Sebastian CĂTĂNOIU ■
Războiul declanșat de Federația Rusă împotriva Ucrainei, în februarie 2022, reprezintă cel mai amplu conflict convențional desfășurat în Europa după cel de-al Doilea Război Mondial.
Deși invazia la scară mare include elemente caracteristice beligeranței moderne, operațiuni cibernetice, utilizarea dronelor, atacuri psihologice împotriva maselor bazate pe dezinformare și sancțiuni economice, aceasta este, în esență, o agresiune caracterizată prin utilizarea pe scară largă a forțelor terestre, artileriei, aviației și a mobilizării resurselor naționale.
Invazia din Ucraina e un conflict de mare intensitate, în care obiectivele militare sunt direct legate de cele politice și strategice. Rusia urmărește modificarea echilibrului de putere în Europa de Est, împiedicarea integrării euroatlantice a Ucrainei și consolidarea propriei influențe regionale, iar Ucraina este preocupată de apărarea suveranității și integrității sale teritoriale, precum și menținerea independenței politice. În același timp, conflictul are o dimensiune internațională pronunțată, aliații europeni și, cu oarece sincope, Statele Unite sprijină Ucraina prin asistență militară, economică și informațională, în timp ce Rusia încearcă să reziste presiunii sancțiunilor economice și izolării diplomatice.
Doctrina militară a lui Carl von Clausewitz (1780–1831), expusă în lucrarea Despre război, definește războiul drept „continuarea politicii prin alte mijloace”, subliniind că utilizarea forței militare este întotdeauna subordonată obiectivelor politice ale statului. În această viziune, războiul nu constituie un scop în sine, ci un instrument prin care conducerea politică urmărește realizarea intereselor naționale sau altfel spus intenţia politică este scopul, războiul este mijlocul şi niciodată mijlocul nu poate fi gândit fără scop. Un concept central al doctrinei sale este „trinitatea ”, formată din trei elemente interdependente: guvernul, care stabilește obiectivele politice; armata, care execută operațiunile militare; și poporul, care oferă sprijinul moral și material necesar desfășurării conflictului. Echilibrul dintre aceste trei componente determină capacitatea unui stat de a purta un război și de a-și atinge obiectivele strategice.
Clausewitz introduce, de asemenea, conceptele de ”fricțiune” și ”ceața războiului”. ”Fricțiunea” reprezintă totalitatea dificultăților neprevăzute care apar în desfășurarea operațiunilor militare : erori de comandă, probleme logistice, condiții meteorologice sau reacții neașteptate ale adversarului. ”Ceața războiului” descrie incertitudinea permanentă în care sunt luate deciziile, cauzată de lipsa informațiilor complete și de caracterul imprevizibil al conflictului. Un alt element definitoriu este conceptul de ”centru de greutate”, care desemnează sursa principală a puterii adversarului. Aceasta poate fi reprezentată de forțele armate, conducerea politică, alianțele, economia sau sprijinul populației. Identificarea și neutralizarea centrului de greutate sunt considerate esențiale pentru obținerea victoriei strategice.
Clausewitz face și distincția dintre războiul absolut, un model teoretic în care conflictul tinde spre utilizarea nelimitată a forței, și războiul real, care este întotdeauna limitat de obiectivele politice, resursele disponibile și contextul internațional. Războiul real nu se derulează în limitele războiului absolut, deoarece intervin o serie de factori externi, dintre care cel mai important este factorul politic, responsabil pentru introducerea elementelor de „raţionalitate” în conflict, prin stabilirea clară a unor scopuri şi prin delimitarea explicită a cadrului de aplicare.
Doctrina lui Sun Tzu, prezentată în lucrarea Arta războiului, redactată în China în jurul secolelor al V-lea–al IV-lea î.Hr., se concentrează asupra modului în care războiul trebuie planificat și condus pentru a obține victoria cu costuri minime. Principiul fundamental al doctrinei sale este că cea mai înaltă formă a victoriei este aceea obținută fără luptă : „În război cea mai bună politică este să cucereşti statul intact; distrugerea lui reprezintă ultima soluţie”. În concepția lui Sun Tzu, scopul comandantului nu este distrugerea totală a adversarului, ci determinarea acestuia să renunțe la luptă prin utilizarea inteligentă a informației, surprinderii, manevrei și presiunii psihologice. Sun Tzu afirmă că „toată arta războiului se bazează pe înșelăciune”, subliniind importanța inducerii în eroare a adversarului cu privire la intenții, capacități și direcția acțiunilor. Mascarea propriilor vulnerabilități și exploatarea punctelor slabe ale inamicului sunt considerate elemente decisive pentru obținerea avantajului strategic.
