Dan MIHĂESCU ■
Înainte de căderea Zidului Berlinului URSS reprezenta avangarda științei, tehnicii, inovării, artei și înarmării pentru popoarele lumii infestate de anofelul comunist. Cealaltă parte a umanității, vlăguită de tarele traiului capitalist, în loc să se bucure în ignoranță de viața tihnită, trăia cu spaima zilei de mâine de temă să nu scape de sub control progresul tehnologic al Moscovei.
În epoca, făcuse furori butada cu piticul sovietic care era cel mai mare din lume (Самый большой гном в мирe). Se pare că morbul acesta al hiperbolizării auto-gratificatoare îi atinsese pe ruși, și ulterior prin contaminare pe sovietici, încă de pe vremea lui Petru cel Mare, acesta fiind un semn de marcă al civilizațiilor rudimentare, neemancipate.
Balșoi, balșoaie…balast
Pe linia asta a potemkiniadelor oficiale și a nevoii de validare în fața celor atestați superiori pe plan mondial, U.R.S.S și-a înlocuit piticul sovietic cu nenumărate artificii propagandistice care uneori au rodit imagologic. Spre ezemplu, rușii au lansat primul satelit artificial-Sputnik, tot ei au înfăptuit cumplită dramă inutilă a cățelei Laika-primul animal lansat în spațiu și prima ființă decedată în afara Pământului, primul om în spațiul circumterestru a fost un rus ca și prima femeie cosmonaut; cea mai puternică bombă termonucleară (Bomba “Țar”), URSSS a avut cea mai bună echipă de gimnastică, cei mai buni balerini cei mai campioni patinatori; cel mai mare pepene verde, cea mai uriașă fasole era rusească – nu vrejul lui Jack, cel mai mare cartof, cel mai mare porc și cea mai lăptoasă vacă etc. Și tot așa până prin 1990, când depășind toate recordurile din lume și-au luat o bine meritată pauză.
Spre exemplu la Moscova, în curtea Kremlinului, se păstrează cu titlu de glorie eternă două exponate: cel mai mare clopot de biserică din lume – Clopotul Țar și cel mai mare tun medieval din lume Tunul Țar. Ambele inutile. Clopotul Țar zace ciobit de sute de ani, după ce s-a prăbușit cu turla bisericii cu tot, în timpul montării, sub povara propriei greutății iar Tunul Țar, tot așa, n-a tras niciodată deoarece nu au putut construi nicio mașinărie cu care să încarce imensele ghiulele pe țeavă. Bine, nici nu erau siguri dacă nu explodează în timpul tragerii.
Atent și bine familiarizat cu piticii sovietici, identificasem cu mult timp înainte declanșării invaziei din Ucraina că Moscova începuse reîncălzirea mitului invincibilității Maicii Rusii, propaganda putinistă promovând în delir noile arme făceau de râs forța gravitației și contraziceau legile fizicii dar și ale bunului simț, inventate de celoveci și construite de industria națională.
Satan nu face nici-un ban
Doar că ce să vezi, Cel mai Mare Pitic de la Kremlin a făcut față cu realitatea în urmă cu trei zile la o probă de rutină a noii rachete nucleare intercontinentale, cu care cu care înspăimântase lumea la televizor, Satan II/RS28 Sarmat. După ce i-au încălzit bine motoarele zburătoarei neînaripate și le-au turat la maximum, ca s-o slobozească spre cer, nastuplenia a explodat pe rampa de lansare din silozul subteran. Testul real a fost eșec spectaculos…unul dintre cele șase eșuate anterior.
Imaginile din satelit indică un crater uriaș căscat în sol, la poligonul de la Plesețk, după explozia rachetei ceea ce denotă capacitatea reală a acesteia de produce dezastre…dacă ar prinde aripi.
Și când te gândești că pentru Forțele Aero-Spațiale ale Federației Ruse racheta Satan II/RS28 Sarmat este deja înregistrată în serviciu de luptă.
Cel mai Mare Pitic de la Kremlin consideră că are nevoie disperată de noi rachete intercontinentale ca lumea să se teamă de amenințările lui. Actuale rachete din dotare sunt proiectate în urmă cu 50 de ani iar cele din generația anterioară (SS-18 Mod. 1, 2, 3 Satan) au fost fabricate în Ucraina, la Dnipro, și nici industria rusească nu are capacitatea tehnică și tehnologică să le fabrice.
Revenind la povestea noastră, rușii spuneau despre presupusa rachetă că poate zbura 18.000 de kilometri fără a fi interceptată și că poate lovi oriunde, oricând, prin surprindere.
Pur și simplu, în loc să zboare peste Polul Nord, zboară peste Polul Sud și îi ia pe americani, cum ar veni, pe la spate iar din fișa tehnică rezultă că poate să ducă tot felul de chestii în pântec de la focoase nucleare grele și ușoare până la alte rachete hipersonice. E o rachetă care lansează alte rachete și dispune de propria-i antiaeriană, adică lansează rachete antiaeriene care interceptează și doboară rachetele antiaeriene ale inamicului. Malefic. Rușii au planuri mari cu racheta asta. Adică, ce pot să facă americanii dacă rușii au nu una, nu 20, ci 20 de regimente echipate cu sute de astfel de rachete?! Dar a făcut pleosc, deocamdată, la probe. Istorie și amintește că nu e primul test ratat al unei rachete rusești. Cică într-un context similar, pe 24 octombrie 1960, la Cosmodromul de la Baikonur, în timpul unei lansări de test a rachetei R16 au murit cam 300 de ruși, ingineri și militari printre care a murit ars și mareșalul Mitrofan Nedelin, erau al Uniunii Sovietice, Șeful Statului Major al Artileriei. Accidentul fusese cauzat de un scurtcircuit care a bufnit rezervorul principal de combustibil.
