Ec. Gabriela RADU ■
Motto: Nu nivelul taxelor definește echitatea fiscală ci logica, transparența și corectitudinea aplicării lor.
Când comparațiile europene sunt folosite selectiv
În ultimele luni, românilor li se repetă insistent că în România impozitele pe proprietate sunt „printre cele mai mici din Uniunea Europeană” și că majorarea lor ar fi un act de aliniere la standardele europene. Afirmația este, însă, doar parțial adevărată și, mai ales, incompletă. În majoritatea statelor europene, nivelul impozitului pe proprietate nu poate fi desprins de arhitectura fiscală în ansamblu, de scutiri aplicate locuinței principale și de eficiența colectării.
Italia, de pildă, taxează în mod curent a doua proprietate, nu locuința de bază. Portugalia aplică reduceri pentru reședința principală. Franța utilizează valoarea cadastrală, dar oferă scutiri și facilități pentru anumite categorii sociale. Estonia, adesea ignorată în discursul oficial, are o taxă pe proprietate aproape simbolică. A compara România cu aceste state doar prin prisma unui procentaj brut este nu doar greșit, ci și manipulativ.
Ce impune PNRR și ce este comunicat publicului
Un alt argument invocat frecvent este Planul Național de Redresare și Reziliență. Se sugerează că „Bruxelles-ul” ar fi impus creșteri de taxe locale. În realitate, PNRR-ul nu stabilește cote de impozitare și nu solicită majorări bruște. El cere o reformă a sistemului de impozitare a proprietății, bazată pe principii clare: actualizarea bazei de impozitare, apropierea de valoarea de piață, eliminarea facilităților nejustificate și crearea unui cadru flexibil pentru autoritățile locale.
Această reformă ar fi trebuit susținută de un sistem informatic național care să permită evaluarea corectă și uniformă a proprietăților. Sistemul nu este încă funcțional, dar taxele au fost majorate. Practic, s-a început cu efectul, fără a fi construit mai întâi mecanismul.
Reforma „din pix” și lipsa de explicații
Aplicarea acestor măsuri a fost făcută abrupt, aproape de termenul-limită, fără etapizare și fără o comunicare reală cu cetățenii. Nu a existat o dezbatere publică serioasă, nu au fost prezentate studii de impact și nu s-au explicat clar efectele pe termen scurt, mediu și lung. Mulți contribuabili au aflat de „reformă” abia când au primit deciziile de impunere.
Comunicarea autorităților a rămas la nivel de slogan: „echitate fiscală”, „aliniere europeană”, „necesitatea reducerii deficitului”. În lipsa unor explicații concrete, aceste formule nu fac decât să alimenteze confuzia și neîncrederea populației, dar și să stimuleze instrumentele de manipulare ale partidelor din opoziție.
Taxe mai mari nu înseamnă automat venituri mai mari
Se induce ideea că majorarea taxelor locale va contribui semnificativ la reducerea deficitului bugetar. În realitate, ponderea taxelor locale în totalul veniturilor publice este redusă, iar baza de impozitare este rigidă. Deficitul bugetar este influențat în principal de TVA, accize, impozitarea muncii, cheltuielile sociale și costurile cu dobânzile.
Există state europene cu taxe mai mici pe proprietate, dar cu venituri locale consistente, datorită unui grad ridicat de colectare și unei administrații eficiente. Problema României nu este nivelul taxei, ci capacitatea redusă de colectare și tolerarea evaziunii fiscale.
Cine plătește și cine scapă
În lipsa unor mecanisme eficiente de combatere a evaziunii, presiunea fiscală cade, previzibil, pe cei care sunt deja știuți: proprietari corecți, pensionari, mici antreprenori, firme conforme. Rău-platnicii, economia gri și veniturile nedeclarate rămân, în mare parte, în afara atenției statului.
În acest context, apare un sentiment profund de nedreptate fiscală. Cetățeanul care își plătește taxele se simte penalizat, nu protejat. Iar atunci când nu vede îmbunătățiri clare în serviciile publice, în infrastructură sau în calitatea serviciilor administrației locale, încrederea în stat se erodează rapid.
Efecte economice ignorate în discursul oficial
Creșterea bruscă a taxelor pe proprietate pune presiune pe veniturile familiilor, reduce consumul și afectează investițiile. Pentru firme, costurile suplimentare se adaugă unui mediu fiscal deja impredictibil. Pe termen mediu, există riscul reducerii atractivității investițiilor imobiliare și al scăderii valorii de piață a proprietăților – exact baza de impozitare pe care statul încearcă să o exploateze.
Aceste efecte nu sunt discutate public. Nu sunt asumate. Nu sunt explicate.
O reformă fiscală fără legitimitate
O reformă fiscală reală presupune gradualitate, protejarea locuinței de bază, măsuri compensatorii pentru veniturile mici și o comunicare onestă. Presupune, înainte de toate, ca statul să-și corecteze propriile disfuncționalități: evaziunea, risipa, suprapunerile instituționale și ineficiența administrativă.
În forma actuală, creșterea taxelor pe proprietate nu este o reformă, ci o soluție de avarie. Una care lovește în cei corecți, fără garanții că va produce efectele promise. Iar atunci când statul cere mai mult, fără să explice clar de ce și fără să arate ce oferă în schimb, legitimitatea fiscală se pierde.
Câtă legitimitate poate avea o reformă fiscală construită pe comparații incomplete, aplicată înaintea construirii mecanismelor și comunicată prin sloganuri, într-un stat care nu reușește să-și corecteze propriile disfuncționalități?
Iar fără legitimitate, orice politică fiscală, oricât de „aliniată european” ar fi prezentată, riscă să eșueze.
[/responsivevoice]