Doctrina pune un accent deosebit pe cunoașterea adversarului și a propriilor capacități, succesul depinde de informații corecte și de o evaluare realistă a raportului de forțe. În acest sens, recunoașterea, spionajul și colectarea informațiilor sunt componente esențiale ale strategiei. Sun Tzu promovează, de asemenea, flexibilitatea și adaptabilitatea, considerând că un comandant trebuie să își adapteze permanent planurile la evoluția situației și să evite acțiunile rigide. Strategia trebuie să exploateze oportunitățile create de schimbarea condițiilor de pe câmpul de luptă și să utilizeze cât mai eficient resursele disponibile. Sun Tzu avertizează că războaiele prelungite epuizează resursele statului și reduc șansele obținerii unei victorii durabile. Din acest motiv, el recomandă campanii rapide, bine planificate și orientate către obiective strategice clare, evitând conflictele de uzură.
Numeroase elemente ale conflictului din Ucraina reflectă principiile formulate de Sun Tzu. În primele faze ale războiului, Rusia a încercat să obțină un avantaj prin surprindere, viteză și lovituri simultane asupra infrastructurii militare și politice a Ucrainei. De asemenea, ambele părți utilizează intens războiul informațional, operațiunile psihologice și atacurile cibernetice pentru influențarea percepțiilor și afectarea capacității de decizie a adversarului. Loviturile asupra centrelor logistice, utilizarea dronelor navale și aeriene, atacurile asupra depozitelor de muniții și operațiunile de dezinformare urmăresc diminuarea capacității adversarului fără confruntări directe disproporționate. Flexibilitatea și adaptarea permanentă la evoluția câmpului de luptă reprezintă elemente esențiale ale rezistenței ucrainene.
Dacă analiza este extinsă la nivel strategic, teoria lui Clausewitz oferă o explicație mai cuprinzătoare asupra războiului din Ucraina. Pentru Rusia, utilizarea forței militare urmărește obiective politice și geopolitice: influențarea orientării strategice a Ucrainei, modificarea raportului de putere în Europa și reafirmarea statutului de mare putere. Pentru Ucraina, războiul reprezintă mijlocul prin care statul își apără existența, independența și ordinea constituțională. În cazul statelor europene, sprijinul acordat Ucrainei urmărește, măcar declarativ, apărarea principiilor dreptului internațional, consolidarea securității europene și descurajarea utilizării forței pentru modificarea frontierelor recunoscute internațional.
Conflictul din Ucraina confirmă în mod evident conceptele clausewitziene de „fricțiune” și „ceață a războiului”. Planurile inițiale ale ambelor părți au fost influențate de informații incomplete, dificultăți logistice, rezistența adversarului și evoluții neprevăzute. Estimările privind durata războiului, eficiența operațiunilor militare și reacția comunității internaționale s-au modificat în mod repetat pe parcursul conflictului. Aceste elemente demonstrează că războiul nu poate fi controlat integral și că incertitudinea rămâne una dintre caracteristicile sale fundamentale.
Aplicarea conceptului clausewitzian de ”centru de greutate” (schwerpunkt) în războiul din Ucraina evidențiază faptul că fiecare parte implicată urmărește neutralizarea sursei principale de putere a adversarului. În acest conflict, centrul de greutate nu este reprezentat exclusiv de forțele armate, ci de ansamblul elementelor care permit continuarea efortului de război. Pentru Federația Rusă, centrul de greutate poate fi identificat în capacitatea statului de a mobiliza și susține un război de lungă durată, susținută de conducerea politică, industria de apărare, infrastructura energetică și logistică, precum și de controlul exercitat asupra aparatului administrativ și militar. Atacurile ucrainene asupra depozitelor de muniții, rafinăriilor, nodurilor feroviare, podurilor și bazelor aeriene urmăresc diminuarea acestei capacități de susținere a operațiunilor militare.
Pentru Ucraina, centrul de greutate este reprezentat de capacitatea statului de a continua rezistența, bazată pe coeziunea politică și socială, funcționarea instituțiilor, moralul populației și al forțelor armate, precum și pe sprijinul militar, financiar și informațional acordat de statele occidentale. Din această perspectivă, atacurile ruse asupra infrastructurii energetice, rețelelor de transport, centrelor industriale și orașelor urmăresc diminuarea rezilienței societății ucrainene și reducerea capacității acesteia de a susține efortul de război. Distrugerea sistematică a infrastructurii ucrainene se îndepărtează de principiile formulate de Sun Tzu, care recomandă obținerea victoriei cu costuri cât mai reduse și conservarea, pe cât posibil, a resurselor ce pot fi valorificate după încheierea conflictului, deoarece o victorie obținută prin devastarea completă a teritoriului și a infrastructurii poate diminua avantajele politice și economice ale învingătorului.
