Stoica LASCU ■
Opinii românești despre istoria și mentalități nord-americane, despre rolul tot mai crescând al republicii de peste ocean în rândul marilor puteri.
În perioada interbelică – până la abolirea Monarhiei, în fapt –, în rîndurile societății românești, ale „intelighenției” sale culturale și tehnice, au existat numeroase luări de atitudine în sprijinul cunoașterii istoriei Statelor Unite, a rolului lor tot mai crescând în rândul Mrilor Puteri, a necesității strîngerii legăturilor bilateriale româno–nord-americane.
Cunoscuți oameni de cultură și din spațiul public (politicieni, economiști, cadre didactice universitare, publiciști) au relevat, pe lângă numeroase conferințe în acest sens, și în articole și note de călătorie, experiențele lor nord-americane, ori au conemnat, pentru publicul larg, realități social-economice și politice ale Marelui Stat de peste Ocean.
La primul sfert de mileniu al Statelor Unite ale Americii, marcat în acest an, o referire la unele dintre acestea – prin câteva extrase din presa vremii…
___________
Interesele economice ale Statelor Unite și războiul european
Nimic n’a putut învedera mai bine întinderea și însemnătatea națiunilor economice internaționale, decât actualul război european. A fost de ajuns ca cele mai puternice state să se arunce în luptă, pentru ca mai toate țările să resimtă de îndată adânci perturbări în activitatea lor economică. Este firesc să se întâmple așa, când mai toate statele europene întrețin raporturi comerciale de export și import. Pierzând un debușeu sigur, au un vânzător avantagios, nu se pot înlocui așa de ușor. Iată de ce, un război ca cel de astăzi care a împiedicat și împiedică tranzacțiile comerciale, produce adânci perturbări în activitatea economică a mai tuturor statelor europene.
De activitatea economică europeană sunt legate interesele unui stat: este vorba de Statele Unite din America de Nord.
După cum unele state europene, de pildă Anglia și Germania aveau în această țară, un debușeu însemnat pentru mărfurile lor, cu toate taxele vamale ridicate, tot astfel Statele Unite trimetea acestor state cât și altora, nenumărate produse de ale economiei naționale. Comerțul era destul de înfloritor. Se cifra la miliarde. Izbucnind războiul european, toate aceste tranzacțiuni comerciale au fost suspendate.
Care este situația economică, a Statelor Unite, de la izbucnirea, războiului european? Comerțul Germaniei cât și al Rusiei au încetat cu totul. În special Germania era o minunată clientă a bumbacului și tutunului american, pe lângă alte demi-fabricate. Franța și Anglia și-au redus simțitor importul lor, deoarece și la aceste țări, activitatea economică este cu mult mai redusă.
Tranzacțiile comerciale cu celelalte state din Europa sunt de asemenea foarte anevoioase, deoarece nu există siguranța transportului pe mare – în tot momentul, mărfurile putând cădea, desigur în mod arbitrar, ca pradă de război. Apoi, greutatea de a face plățile pe piețele internaționale – Londra, care era de obicei centru acestor operațiuni, nu se mai ocupă – precum și faptul că Statele Unite nu au o flotă comercială prea mare, împiedică în împrejurările de față, comerțul exterior al Statelor Unite.
Numai exportul bumbacului către Europa se ridica la 600 milioane dolari – adică 3 miliarde lei. Astăzi numai o mică parte din recolta acestei plante textile va putea fi plasată în Europa. Tutunul, ce se exporta în valoare de 50 milioane dolari – 250 milioane lei – va găsi de asemenea cu greu cumpărători. În această situație dezavantajoasă e și exportul de uleiuri și de cupru. Nu numai exportul dar și importul a suferit micșorări, aducând astfel pagube economiei naționale americane. Ce este drept, aceste pagube sunt mai mici ca valoare, totuși destul de simțitoare cel puțin pentru anumite ramuri industriale. Astfel unele categorii de industrie textilă au neapărată nevoe de anumite materii colorătoare, pe care le aducea numai din Germania. Cum actualmente orice comerț cu această țară este împiedicat de blocusul flotei britanice, aceste ramuri textile și au suspendat lucrul. Iată deci și aci marele flagel pentru biata muncitorime proletară: lipsa de lucru. Ar fi 100.000 fără lucru.