Dar dacă ne întoarcem în timp, pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial și a Războiului Rece, ne amintim că Stalin avea o armată continentală terestră foarte puternică, o aviație destul de înapoiată tehnologic și o flotă cu nave puține și cam proaste. De partea cealaltă, americanii aveau o armată terestră destul de slabă, ca toți aliații occidentali, o flotă formidabilă și o aviație extrem de puternică. În plus, americanii aveau BOMBA.
Pe urmă rușii au furat și ei bomba atomică de la americani și și-au făcut și ei una dar problema era că nu aveau ce să facă cu ea. Nu aveau avionul care să o ducă până în America. În general, nu aveau un avion care să o ducă undeva, oriunde, nici chiar în Europa, pentru că aviația de vânătoare americană putea să doboare orice avion rusesc, indiferent de câtă protecție îi asigurau rușii. Tupolev a încercat să facă ceva în sensul ăsta. A copiat un B29 american, ce fusese lovit de japonezi și a aterizat forțat pe lângă Vladivostok. Rușii l-au recuperat, americanii au trimis echipa tehnică cu piesele de schimb, l-au reparat dar când a fost gata, rușii i-au urcat pe toți în alt avion și i-au trimis acasă, via Aleutine. Avionul a rămas în URSS și Tupolev a primit ordin să-l copieze. Circula chiar o snoavă, că l-au copiat identic, inclusiv culoarea cablurilor însă la un moment dat cineva a încerca o glumă întrebându-l pe Beria dacă-i pictează pe fuselaj steaua albă americană USAF sau steaua roșie sovietică? Glumețul a ajuns în lagăr înainte de a se usca vopseaua. Bomba sovietică era însă balșoaie. Mult mai balșoaie decât cea americană și nu încăpea în bombardierul Tupolev 4 (Tu4), copia lui B29. Dificila problema a sovieticilor era cum să ducă ei bomba până în America? Aveau o soluție compusă din două bucăți: micșorau bomba sau măreau avionul. Inginerii lui Tupolev nu au fost în stare să facă un bombardier Tu 4 mai balșoi. Atunci, au micșorat bomba și l-au pus la treabă pe Korolev, să facă rachete care să poată duce bomba până în America. Iar Koroliov a făcut și el, după cum le era firea rușilor, tot o rachetă balșoaie. Foarte balșoaie. Și foarte complicată. Cu pobleme. Prototipurile tot explodau, dar în fine, la un moment dat, rușii aveau o rachetă. Însă bomba nu era gata iar pe Hrușciov l-a mâncat în fund, atunci, să lanseze Sputnikul.
La momentul respectiv toată lumea văzuse că rușii au o rachetă capabilă să ajungă pe orbită dar puțini știau că de fapt rușii nu aveau o rachetă capabilă să ajungă în America. Și uite așa yankeii au intrat în cursa spațială. De fapt, americanii nu aveau nevoie de rachete atât de puternice. Ei puteau lansa rachete nucleare care să lovească URSS și din Europa, și din Turcia și de pe submarine din Mediterana sau Oceanul Înghețat.
De aia a și fost problema cubaneză. Rușii au dus în Cuba rachete ca să lovească America pentru că din altă parte nu aveau de unde. În schimb americanii aveau rachete mai mici și mai bune. Foloseau alt tip de motor, cu alt tip e combustibil ce le permitea să fie gata de lansare în câteva minute. Racheta rușilor cea balșoaie era gata în câteva zile. Adică putea fi distrusă de americani imediat ce era ridicată pe lansator, deasupra pădurii.
N-au putut dar au mai vrut
Cursa spațială – și a înarmărilor – le-a ieșit bolșevicilor sovietici pe nas. Cheltuiau foarte mult. Bine, și americanii cheltuiau dar americanii nu aveau problema armatei terestre. Rușii țineau numai în Republica Democrată Germană (RDG), în spatele Zidului Berlinului 800.000 de soldați, de două ori mai mulți decât toată armata terestră americană.
Americanii aveau o flotă navală teribilă. Rușii abia se chinuiau să își facă una. Alte costuri. Americanii aveau o aviație formidabilă. Rușii au venit din urmă cu niște eforturi din cale-afară de mari.
Între timp, rușii au reușit să dezvolte rachete mai mici și, cumva, să țină pasul tehnologic, astfel încât să nu rămână foarte mult în urma americanilor, dar problema lor e veche de 80 de ani; cum să își ducă bombele până în America, trecând de NORAD și de anti-aeriana din Europa?
În plus, rușii aveau și costurile politice: partidul era finanțat direct de la buget. Și tot bugetul URSS finanța tot ce însemna revoluție mondială anticapitalistă, antiimperialistă…toate revoluțiile de oriunde, din orice junglă. Evident, toate astea aveau prioritate în fața a orice, inclusiv a hranei pentru omul sovietic, nou. Care era sovietic, dar era cam nemâncat. Ghinionul lui Hrușciov (și după aia și-al lui Brejnev) că nu mai aveau la dispoziție milioanele de sclavi din GULAG.
Ce am depănat până acum și ce s-a întâmplat în poligon dovedește că rușii au rămas strategic, în epoca Hrușciov, cu Satan II/RS28 Sarmat. Doar că americanii nu mai sunt demult acolo.