Un element esențial al conflictului îl reprezintă implicarea Statelor Unite și a aliaților occidentali, din perspectiva lui Clausewitz, acest aspect evidențiază faptul că războiul este integrat într-o strategie politică mai amplă. Statele Unite urmăresc menținerea securității europene, consolidarea alianțelor și descurajarea unor acțiuni similare în alte regiuni. Rusia, la rândul său, încearcă să limiteze influența occidentală în spațiul considerat de interes strategic. Acest joc al marilor puteri depășește nivelul tactic și confirmă dimensiunea politică a conflictului.
Conflictul din Ucraina s-a transformat într-un război de uzură, ceea ce contravine recomandărilor strategului chinez privind evitarea războaielor lungi, care presupun costuri economice și umane foarte ridicate. Mobilizarea economiei, recrutarea rezerviștilor, extinderea producției industriale și adaptarea societății la un conflict de lungă durată sunt caracteristici apropiate de războaiele analizate de Clausewitz. Conflictul demonstrează că voința politică și capacitatea statului de a mobiliza resurse materiale, umane și economice sunt la fel de importante ca performanța militară propriu-zisă. Reziliența instituțională și sprijinul populației influențează decisiv capacitatea fiecărei părți de a continua lupta.
Compararea celor două teorii evidențiază faptul că ambele oferă explicații relevante, însă la niveluri diferite de analiză. Sun Tzu explică eficient modul de desfășurare a operațiunilor tactice și operaționale. Utilizarea dronelor, războiul informațional, operațiunile speciale, dezinformarea și loviturile asupra infrastructurii critice reflectă adaptarea conflictului la noile tehnologii și confirmă actualitatea principiilor sale. Cu toate acestea, caracteristicile fundamentale ale războiului din Ucraina sunt explicate mai bine de doctrina lui Clausewitz. Conflictul, determinat de obiective politice, presupune mobilizarea întregii puteri a statului, implică alianțe internaționale și evoluează sub influența permanentă a voinței politice, a fricțiunii și a incertitudinii. Mai mult, războiul din Ucraina confirmă conceptul clausewitzian al „trinității” adică interacțiunea dintre guvern, forțele armate și populație. Capacitatea Ucrainei de a rezista și cea a Rusiei de a susține un conflict prelungit depind nu doar de performanțele militare, ci și de coeziunea politică, sprijinul populației și funcționarea instituțiilor statului.
Războiul din Ucraina demonstrează că teoriile clasice ale strategiei militare rămân relevante pentru analiza conflictelor contemporane. Principiile formulate de Sun Tzu sunt vizibile în utilizarea informației, a surprinderii, a tehnologiilor moderne și a operațiunilor indirecte. Totuși, aceste elemente explică în principal nivelul tactic și operațional al războiului. La nivel strategic și politic, conflictul din Ucraina este mult mai apropiat de teoria lui Clausewitz. Obiectivele politice determină utilizarea forței, statele mobilizează resurse naționale și alianțe internaționale, iar succesul militar este evaluat prin capacitatea de a produce efecte politice durabile. Implicarea Statelor Unite și a aliaților occidentali, reziliența instituțională a Ucrainei și obiectivele geopolitice ale Rusiei confirmă că războiul reprezintă, în esență, un instrument al politicii.
În concluzie, războiul din Ucraina poate fi caracterizat drept un conflict purtat prin metode care integrează numeroase principii formulate de Sun Tzu, însă a cărui logică strategică este explicată în mod predominant de teoria lui Clausewitz. Dimensiunea convențională a confruntării, mobilizarea resurselor naționale și subordonarea acțiunilor militare unor obiective politice și strategice conferă modelului clausewitzian cea mai cuprinzătoare capacitate de interpretare a evoluției conflictului. În același timp, evoluțiile recente ale războiului evidențiază o tendință de extindere a spațiului de confruntare, ilustrată de atacurile desfășurate atât asupra infrastructurii și obiectivelor militare din Ucraina, cât și asupra unor ținte situate în interiorul Federației Ruse. Aceste acțiuni indică o diminuare treptată a distincției dintre front și adâncimea strategică a teritoriului național, ceea ce apropie conflictul de unele caracteristici ale războiului total.
Deși acest conflict nu poate fi încadrat, în sens strict, în categoria războiului total, se observă o mobilizare tot mai amplă a resurselor statului și societății de ambele părți. Economia, industria de apărare, infrastructura energetică, sistemele de comunicații și populația civilă au dobândit o importanță strategică majoră, întrucât contribuie direct sau indirect la susținerea efortului de război. În această logică, pentru conflictele contemporane de mare intensitate, delimitarea dintre spațiul militar și cel civil tinde să devină din ce în ce mai estompată, iar succesul strategic depinde atât de eficiența operațiunilor militare, cât și de capacitatea societății de a susține un conflict prelungit.