Cea mai teribilă lovitură ce ar putea da războiul european Statelor-Unite ar fi în industria transportului. Căile ferate au din ce în ce mai puțină întrebuințare. Chiar înainte de război, 5-6 companii de căi ferate se aflau într’o situație destul de rea. Aceiași soartă, pare că așteaptă acum pe foarte multe companii, care cu toată ridicarea tarifelor, îngăduită de Interstate Commerce Commission, nu au reușit să-și ridice încasările decât cu sume relativ mici.
Debușeul european fiind închis mărfurilor americane, cel puțin cât ține actualul război european, comercianții și industriașii americani s’au gândit să-și îndrepte toată atenția și toate puterile lor către piețele de desfacere ale Americii de Sud și către Orientul îndepărtat, China, Japonia, Australia. Se agită chiar idea printre economiștii americani, de a pune mâna sigură pe aceste debușeuri și a înlocui astfel treptat, treptat, concurenta europeană. Ne îndoim de izbânda acestui plan, care nu este de altfel decât un plan de expansiune și hegemonie economică, pe care îl urmărește și Statele-Unite ca mai toate statele, ce dispun de organizații economice formidabile. În vremea unei organizații social economice atât de pronunțat capitalistă, cum este epoca noastră, nu trebuie să se mire nimeni dacă se umblă după debușeuri.
Debușeul este plămânul vieții economiei moderne.
Piețele Americei de Sud și ale Orientului depărtat nu vor putea fi acaparate de produsele americane, întrucât acestea nu vor putea satisface absolut toate cererile, mai ales cele privitoare la calitate și gust. Produsele europene vor continua să găsească cumpărători.
Acordăm St.-Unite o covârșitoare însemnătate financiară în timpul acestui război, statele beligerante având să recurge la sprijinul material. Depinde de soliditatea organizației economiei naționale americane, de modul cum industria și comerțul vor ști să se strecoare în vremurile astea tulburi. Chiar dacă nu vor participa toate forțele, socotim rolul Statelor Unite, ca destul de mare și important. Dr. Victor I. Slăvescu – („Universul”, 19 decembrie 1914).
***
Viziuni americane
Washington, orașul ireal
–
O „fiică a Revoluției Americane”
Într’un automobil, doamna Stevens și cu mine țeseam istoria Americii, în timp ce căutam din când în când să urmăresc prin fereastra largă de cristal, peisagiul urban al Washingtonului. Doamna Stevens cunoștea pe Europeni, îi știa politicoși și ascunși, aprobând în fața unei persoane totul pentru ca apoi să râdă de tot ce-au aprobat, ploconindu-se în fața ospitalității americane și întorși acasă, ocărând Statele Unite. Între două vârste, păstrând încă un zâmbet copilăresc și o nuntă impozantă, urmare poate a admirației ei pentru personagiile istorice despre care în cărțile de școală se spune că nu au mințit niciodată și că s-au ținut întotdeauna drepte și la faptă și la trup. Martha Stevens, descendentă din coloniști englezi veniți de timpuriu pe țărmurile Atlanticei, mă primea în numele lor. „Fiică a revoluției americane”, ea nu înceta să se minuneze de ce au realizat în mai puțin de două secole, Americanii.
— „Vezi, dumneata ești fermecat de New York și chiar de Boston, când ar trebui să fii de Washington. Washington e capitala Statelor Unite și centrul politicii americane. New-Yorkul e o poartă de intrare, dar nu America. Bostonul imită prea mult Anglia și deci nu e America. Aici la Washington e America, aici unde marii noștri oameni au guvernat și s’au luptat să infiltreze ideia de democrație, aici unde ajung să conducă numai adevărații americani, și nu oricare emigrant.
