Leonard MOCANU ■
Cea de-a patra zi, 9 martie, a coincis cu comemorarea celor 40 de mucenici din Sevastia, dar, pe cât de evidentă a fost sărbătorirea zilei anterioare, pe atât de trecută în anonimat a fost cea religioasă. Evident, ziua a început la micul dejun, cu ușile care s-au deschis la șapte și jumătate ”trecute fix”. Parcă dorind să ne spună ce rău îi părea că plecam, liftul (evident, unul singur) s-a defectat, astfel că nenorocoșii de la etajele superioare au făcut gimnastică sentimentală cu valizele pe scări. Nu știu pe ce criterii, noi am fost cazați la primul etaj (etajul 2, după moda de dincolo de Prut, unde cuvântul ”parter” nu există în dicționar), așa că nu am suferit prea mult de pe urma non-combatului ascensorului.
Odată îmbarcați, am pornit spre centrul orașului, pentru turul pietonal (pentru noi, pe lumină). Autocarul a parcat pe strada Columna, în proximitatea Catedralei Mitropolitane. Am traversat parcul catedralei, trecând pe lângă terasa ”Bonjour Cafe”, aglomerată la acea oră matinală, unde mulți localnici își începeau ziua în fața unei cești cu cafea, având drept fundal sonor muzică ”vintage”.
Am traversat Bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt și am intrat în Grădina Publică, unde am trecut pe lângă alte două cafenele, la fel de animate, pentru a ajunge pe Aleea Clasicilor. Aici, ne-am dat binețe cu numele grele ale literaturii române, de dincoace și de dincolo de Prut. În centrul aleii, un scuar ce găzduiește bustul marelui poet rus Aleksandr Sergheevici Pușkin, iar la capătul acesteia, Scuarul Europei, cu drapelul Uniunii Europene stilizat din pietriș colorat.
În imediata vecinătate a Grădinii Publice, era organizat un târg de obiecte de artă, cu un nume departe de a fi neaoș: Yardsale. Neguțătorii de ocazie expuneau diverse artefacte, în principal podoabe și bijuterii ”handmade”.
Am mai trecut o dată prin fața Parlamentului și Președinției, pentru a ne întoarce la timp la autocar, spre a nu întârzia la întâlnirea restantă cu ”Bucuria”. De data aceasta, am fost norocoși, fiind primii clienți (dacă exceptăm familia de localnici dispusă să cumpere, parcă, întreg magazinul). Deși fără intenția de a face achiziții dulci, până la urmă am umplut și noi o sacoșă, pentru că, nu-i așa, ochii văd, inima cere…
Odată cumpărăturile terminate, roata ”s-a învârtit”, urmând a ne îndrepta către Comrat, capitala provinciei autonome Găgăuzia. O primă ”cumpănă” a zilei a fost negocierea meniului cu reprezentanții restaurantului de la Crama Comrat. Cum oferta era foarte bogată, în ton cu cele anterioare, iar mâncarea era cam ultima noastră grijă, mulți colegi au optat să ”partajeze” o singură porție, fapt ce a stârnit nedumerirea și indignarea gazdelor viitoare, cam greu de convins să pună câte două seturi de tacâmuri la o singură farfurie și, mai ales, să identifice care, ce și cât mănâncă. Erau pe punctul chiar de a anula oferta, dar, până la urmă, în fața ultimatului ”take it or leave it”, adică ”ori ca noi, ori deloc”, au zis că mai bine fie și un lup mâncat de oaie.
Odată ajunși la cramă, am fost întâmpinați de doamna ghid, de fapt o persoană multitasking, îndeplinind în viața de zi cu zi funcția de oenolog, dar și pe cea de responsabil cu buna dispoziție. Doamna este una dintre reprezentantele celor câteva (sub cinci) procente de vorbitori ai limbii române din oraș, dar, oricum, a trebuit să facă eforturi uneori pentru a găsi cuvintele cele mai potrivite.
Crama Comrat este cea mai veche vinărie din Găgăuzia și din Sudul Republicii Moldova. În 1897, printr-un decret semnat de țarul Rusiei, au fost înființate mai multe facilități de producție pentru vinuri de masă de 40 de grade (Vodca), printre care și una la Comrat. În forma inițială, fabrica avea patru secțiuni: cea de producere, un beci de depozitare, o clădire pentru administrator și o cazarmă pentru lucrători. După al doilea război mondial, s-a adăugat o secție de prelucrare a strugurilor și de producere a vinului din struguri. În 1969, crama a fost introdusă în organica unui combinat agro-industrial, iar în 1995 a fost privatizată, sub denumirea de S.A. ”Vinuri de Comrat”. În prezent, compania deține circa 300 de hectare de vie. Având în vedere populația majoritară a regiunii, turci ortodocși, calul este unul dintre simbolurile acesteia, fiind prezentat cu mândrie pe emblema vinăriei.
Dacă la celelalte crame vizitate am avut impresia de prezent, crama Comrat trăiește încă în secolul trecut, ba chiar, din unele puncte de vedere, mai spre începutul acestuia. Clima extrem de secetoasă și terenul arid pun la grea încercare viața viticultorilor din Comrat, după spusele gazdei noastre fiind nevoie de a căra apă cu cisternele inclusiv pentru a uda vegetația din curtea cramei. Utilajele au patina timpului, iar în unele hale cerul se poate vedea direct prin găurile din acoperiș. Nici pe departe barique-uri de stejar franțuzesc sau utilaje de ultimă generație.
