Gabriela RADU ■
Motto: Când costul este împărțit între milioane, iar beneficiul este concentrat la câteva mii, privilegiul devine politică publică.
În România, pensiile speciale nu mai sunt de mult o problema tehnică de politică publică, ci simbolul miserupismului profund al statului în raport cu cetățeanul. Într-un sistem în care majoritatea pensionarilor trăiesc din pensii pentru care au contribuit o viață, existența unor pensii acordate pe baza unor privilegii crește sentimentul de nedreptate socială.
Un sistem modern de pensii ar trebui să se fundamenteze pe principiul contributivității: contribui mai mult pe parcursul vieții tale active, primești mai mult când ești pensionar. Statul român a suspendat acest principiu pentru anumite categorii profesionale. Rezultatul? Un sistem cu două fețe: austeritate pentru majoritatea contribuabililor, generozitate pentru un grup restrâns de beneficiari privilegiați.
Pensiile speciale sunt cheltuieli permanente ale bugetului de stat care nu sunt finanțate integral din contribuțiile sociale ale beneficiarilor. Suma necesară acoperirii pensiilor speciale s-a situat în jurul valorii de 14,7 miliarde de lei în 2024, 16,8 miliarde de lei în 2025, reprezentând între 0,8-1% din PIB sau 10-11% din totalul cheltuielilor statului cu pensiile, de orice fel. 1% din PIB? pare că nu e chiar devastator, dar dacă ne uităm prin comparație la bugetul estimat pentru sistemul național de educație în anul 2026, de aproximativ 3,03% … s-ar putea să ni se pară chiar nedrept!
Dacă raportăm valorile de mai sus la numărul și structura beneficiarilor de pensii speciale atunci vom vedea că acești bani se împart unui număr de aproximativ 11.600-11.800 de persoane care aparțin sistemului civil adică magistrați, personal auxiliar din justiție, diplomați, personal consular, piloți civil, personal aeronautic civil navigant, personalul Curții de Conturi și funcționari parlamentari. Alți aproximativ 200.000 de persoane din sistemul militar și de ordine publică beneficiază de pensii militare, care deși nu sunt oficial „speciale” sunt speciale în sensul calculării acestora, nefiind contributive și reprezintă cea mai mare parte a costului total al statului în acest domeniu. Cele mai mari pensii speciale apar exclusiv în sistemul judiciar. Ca nivel de plată, pensia medie a unui magistrat se situează în jurul valorii de 25.000 lei/lună, dar există în plată în mod real și o pensie de fost magistrat de aproape 80.000 lei, mulți alți magistrați primind pensii lunare undeva la 60.000 lei.
O perspectivă economică și fiscal-bugetară asupra pensiilor speciale din România ar trebui să abordeze trei dimensiuni principale: costul bugetar, sustenabilitatea fiscală și efectele economice/instituționale.
În primul rând, problema contributivității este una fundamentală. În majoritatea statelor europene, sistemul public de pensii se bazează pe principiul contributivității, adică “beneficiile ieșirii din activitate depind de contribuțiile proprii plătite în timpul vieții active”. Ori, pensiile speciale deviază de la acest principiu prin formula de calcul, prin faptul că nivelul pensiei speciale este raportat la salariul din ultimii ani și prin faptul că o parte semnificativă este plătită direct din bugetul de stat. Cazul pensiilor pentru magistrați este elocvent: o parte este acoperită din contribuțiile din sistemul public, dar restul este subvenție directă de la bugetul de stat. Din punct de vedere economic, practic, statul face un transfer fiscal din bugetul național către un grup relativ mic de beneficiari!
În al doilea rând, pentru că frecvent se vorbește despre deficitul bugetar, trebuie spus că pensiile speciale au un impact, într-adevăr nedominant, dar nici neglijabil asupra acestuia. Având în vedere ponderea de aproximativ 1% din PIB, dacă pensiile speciale s-ar elimina, teoretic, în totalitate, cu același procent ar scădea și deficitul; sigur, în valoarea actuală deficitul rămâne ridicat și fără această măsură radicală. Dar, nu putem să nu vedem că, din perspectivă macroeconomică, deși pensiile speciale nu sunt o cauză principală a deficitului bugetar, ele contribuie totuși semnificativ la rigiditatea cheltuielilor publice.
În al treilea rând, pensiile speciale sunt o vulnerabilitate din punct de vedere al sustenabilității pe termen lung. România se confruntă cu o dinamică demografică dificilă: scăderea populației și îmbătrânirea accelerată. Ca atare, riscul ca sistemul să devină din ce în ce mai dependent de bugetul de stat este mare – pe de o parte din cauza reducerii naturale a numărului contribuabililor, pe de altă parte din cauza creșterii numărului de pensionari. Aceste realități se traduc direct în creșterea automată a cheltuielilor cu pensiile speciale pentru că acestea sunt dependente de salariile active din sistem și, mai ales în aceste zile, de nivelul inflației.