Eu trimet la Washington în fiecare an copii din orășelul meu plin cu imigranți polonezi, care nici nu voesc să rupă pe englezește, nădăjduind că în fața sfințeniei locurilor istorice ei vor deveni adevărați americani. Acesta este și scopul „Legiunii Americane” și a „Fiicelor Revoluției Americane”: să americanizăm pe americani, să-i facem să se simtă fericiți lângă mormântul lui George Washington și în fața monumentului lui Lincoln și să vadă că nicăeri nu-i mai bine ca în Statele Unite. (Către șofer). John, spune-i domnului, dacă America nu-i cea mai bună țară de pe lume, dacă dumneata ai vrea să trăești altundeva decât aici?”
Șoferul era, însă, nou și nedresat. Deaceia răspunse:
— „Da, doamnă, America e țara cea mai bună de pe lume, unde poți ajunge orce. Și eu dacă voi mai strânge bani, am să pot să mă întorc la Londra, să duc o viață mai ușoară”.
— „John, dumneata nu ești încă American, dumneata ești încă un imigrant european. Dacă ai fi cu adevărat american, nu te-ai mai întoarce în Europa unde nu există libertate și noroc… (Către mine). Am fost în Europa de multe ori. Sunt oameni buni acolo dar fără ambiții. La Paris, întrebând pe un garson de hotel care sunt năzuințele lui, mi-a spus că el vrea să devie maître d’hotel. Dacă băiatul acela era american mi-ar fi răspuns: năzuesc s’ajung președintele Republicii Statelor Unite…”
Automobilul prinde în ferestrele lui, imagini albe de clădiri cu nenumărate coloane grecești și luciri de arbori înverziți în lacuri artificiale. Squaruri cu statui de generali și civili, eroi ai răsboiului de Independență. Grădini englezești. Ceva patriarhal reamintind începuturile coloniale ale Statelor Unite, dar și o atmosferă de arhitectură academizată, bogată, corectă. Orașul, din automobil, mi se înfățișează oficializat și trist. Patriarhalitate încorsetată într’un stil serios și convențional. Irealitate, adică lipsă de viață.
D-na Stevens continuă. — „Vezi dumneata ce-am făcut noi în nici o sută cincizeci de ani? Capitala federală a ieșit dintr’o minune a lui Dumnezeu. Unul dintre primii americani a spus-o: „Noi avem puterea ca să creem lumea din nou. Din zilele lui Noe nu s’a mai întâmplat așa ceva. Nașterea unei națiuni este în mâinele noastre”. Și noi am realizat o lume nouă, o națiune în care oamenii se ajută între ei, prestându-și servicii reciproce, fiind fericiți și comfortabili. Pionerii au realizat aceste palate de marmoră albă pe marginea Potomacului, iar președintele Hoover din Casa Albă străjuește la fericirea tuturor… Dumitale îți pare ireal Washingtonul? Și trist? Mie îmi pare viu ca istoria Națiunii noastre. Nouă americanilor ne pare vesel, pentru că e tinerețe în el, e un început falnic care va ducea binele tuturor”.
Doamna Stevens e patrioată și sufletul ei vede în Washington o viață care nu sălășluește, însă, decât in idealurile ei.
La Washington doar statuile și monumentele încearcă să vorbească. Oamenii mai puțin, căci ei nu trăesc nici în trecut și nici într-un viitor prea depărtat și idealizat. Doamna Stevens, membră de cluburi intelectuale și urmașă de oameni de seamă se simte responsabilă de tradiția care se încheagă încetul cu încetul și la Washington. Ea vede viață și veselie acolo unde nu este decât tristeță și încercare de evadare dintr-un trai convențional și pretențios. Căci Washingtonul este, deopotrivă, capitala istorică a Americii cum și cea mondenă, pe când New Yorkul și Chicago rămân centrele puterii economice americane, iar Boston și Philadelphia centrele intelectualismului protestant.
