Andreea BADEA ■
Sticlă spartă în mii de cioburi…colorate, topite și remodelate, pictate și împreunate, transformată în povești. Sunt vitralii, ferestre tălmăcitoare ale unor istorii vii sau închipuite în funcție de lumina ce le pătrunde și de imaginația celui care le “citește”. Exact ca viața…
Mihai Pâlșu, alintat «Țiganu’», de tata, nici nu-și putea găsi o pasiune mai potrivită. Porecla îi vine de la pielea de tăciune, temperamentul exploziv, claia de păr lung purtat în coamă sălbatică din care barba deasă pare să curgă firesc. Dulce la vorbă, cu țigara mereu aprinsă și o vie curiozitate ce pare să-l fi purtat prin toate domeniile.
Sunt prieteni de peste 30 de ani, din vremea când lucrau la ziarul Ziua. Tata la Constanța, el la București, iar eu îl țin minte din vacanțele petrecute împreună și din reuniunile de familie. După mulți ani, în care-l rememoram vag din amintirile copilăriei ori din postările de pe social media, săptămâna trecută l-am regăsit aievea și de data asta l-am privit prin ochii adultului.
Am întâlnit acum un creator plenar, un sticlar ce sunt convinsă că nu întâmplător a ajuns să creeze vitralii. Cred că această modalitate de expresie plastică definește însuși omul în care sălășluiește artistul, și el făcut din bucăți de viață, experiențe și pasiuni colorate diferit, topite, remodelate, împreunate cu un trainic liant metalic ce definește tușele individuale din compoziție și contextul pe de-a-ntregul, totul adunat într-un întreg care nu seamănă cu nimeni altcineva. Acesta este tabloul vieții cu Mihai Pâlșu, creatorul propriului personaj.
Născut la Severin, mutat la București, și-a găsit locul de suflet în județul Dâmbovița, pe-un picior de plai, pe-o gură de rai numită Pietroșița, unde am ajuns și noi într-o caldă după-amiază de octombrie, preț de un…vitraliu. Atât! Numai că uneori pleci de acasă cu un gând și te întorci cu o poveste.
Astfel, ne-am trezit într-o oază în care veverițele se dădeau în leagăn pe beteala de ramuri a verticalelor candele verzi, coloane de sprijin la templul norilor, numite conifere de către profani, iar canonul păsăresc închina imnuri a cappella măreției lui Rheei-Cybele. O masivă locuință circulară din piatră, cărămidă și lemn, reproducând arhitectura din davele dacice, zidită în buza pădurii este locuința atelier-muzeu a ziaristului plastician ce și-a ratat vocația timpurie de geodez. În puține cuvinte, locul poate fi descris cu expresia latină, consacrată: “Sancta simplicitas!”
Dincolo de ușă se dezlănțuie adevăratul spectacol de exuberanță…plastică și cromatică, locul în care iubitorul de artă și autentic ludic află chinurile mistuitoare ale copilului în magazinul cu jucării. Pe noi, adică eu și pe Alex- soțul meu, ne-a potopit un șuvoi de caldă lumină, asemeni celui care ar trebui să se pogoare din arcadele turlei centrale asupra cristelniței din naos la săvârșirea tainei botezului. Pânza de lumină, blândă, mată, uniformă, mângâia gentil pereții, balustradele și scările; încadra perfect vitraliile, picturile, sculpturile și modelajele din casă. Mașini de scris, inventar casnic vechi, popular, tradițional sau instrumente și obiecte vechi uitate discret, într-o neglijență cu tâlc pe marginea scărilor și pe polițele din casă descifrează matricea identitară a gazdei. Uși îmbrăcate în piele de animale sălbatice ori sculptate în lemn, cărți, viniluri și casete audio. Nimic nu e lăsat la întâmplare, deși totul lasă impresia unui univers haotic, construit după propriile reguli ale omului liber, nesupus. Un loc în care obiectele nu sunt doar obiecte, ci pietre de aducere aminte din vieți trecute, pasiuni și întâmplări viitoare.
…Pe masa din imensul living central, ne aștepta cu o delicioasă musaca de cartofi cu carne de vită al cărei proces de preparare și “rateuri” gastronomice le-am aflat în timp ce o savuram. Mihai sudează poveștile și țigările cu aceeași naturalețe. Și are de unde. A adunat istorii și experiențe pentru o mie de vieți. Ne-a istorisit interviul pe care i l-a luat lui Pelé la Campionatul Mondial de Fotbal din America, în 1994. Despre viața din Turnu Severin, despre vremuri și oameni pe care i-a întâlnit de-a lungul “drumului”. Ne-a zis cum în tinerețe s-a înscris la admitere la Facultatea de Arhitectură împins de tatăl său și motivat de dorința de a fenta armata. Nu a intrat și a încercat în anul următor la Inginerie mecanică. Nici atunci nu a fost să fie. A făcut stagiul obligatoriu de armată cu durata de un an și trei luni și apoi a urmat și studii superioare la Facultatea de Geodezie. A lucrat puțin în domeniu, apoi a schimbat direcția. Sau poate doar a continuat să caute. Desenator, fotograf, fotbalist, ziarist, iar de vreo 20 de ani, plastician. Un om care pare să nu fi avut niciodată răbdare să încapă într-o singură definiție.
«Énacameronul» nostru a continuat firesc până târziu în miez-de-noapte, trecând prin politică, sport, mecanică, artă, muzică, film și în final chiar și câteva amintiri cu familia mea…toate în mijlocul pădurii, cu timpul încremenit.
Smoala nopții fără lună era zgâriată mut, din depărtare de goarnele pazei ce gonea urșii cu sentimentul că în căminul de aici cronologia e drămuită în: povești, curiozități, râsete și țigări sudate una de la alta.
Am plecat de la Pietroșița cu un miraculos vitraliu-totem dar și cu senzația că intruzionasem universul unui om care a știut să-și adune cioburile de sticlă ale vieții, să le dea forme noi și să le așeze împreună compunând povestea sa din fractalii. Și până la urmă, poate că asta transmit și vitraliile lui.