Beneficiarii pensiilor speciale au argumentele lor și nu putem să le ignorăm: restricțiile profesionale – nu pot avea alte activități private, sunt supuși unor riscuri profesionale, își prezervă independența instituțională, mai ales în cazul personalului din justiție.
Cu toate acestea, inechitatea fiscală nu poate fi real argumentată, atâta vreme cât două persoane care au contribuit la fel pe parcursul vieții active vor primi în cuantum pensii foarte diferite. De asemenea, nici faptul că statul plătește sume semnificative pentru un grup de beneficiari foarte mic, nu se susține din punct de vedere fiscal. Și nici distorsiunea pieței muncii nu poate fi ignorată, pentru că unele persoane se pensionează mai devreme, în plină capacitate a vârstei profesionale, beneficiind de o formulă de calcul specială.
Nu este România o excepție. Statele europene au adoptat măsuri unele considerate excepții pentru pensionare pentru militari, polițiști, magistrați; alte state europene au eliminat, au redus nivelul pensiilor speciale sau au trecut la sisteme contributive sau parțial contributive. Unde este diferența față de România? Diferența este nivelul privilegiului unei pensii speciale care, de regulă, este mult mare în România.
Ca și politică publică, Guvernul României ar trebui să accepte ideea că pensiile speciale sunt o problemă care afectează atât echitatea cât și legitimitatea fiscală, nu doar de volumul bugetar. Dacă tot este obsedant preocupat de deficitul bugetar, statul român ar trebui să accepte faptul că, deși pensiile speciale nu sunt principala sursă deficitului, sunt totuși o cheltuială rigidă și mai ales, inechitabil distribuită.
Costul oportunității bugetare versus impactul asupra creșterii economice
Din punct de vedere economic, atunci când vrem să vedem costul oportunității bugetare pentru o cheltuială publică, încercăm să vedem ce ar fi putut face statul cu aceiași bani dacă nu i-ar fi alocat, în cazul de față, pensiilor speciale. Conceptul este fundamental în economia publică pentru că, orice guvern ar trebui să urmărească ca fiecare leu cheltuit pe o politică publică să fie un leu care nu poate fi folosit în altă parte.
Contextual, România cheltuie anual pentru pensii speciale undeva între 16-17 miliarde lei. Pentru a înțelege costul oportunității, comparăm ce alte programe publice ar putea finanța România cu aceiași sumă:
- în infrastructură: 1 km de autostradă costă undeva între 6-10 milioane euro, 16 miliarde lei reprezintă aproximativ 3,2 miliarde euro, deci 320-500 km de autostradă/an, ceea ce reprezintă – de fapt, un program major anual de infrastructură rutieră;
- în educație: deși bugetul educației pentru investiții este destul de mic, din 16 miliarde lei s-ar putea construi aproximativ 800-100 de școli moderne sau chiar s-ar putea acorda până la 3 creșteri salariale pentru cadrele didactice, fiecare de aproximativ 10%;
- în sănătate: un spital regional mare se poate construi cu circa 400-500 milioane de euro, deci s-ar putea finanța 6-7 spitale regionale mari sau cel puțin o modernizare masivă a sistemului spitalicesc.
Suma absolută este, evident, foarte ofertantă pentru cele trei domenii exemplificate mai sus. Dar nu doar valoarea fondurilor alocate strategic ar avea un efect pozitiv asupra creșterii economice. Unele dintre aceste fonduri, direcționate spre sectoare strategice ca cele de mai sus, devin multiplicatori semnificativi asupra creșterii economice naționale, adică produc efecte favorabile în cascadă și pe termen mediu și lung! Iar atunci când vorbim de termene medii și lungi, să nu uităm faptul că pensiile speciale se finanțează din taxe, impozite și împrumuturi publice actuale, costul urmând a fi suportat de generațiile viitoare. Menținerea sistemului în forma actuală nu face altceva decât să transfere costuri între generațiile care vin după noi, cel mai probabil prin împrumuturi ale statului.
Ca atare, din perspectiva economică, problema principală nu este doar suma alocată pensiilor speciale, ci utilizarea neeficientă a resurselor publice. Din perspectiva echității sociale, cu atât mai mult este necesară alocarea eficientă a resurselor publice limitate.
Percepția populației: opoziție masivă
Sondajele de opinie arată că majoritatea covârșitoare a românilor se opune pensiilor speciale. Între 81-83,4% din cei interogați consideră că pensiile speciale ar trebui anulate, undeva la 10-12% fiind de acord cu continuarea acestui sistem. Opoziția românilor este și mai mare atunci când sunt întrebați cu privire la pensiile speciale pentru parlamentari: 92% solicită anularea acestora. Populația este mai îngăduitoare și acceptă totuși pensia specială pentru anumite categorii profesionale – pentru piloți, personal aeronautic și militari motivând riscul profesional ridicat și cariera mai scurtă. Dar, pentru parlamentari, funcționari parlamentari, magistrați sau primari, românii consideră că aceste beneficii sunt privilegii politice și rezultate ale unor auto capturări instituționale.