Flirt internațional
Washingtonul înseamnă, așadar, și mult snobism și flirt internațional, în ciuda doamnei Stevens care vrea să afle în el doar istorie și eroism.
Femeile americane, vroind a fi în acelaș timp și bărbați și femei, se complac acolo între frivolitate și intelectualitate, între vioiciune și seriozitate, fără a-și găsi, însă, un echilibru care să le satisfacă. În ceea ce privește pe bărbații americani iată ce mi-a spus la Washington o tânără europeană, funcționară la un birou:
— „Ce bine și frumoși sunt băeții aici. Dar și periculoși și îndrăzneți cu naturaleța și sinceritatea lor, care vor să stăpânească fără să farmece. Sunt, față de europeni, brutali și direcți. Americanul te socoate în puterea lui, chiar dacă nu profită prea mult de tine. Dacă nu vrei să-l săruți e în stare să te lase în mijlocul drumului, alungându-te din automobilul lui, de nu mai ajungi pe jos, nici dimineața, acasă. De aceia fetele deștepte își iau cu ele patine cu roticele, tocmai pentru a se putea întoarce ușor acasă, în caz de refuz amoros. Automobilul și dansul, totuși, mă înveselesc enorm. Datorită lor mă pot relaxa după munca grea și concentrată care mi se cere ziua întreagă”.
Dar și punctul de vedere al fetelor americane nu este mai puțin interesant în această cetate diplomatică, unde bărbații europeni dau asalturi îndrăznețe și trufașe.
Într’altă zi, o americană îmi spuse acestea despre bărbații europeni: — „europenii vin aici cu gânduri mari. Ne cred proaste și bogate. Ei se cred toți nobili. Consideră că dragostea lor este pentru femee, o onoare, pe care ea trebue să se grăbească a o primi… Noi le primim doar flirtul… Ne place să auzim complimente, fraterii, minciuni frumoase pe care bieții noștri Americani nu știu să le spue, căci sunt prea sinceri și nerafinați… De aceia europenii au succes la Washington, dar un succes trecător și fără concluziuni practice… Cu cei ce se cred că dețin monopolul idealismului ne purtăm și noi în chip idealist. Flirtăm cu ei, dar fără să ne mărităm aducându-le o zestre care le-ar încurca desinteresul lor înăscut…”
America se monumentalizează
America se trezește. Oamenii acolo au simțul realității și se lasă furați de visuri doar atât cât vor ei. In dialogurile acestea se desvălue o lume puțin cunoscută europenilor.
Viața americană ia la Washington formele cele mai curioase, creînd uneori un snobism naționalist și mândru, cu intenții de flirt internațional, iar alteori o efectivă nevoe de realizare a personalităților americane în cadrul național.
La umbra monumentelor, „melting-pot”-ul american începe să se solidarizeze nu numai printr-o soartă comună de prosperitate economică. La Washington americanul începe să se mândrească a fi urmașul lui George Washington și al lui Abraham Lincoln. Mulțimea se îngrămădește cu plăcere în rapidele ascensoare care o duc până în vârful piramidal al Monumentului lui Washington, în formă de uriaș obelisc din a cărui înălțime poate să contemple întreaga panoramă a acestui ținut marmorean, care se reflectă în fluviul Potomac, înmulțindu-se și devenind construcție de mir.
De-o puritate arhitectonică aproape fără pereche Memorialul lui Lincoln construit ca un templu doric pe dinafară și ionic pe dinăuntru, este, poate, cel mai frumos prinos pe care națiunea i l-ar fi putut aduce. Înăuntrul templului, statuia lui Lincoln, stând olimpic și firesc pe un fotoliu, cere reculegere în amintirea celui care a zdrobit sclavia și a democratizat politica, cerând o guvernare a poporului prin popor și pentru popor. Din marmoră albă tot, monumentul acesta este înconjurat de un câmp larg deschis și se oglindește într’o lagună de ape și fântâni, care prind și vârful ascuțit al celuilalt monument, al lui Washington.