Chiar și așa, producătorii de vin din Comrat sunt mulțumiți, oarecum, pentru că au fost introduși în rețeaua națională vini-viticolă a Republicii Moldova. În prezent, crama suferă și mai mult, de pe urma embargoului la care este supusă Federația Rusă, principala piață de desfacere până în urmă cu câțiva ani. Din spusele gazdei noastre, am aflat că piața rusă de vinuri, departe de a fi foarte pretențioasă la calitate și mai ales la modul de prezentare, ”înghițea” cvasitotalitatea producției, în tranșe măsurate la capacitatea a unul-două TIR-uri, cu plata la livrare. În prezent, beneficiarii europeni își limitează cerințele la cantități de ordinul sutelor de sticle, creând probleme suplimentare privind păstrarea vinurilor rămase, care trebuie transvazate în recipienți mai mici, pentru a nu se altera.
O altă problemă, care nu este numai a cramei Comrat, este cea a transferului de ”know-how”, tineretul nefiind prea interesat să deprindă tainele acestei profesii, cel mai tânăr lucrător al stabilimentului având 38 de ani. Asta cu excepția ospătarilor și picolilor din restaurant, aflați la vârsta adolescenței. Și când doamna ghid o spunea cu lacrimi în ochi, chiar că îți venea să o crezi, dar și să trăiești drama profesională alături de ea.
Vizita a inclus și o trecere prin muzeul cramei, de fapt sala de festivități, pavoazată cu drapelele fostelor republici sovietice și în care sunt expuse piese din urmă cu câteva decenii, la loc de cinste fiind abacele și mașinile de calcul cu bandă de hârtie.
Am trecut apoi prin sala de evenimente, în care ar fi trebuit să fim găzduiți dacă eram cuminți și ”păpam” tot. Așa, am fost conduși în restaurant, unde ne-am înfruptat, după dorință, cu produse de dulce sau de post, gustoase, dar mai ales în cantități apreciabile. A urmat degustarea, dintre cele cinci sortimente doar vinul pastoral apropiindu-se de gusturile mele.
Dealtfel, doamna Lăcrămioara a trebuit să achiziționeze mai multe sticle din acest sortiment, ”comision” pentru administratorul agenției, domnul Dan Gelep, care să fie folosit ca vin de împărtășanie pentru copiii instituționalizați care sunt în grija acestuia. Din discuții, am aflat că agenția își asumă multe acțiuni în beneficiul acestor copii, asigurându-le pachete cu îmbrăcăminte și dulciuri cu diverse ocazii, dar și participarea la excursiile organizate, atunci când rămân locuri disponibile. Iată un motiv în plus pentru a ne scoate pălăria în fața unor astfel de oameni de suflet, pentru care milostenia și profitul moral sunt pe primul plan.
Drumul până la Cahul a fost suficient de denivelat pentru a ne amesteca bine creierii, dar adevăratul tur de forță avea să urmeze pe malul drept al Prutului, la punctul românesc de trecere a frontierei. După ce vameșii și grănicerii moldoveni ne-au dat undă verde în mai puțin de o oră, la vama românească am stat două ore în autocar, ”admirând” cum toți lucrătorii din tură erau preocupați să verifice ”la sânge” conținutul remorcii de bagaje a unui autocar fără pasageri, în timp ce polițiștii de frontieră așteptau schimbul, pentru că duminica celor 40 de mucenici îi extenuase peste măsură.
Abia după schimbul de tură lucrătorii s-au îndurat să ne bage în seamă, fapt ce ne-a întârziat ”foaia de parcurs” cu mai bine de două ore. Pe drumul de întoarcere, ne-am luat rămas bun de la partenerii de călătorie la Galați și apoi la Tulcea, iar luminile Constanței s-au văzut la…Lumina, unde am rămas doar câțiva, precum în povestea celor zece negri mititei.
Era trecut de ora două, pe 10 martie, când ne-am despărțit și aproape trei noaptea, când am pus capetele pe pernă, lăsând bagajele nedesfăcute și amintirile nepovestite.
Acum, la mai bine de o lună de la aventura basarabeană, putem spune că excursia a fost la nivelul așteptărilor. Am văzut o țară cu un statut socio-politic extrem de complicat, în care venitul mediu este modest, dar, în contrast, discrepanța dintre cei ce au și cei ce se zbat în dificultăți este foarte mare. Nu am avut ocazia să interacționăm cu reprezentanții administrației autoproclamatei Republici Transnistrene, unde, spun cei ce cunosc, e o altă lume, dar experiența găgăuză ne-a servit drept exemplu. Am apreciat curățenia și liniștea capitalei Chișinău, precum și capacitatea moldovenilor de a se orienta economic către ”nișele” care le aduc profit și recunoaștere internațională. Pe de altă parte, peste intențiile și declarațiile de independență politică și economică ale oficialilor, pierderea piețelor de desfacere din Federația Rusă atârnă precum pietrele de moară.
Una peste alta, am mai făcut o bifă pe răbojul țărilor vizitate și am adăugat noi experiențe și amintiri.