Sociologii ne-ar motiva din trei perspective percepția negativă a românilor asupra pensiilor speciale. Dacă o pensie medie în România se situează undeva între 2.500-3.000 lei iar unele pensii speciale depășesc 20.000-30.000 lei, cum să nu perceapă românul această diferență uriașă ca o mare inechitate fiscală? Dea lungul anilor de muncă, cetățenii României au tot auzit: „pensia trebuie să fie proporțională cu contribuția”; cum să perceapă atunci beneficiile specialilor ca privilegii sau rente politice? Când nivelul de încredere al populației în instituții este atât de scăzut, cum să nu devină pensia specială simbolul unui privilegiu politic, al capturării statului de un număr mic de speciali, al corupției chiar?
Guvernul invocă permanent constrângeri bugetare. Când marii mase de pensionari li se refuză majorări de venituri, chiar și indexarea cu rata inflației, justificarea menținerii beneficiilor pentru unii este cu atât mai greu de justificat.
Pensiile speciale: privilegiul care erodează încrederea într-un stat pretins echitabil
Partidele politice din România se află între ciocan și nicovală: presiunea opiniei publice și constrângerile instituționale și juridice. Pot rezolva problema? Dificil. Deși populația se opune masiv, reforma pensiilor speciale este complicată din mai multe motive. Există o protecție constituțională pentru că unele drepturi sunt considerate drepturi câștigate și, de multe ori onor Curtea Constituțională a blocat în trecut mai multe reforme. Nici influența sau puterea instituțională mare a unora dintre beneficiari precum judecători, militari sau personal din serviciile de informații nu pot fi ignorate. Costul politic fiind mare, Guvernul se simte mai confortabil dacă face doar modificări marginale sau recurge la impozitări suplimentare în loc de eliminare totală.
Prin urmare, deși majoritatea populației este împotriva pensiilor speciale, cu toate că majoritatea partidelor promit reforme, într-un final reforma reală este doar o discuție fără sfârșit.
Pensiile speciale din România sunt un exemplu clasic de politică publică impusă în ciuda opoziției majorității populației. Paradoxul: majoritatea împotrivă-politică menținută este explicabil în teoria economică atunci când beneficiile sunt concentrate într-un grup mic de persoane iar costurile sunt distribuite asupra întregii populații. În mod real, în cazul României efortul financiar al pensiilor speciale de aproximativ 16 miliarde lei se împarte la o populație de circa 19 milioane de persoane, deci un cost mediu de 840 lei/cetățean. Pentru fiecare contribuabil pare un cost relativ mic, ca urmare, pentru decidenți această împrejurare nu va genera o mobilizare politică constantă și semnificativă.
Partidele politice nu sunt interesate de câți cetățeni sunt pentru sau împotriva, ci mai degrabă urmăresc cât de puternic le afectează politica. Beneficiarii sunt interesați, cum este și firesc de cuantumul pensiei atunci când vorbim de diferențe de sute de mii de euro pe o mare parte din durata vieții. Aceștia se vor manifesta activ pentru menținerea sistemului prin acțiuni de lobby instituțional, presiuni politice sau acțiuni juridice. Puterea instituțională a acestor beneficiari este mare, mergând până acolo în a-și crea o autoprotecție instituțională. Restul populației percepe subiectul de importanță semnificativă la nivel simbolic dar impactul economic individual este mic, prin urmare mobilizarea civică la nivelul acesteia este redusă.
Guvernul României știe că se confruntă cu un cost politic în cazul aplicării reformei. Costul politic este generat de un risc constituțional în mod special cu sistemul juridiciar și militar și de un risc electoral limitat. Ca atare, încearcă strategii indirecte sau parțiale.
Deși se simulează acțiuni și măsuri, de fapt pensiile speciale sunt menținute pentru că beneficiile sunt foarte concentrate, costurile sunt difuze, beneficiarii au putere instituțională mare, barierele juridice sunt active iar costul politic al reformei este ridicat.
În concluzie, există o problemă mai profundă, aceea a lipsei de voință politică reală. Reformele au aceleași rezultate: ajustări marginale, compromisuri marginale sau amânări. Politicienii sunt conștienți că o reformă radicală ar provoca tensiuni cu instituții influente ale statului și preferă, de cele mai multe ori, să evite confruntarea. Astfel sistemul se menține într-o zonă gri – prea controversat pentru a fi ignorat, prea sensibil pentru a fi reformat cu adevărat. Ceea ce ignoră politicienii din România este costul politic și social care continuă să crească; percepția că statul funcționează după reguli diferite pentru cetățeni diferiți.
Pensiile speciale au devenit un test pentru capacitatea statului român de a menține un echilibru între echitate și privilegii. Dacă pică acest test în continuare, costul real nu va fi doar unul financiar, ci unul mai grav, acela al pierderii încrederii publice în însăși ideea unui stat de drept.
[/responsivevoice]