Tot orașul este plin de astfel de monumente, care dacă nu sunt originale sunt, în schimb, extrem de corecte și înălțătoare prin puritatea și seninătatea pe care o degajă. Washingtonul este o Atenă, o Florență și o Romă modernizată. Capitoliul, realizat și el în proporții uriașe cu un dom încoronat pe de margini și cu nenumărate șiruri de scări de piatră împrejurul temeliilor lui, este centrul orașului, focarul de unde geometricele străzi radiază în toate părțile. Sala Senatului este însă, simplă ca și cea a Camerei. Culoarele și sălile preșidențiale sunt luxoase și pline de strălucire prin mobilierul lor italian și francez.
Biblioteca Parlamentului, realizată în proporții gigantice de Renașterea italiană, cu o rotondă octogonală și cu patru curți interioare care aduc lumină abundentă marilor săli de lectură și expoziții, pare o pădure de statui, o mare de picturi, un siloz de cărți. În ea sunt adăpostite peste trei milioane de cărți [astăzi: peste 25 milioane] și manuscrise prețioase, dintre care Declarația de Independență și Constituția sunt așezate ca evangheliile în fața unui altar. Risipă corectă de marmoră și coloane, fântâni de bronz și coridoare de onoare, cu arcade albe și scări nenumărate. Biblioteca Parlamentului este, poate, cea mai elaborată clădire artistică a Washingtonului, care astfel vrea să cinstească cultura lumii și manuscrisele sfinte ale Statelor Unite.
Casa Albă, construită în stil colonial, este simplă pe dinafară și bogată pe dinăuntru. Mobilată dealungul anilor, ea include variația de gust și de modă a numeroșilor Președinți ai Statelor Unite, care s’au perindat prin ea. Portretele președinților și ale soțiilor lor se succed prin culoarele și camerele acelea, mobilate când în stil georgian, când într’un rococo înzorzonat și capricios.
O atmosferă exotică și stil modern în arhitectură găsesc în recenta clădire a Uniunii Pan-Americane, care are o curte interioară împodobită cu plante rare și uriașe, cu o fântână spaniolă la mijloc. Grădini amintind de cultura mexicană și peruviană aduc varietate acestui loc care caută să întrunească tot ce-i mai caracteristic în arhitectura și viața celor două Americi.
Muzee, instituții publice, dintre care clădirea Ministerului de Războiu o pot uita din cauza unității ei de stil palladian, și mai ales temple de grupări fraternale și masonice dau Washingtonului un aspect monumental și artistic, chiar dacă puritanismul cenzurează, pe ici, pe colo arta, ca de pildă Museul Corcoran, unde toate statuile hellene, admirabil reconstituite în marmoră albă, nu au scăpat de protecția frunzelor de viță. (…). Petru Comarnescu – („Adevěrul Literar şi Artistic”, 16 decembrie 1931).
***
Proectul american pentru dezarmare
Messianismul american a surprins iarăşi lumea întreagă, prin intervenţia sa hotărâtă să se dea proectului de limitare a înarmărilor un conţinut practic. În 1917 preşedintele Wilson a forţat încheerea păcii mondiale prin celebrele 14 puncte ale sale, prin care a impus acceptarea principiului de autodeterminare a popoarelor şi propunând la punctul al 14-lea înfiinţarea Societăţii Naţiunilor, la care până atunci nu se gândise nimenea în mod practic.
