C.M. VLAICU ■
● ● Motto: Nu există nicio fiară în lume mai periculoasă decât omul ignorant căruia i s-a dat pe mână puterea. Ronald Reagan ●
O profesoară și un copil răniți cu un cuțit într-o școală din Bistrița. O primărie istorică incendiată la Limoges, în timpul violențelor care au urmat unui protest împotriva scumpirilor: ce au în comun? O relație proastă cu educația și cu instituția numită școală.
După aceste evenimente, se vorbește în presă despre pază, sancțiuni și intervenții, dar insuficient despre lunga perioadă în care se formează raportul unui tânăr cu societatea și cu propriile nemulțumiri. Acolo, într-o muncă zilnică lipsită de spectaculozitate, educația și cultura își produc efectele. Sau își fac simțită absența.
Tinerii de pe străzile Parisului, ca și puștiul din Bistrița, nu au obiceiuri de lectură, nu au rutina mersului la muzeu, nu apreciază eminențele cenușii, nu au idoli în lumea culturală, ci doar frustrare hrănită în rețele sociale.
Lectura oferă acces la experiența altuia și un vocabular în care supărarea poate fi exprimată înainte să devină gest. Muzica familiarizează copilul cu exercițiul, cu răbdarea și cu frumosul. Istoria dă înțeles unei clădiri pe lângă care altfel ai trece fără să o vezi. Din asemenea experiențe se formează discernământul, empatia și deprinderea de a conviețui. Nu există o carte care să garanteze buna purtare, dar există o sărăcie a reperelor care lasă omul la discreția impulsului.
Din păcate, această formare ne preocupa mai puțin decât confortul imediat. Vrem copii si tineri instruiți, autonomi și echilibrați, dar efortul necesar pentru a ajunge la asta este negociat la fiecare pas. Lecția să fie scurtă, tema puțină, lectura rezumată, dificultatea eliminată. La capătul acestui șir de concesii, ne surprinde că răbdarea și autocontrolul nu există ?
Adulți și copii, deopotrivă, cer concesii efortului școlar. Și votează politicienii care îl promit.
Dar educația nu se construiește la fără frecvență; are nevoie de timp efectiv petrecut învățând, de explicații reluate, greșeli corectate și adulți care rămân implicați și după ce entuziasmul începutului a trecut.
Toate reformele “cool” încep să ne arate “chix”.
Ecranul luminos poate sprijini educația, sau poate să-i ascundă absența. Tema transmisă pe telefon ajunge în același loc cu Roblox, Facebook, conversațiile și notificările de care apoi îi cerem tânărului să se desprindă. Îi indicăm dispozitivul drept instrument școlar și ne așteptăm să-l folosească având discernământul care nu este format. Comoditatea adulților intră astfel în programul elevului sub numele de „modernizare”.
Pe hârtie, folosim “manual, auxiliar, culegere, fișă și încă un caiet special”. Un manual bine făcut ar permite parcurgerea coerentă a materiei fără această suită de achiziții. Dar părintele plătește, copilul cară, iar numărul paginilor ajunge să sugereze o rigoare care, de fapt, nu există !
Părinții sunt complici la această luptă dintre educație și confort: contestarea oricărei dificultăți îi transmite copilului că efortul reprezintă o eroare de sistem, reparabilă prin intervenția mamei sau a tatălui.
Autoritatea profesorului se erodează în episoade mărunte: observația devine ofensă, regula se negociază individual, iar ora începe cu justificari către un grup de părinți nemulțumiți. În acest climat, exigența ajunge o complicație pe care profesorul o poate evita. Costul acestei liniști se vede pe strazile Parisului și în școala din Bistrița.
Uniforma școlară ilustrează felul în care o regulă poate fi tratată ca o nedreptate. Pentru familia care își calculează factura la încălzire și benzina până la serviciu, participarea copilului la un mic fashion week școlar este încă o presiune fără legătură cu învățarea. Există și un paradox: dacă uniforma ar deveni semnul distinctiv al unor școli, o parte dintre adversarii ei ar descoperi brusc eleganța disciplinei.
În același timp, meritul cere de o vizibilitate pe care nu i-o mai acordăm. Elevul care obține un rezultat prin muncă oferă un reper, iar premiile și recunoașterea publică dau greutate acestui reper – dar am renunțat la acest tip de meritocrație, ca să menajăm pe cei neperformanți. Când reușita trece discret, iar conflictul școlar ocupă scena, ierarhia e un eșec.
Veniturile sunt absorbite de cheltuielile curente, iar cartea, concertul și meditația sunt mai ușor de amânat decât factura. Aici s-ar vedea utilitatea unei școli publice capabile să compenseze: în pregătire suplimentară gratuită, adaptată lacunelor, în acces la carte pentru elevi și profesori, într-un pașaport cultural care să includă spectacole, muzee și, unde este cazul, transport. Sunt forme concrete de acces la educație, cu efecte care pot fi urmărite.
Pentru un elev rămas în urmă, câteva zile de recuperare bine organizată pot valora mai mult decât o excursie plătită cu dificultate în „Școala altfel”. Pentru altul, prima întâlnire cu un muzeu poate schimba sensul unei clădiri istorice: din decor al orașului, în moștenire care îl privește.
În absența acestora, la Limoges, o nemulțumire legată de costul vieții a fost urmată de distrugerea unui bun comun a cărui valoare nu a fost înțeleasă. Incendiul a adăugat comunității o pierdere și o viitoare cheltuială. La Bistrița, o nemulțumire legată de colegi – o lupta de guerrilă.
Ar fi util ca și reformele școlare să pornească de la o înțelegere mai atentă a ceea ce merită păstrat. Schimbarea ministrului nu anulează valoarea unor practici verificate, după cum vechimea lor nu le face automat vetuste. Școala este tot mai consumată în reorganizări și are tot mai mai puțină energie pentru elevi.
[/responsivevoice]
