarea legilor rasiale. Rosenberg, baltic de origine, educat printre altele și la Moscova, susținea aspirațiile de ”independență” ale ucrainenilor, belarușilor, georgienilor și a altor naționalități sovietice pentru a submina URSS, urmând ca noile state să devină vasale Reich-ului. Viziunea născută la Brest-Litovsk a fost înlocuită în vara lui 1941 de un model cu originile în Mein Kampf , care presupunea înființarea unor colonii în teritoriile sovietice, ce urmau a fi exploatate fără milă. Prin urmare, cum nu se dorea menținerea unei entități politice ucrainene, Rivne a fost ales pentru că reflecta prioritățile logistice și militare ale ocupantului, iar Kievul a rămas doar unul din marile orașe ale unui teritoriu colonial!
Articolul a încercat să prezinte o felie de 20 de ani din istoria Ucrainei. Dacă Kievul, Harkovul, Lvovul sau alte orașe au fost capitale ale statelor ucrainene în perioada 1917–1941, fie că acestea s-au numit Republica Populară Ucraineană sau Republica Sovietică Socialistă Ucraineană, Rivne a fost capitală doar pentru Reichskommissariat Ukraine (1941–1944), un regim de ocupație care, deși s-a suprapus pe mare parte din Ucraina, nu a reprezentat statul ucrainean.
Faptul că au existat mai multe centre de putere (Kiev, Harkov, Rivne) arată că teritoriul Ucrainei a fost un spațiu „de frontieră imperială”, disputat între imperiile vremii (rus, austro-ungar, german) sau între statele ce le-au succedat (Polonia, URSS), fragmentat politic, doar în aparență ”unificat”, abia în cadrul URSS. S-a ajuns astfel ca estul și vestul Ucrainei să aibă moșteniri istorice diferite, primul a fost mai mult legat de spațiul rus și sovietic timpuriu, al doilea a fost legat de Polonia și Austro-Ungaria. Din perspectiva de azi, faptul că au existat mai multe „capitale” reflectă mai puțin instabilitatea Ucrainei și mai mult poziția ei geografică între imperii și rolul ei ca teritoriu disputat în secolul XX. Stabilitatea actuală a Kievului drept capitală a Ucrainei, ne duce cu gândul la un stat care și-a consolidat centrul politic, după perioade lungi de fragmentare, influențe imperiale și ocupații succesive. Cu toate acestea, capitalele unui stat, fie ele efemere, nu reprezintă doar simple decizii administrative ale unui moment istoric, ci proiecte cu o puternică încărcătură simbolică și strategică, capabile să supraviețuiască generațiilor și să reapară atunci când condițiile devin favorabile.
responsivevoice