Tot America a ştiut să impue lumii întregi pactul conceput de către Aristide Briand, prin care războiul de agresiune este scos în afară de legi şi eliminat dintre mijloacele de apărare a intereselor naţionale. Iar acum un an, în momentele grave, provocate de adâncirea crizei economice şi financiare, preşedintele Hoover a propus pe neaşteptate moratoriul plăţilor germane pentru reparaţiuni, împiedecând o adevărată catastrofă a societăţii capitaliste.
În cursul zilei de marţi, preşedintele Hoover a intervenit pentru a doua oară, ca să fixeze o nouă răspântie în istoria lumii: d-sa a propus reducerea înarmărilor terestre cu o treime, reducerea armamentelor ofensive, a numărului de avioane de bombardament şi a vaselor de război de toate categoriile. Propunerea americană a căzut ca o bombă în conferinţa pentru dezarmare.
Cum era şi firesc propunerea americană a provocat o tulburare generală a atmosferei, prin îndrăsneala ei şi prin simplitatea cu care a fost adusă în faţa reprezentanţilor lumii întregi. Dintre marile puteri, Italia, Germania și Rusia Sovietică s’au pronunțat fără nici o rezervă în favoarea proectului american, Anglia şi Franţa au declarat că sunt dispuse să accepte discutarea noului proect al d-lui Hoover, faţă de care au formulat însă din primul moment rezerve. Franţa fiindcă este de părere că reducerea înarmărilor terestre în proporţia cerută de America, ar însemna o diminuare a securităţii sale. Iar Anglia discută prevederile proectului Hoover în ce priveşte reducerea flotelor de război, căutând să-şi păstreze în cât mai largă măsură supremaţia asupra mărilor.
Este foarte probabil că dacă propunerea americană ar fi fost prezentată în faţa conferinţei de la Geneva, ca un simplu deziderat, ca un mijloc spre a se începe odată cu acţiunea practică în acest domeniu, ea nu ar fi avut nici șansa de a fi luată în seamă. Guvernul american i-a dat însă un relief deosebit, utilizând în favoarea proectului său un argument din cele mai grele: Statele Unite refuză să discute reducerea datoriilor de război ale Statelor europene către America, dacă acestea nu vor accepta întâi reducerea înarmărilor, ceia ce ar însemna în primul rând o reducere foarte mare a bugetelor de război. Astfel ţările europene au fost puse în alternativa de a reduce înarmările şi de a realiza importante economii bugetare, obţinând în acelaş timp reducerea datoriilor de război, sau chiar desfiinţarea lor, sau de a fi nevoită să continue cu plata acestor datorii către America, expunându-se şi la o întrecere primejdioasă şi păgubitoare de noui înarmări. L.P. Nasta – („Dimineaţa”, 26 iunie 1932).
***
Scrisori din America
Wallace
de dr. Nicolae Cornățeanu
Prof. la Academia de Înalte Studii
Agronomice din Bucureşti
Fundaţia Rockefeller alege în fiecare an 1 sau 2 oameni de ştiinţă din Europa, pentru a-şi desăvârşi studiile în Statele Unite.
Anul acesta alegerea s’a oprit asupra d-lui dr. N. Cornățeanu, ale cărui interesante impresiuni le împărtăşim cetitorilor noştri.
Redacţia
Cu patru ani înainte, plugăria Statelor Unite, se găsea un mare impas. Preţurile scădeau vertiginos. Puterea de cumpărare a fermierului slăbise. Datoriile se îngrămădeau. Numărul executărilor creştea. Fermierii, au făcut prima grevă agricolă, cunoscută până azi, oprind desfacerea produselor lor. Ei ameninţau cu venirea la oraşe şi îngroşarea armatei de şomeri şi rândurilor manifestanţilor de extrema stângă sau extrema dreaptă. Măsurile luate de guvernul preşedintelui Hoover, prin acordarea de credite mari, pentru valorificarea cerealelor, tutunului, bumbacului şi fructelor, nu a dat rezultate. La venirea la putere a preşedintelui Franklin D. Roosevelt, conducerea ministerului de agricultură a fost încredinţat lui Henry A. Wallace. Fericită alegere. Prin Wallace, America a înscris în istoria sa agrară un program agrar, socotit revoluţionar, dar care nu e mai puţin adevărat, a salvat America dela o altă revoluţie.
În nici o ţară nu s’a realizat, pentru agricultură, pentru rentabilitatea agriculturii, mai multe deziderate, ca in Statele Unite. Pentru restabilirea puterii de cumpărare a fermierului sau mai bine zis pentru aducerea agriculturii la acelaș nivel cu industria, s-au creiat agriculturii o serie de avantaje speciale. Nu trebue să trecem cu vederea, desigur, peste marele act al preşedintelui Roosevelt, actul devalorizării dolarului. Acest act trebue socotit întâiu ca un act de politică agrară, pentru că cei cari l-au cerut cu insistenţă au fost fermierii, în frunte cu H.A. Wallace, fermier şi ministru al agriculturii. Dar vorbele nu sunt suficiente pentru a demonstra uriaşa importanţă a acestui act. Trebuesc luate in considerare faptele şi datele statistice. O parte din aceste date pot fi găsite în lucrarea: „Politica Agrară a Statelor Unite”, trimisă spre publicare Institutului de cercetări agronomice.
Cercurile agrariene, în frunte cu H.A. Wallace, au socotit însă, că alături de devalorizarea dolarului, trebue să se vie şi cu alte măsuri, cari să ajute la ridicarea rentabilităţii. Vorbim, de ridicarea rentabilităţii, dar nu trebue scăpat din vedere, că această rentabilitate era superioară rentabilităţii agriculturii europene, că fermierul american avea un standard de viaţă destul de ridicat.
Pentru uşurarea datoriilor agricole s’au acordat credite mari, s’au oprit executările silite, s’a creiat un moratoriu, care permitea fermierului să-şi aranjeze un plan de finanţare, prin contractarea de imprumuturi noi, pe termen lung şi cu dobândă redusă.
E drept că datoriile agricole nu au fost soluţionate forţat, ca la noi. Dar au fost luate alte măsuri mai eroice, în care în planul întâi, e devalorizarea. Prin propaganda care s’a făcut, creditorii au înţeles situaţia fermierului şi astfel multe datorii au fost reduse, prin intermediul comitetelor speciale, formate din creditori şi fermieri. Pentru ridicarea imediată a preţurilor agricole, Wallace a venit cu faimoasa lege, denumită pe scurt A.A.A. (Agricultural Adjustment Act). Prin această lege, ministerul agriculturii avea posibilitatea de a contracta cu fermierii, reducerea suprafeţelor de grâu, porumb, bumbac, tutun, cum şi reducerea numărului de porci. Pentru fiecare hectar scos din cultură, până la limita indicată de minister, fermierul primea o subvenţie, ce varia după produs şi după gradul de productivitate al terenului. În general reducerile au fost efectuate la 10-15 la sută din producţie. Plata subvenţiei era efectuată în două rate: prima rată după încheerea contractului, a doua rată după recoltă. Comisiile agricole aveau de estimat, pentru fiecare regiune, producţia ce ar fi fost obţinută de fermier, pe suprafaţa sustrasă culturii. La grâu s’a plătit de exemplu, subvenţia de 30 cenţi pro bushel, ceea ce înseamnă circa 85 cenţi de hectolitru, sau peste un leu de fiecare kg grâu. La porumb subvenţia acordată a fost tot de 30 cenţi bushelul, ceea ce înseamnă circa 1500-2000 lei de hectarul necultivat; pentru porci, subvenţia era de 1,25 dolari de fiecare porc prevăzut in contract. Dacă fermierul creşte un număr de porci peste numărul prevăzut în contract, plătea o amendă de 5 dolari de fiecare porc crescut în plus.
Imediat după votarea legii, majoritatea fermierilor au încheiat contracte cu ministerul, pentru reducerea suprafeţelor. Şi cum legea a început să fie aplicată în mai 1933, au trebuit întoarse suprafeţe mari de bumbac şi porumb, şi scoşi din comerţ în august 1933, un număr de 5 milioane porci şi transformaţi în carne conservată, pentru a fi redaţi consumului treptat. După un an şi jumătate, la începutul anului 1936, legea a fost declarată neconstituţională. Comercianţii şi industriaşii (morarii, comercianţii de porci, abatoarele, fabricile de tutun şi bumbac) taxaţi prin această lege, pentru a se creia fondul din care erau plătite subvenţiile, au câştigat procesul. Bucuria lor nu a fost mică, dar şi reacţiunea lui Wallace, imediată. Azi, la câteva luni după legea A.A.A., fermierii americani au o nouă lege, mai favorabilă şi mai constituţională, legea conservării solului (Soil conservation act). Prin această lege, guvernul va acorda subvenţii în valoare de 500 milioane dolari (50 miliarde lei), la circa 3 milioane fermieri, pentru a aplica o rotaţie mai bună solului. Fermierii care vor reduce suprafeţele de porumb, grâu, bumbac, tutun, cu un procent prevăzut de minister, vor primi o subvenţie de circa 25-30 dolari, de hectar. Ei vor avea libertatea ca suprafaţa să o cultive cu mazăre, fasole, lucernă, trifoi, sau să o întrebuinţeze ca păşune. Pentru suprafaţa întrebuinţată ca păşune vor primi a doua subvenţie, fixă, de 2,50 dolari de hectar. Prin această lege, vor fi atinse două obiective:
a) reducerea acelor produse care inundau piaţa şi depreciau preţul şi
b) conservarea fertilităţii solului, baza naturală şi socială a generaţiilor viitoare.
Mă găsesc în prezent, in Statul Iowa, statul cel mai agricol şi cu adevăraţi fermieri. Efectul politicei agrare, l-am studiat nu numai în cărţi, dar şi în fermele frumoase ce împânzesc solul Americii. Agricultura americană e în plină ascensiune. Americanii au învăţat şi ştiu cum pot fi cucerite crizele. S’a’spus de multe ori că succesul lor e datorit unor condiţii speciale. Acest lucru e adevărat, dacă în fruntea acestor condiţii înscriem lipsa de miopie a conducătorilor şi studierea cu deamănuntul a tuturor condiţiilor economice. După luni de zile de studiu la faţa locului, nu pot afirma că americanii datoresc situaţia lor numai tehnicei, numai maşinismului sau oricăror investiţii cu caracter tehnic. Pot spune mai degrabă că tehnica de azi, e datorită condițiilor economice fie cari, atât de priceput, au ştiut să şi le creeze. Căci fără măsurile economice de mai sus, ce ar fi rămas din tehnica americană?
Ames-Iowa, 30 martie 1936 – („Dimineaţa”, 24 aprilie 1936).
***
Statele Unite în căutarea unui președinte
–
Franklin D. Roosevelt al programului.- Landon, eroul maximelor
Ce importanță mai pot avea cele câteva luni care ne despart de data alegerilor pentru scaunul prezidențial al Statelor-Unite? Un american adevărat, dacă vrea să semene imaginea pe care și-o fac europenii despre el trebuie să treacă ușor peste argumentul timp, tot așa cum trece și peste spațiu. Pasiunea campaniei electorale nu poate să devină funcțiune de calendar. Ea a început la semnalul celui mai popular candidat, Franklin D. Roosevelt, în congresul din Filadelfia al partidului democrat – și acum se desfășoară cu frenezie.
Durata cam mare a luptei se poate explica prin doi factori: opinia publică este foarte divizată; la baza concurenței electorale a apărut programul. Pentru digerarea unui program, elaborat destul de penibil, se cere oarecare răgaz. Partidele în luptă au căutat să impună atențiunii alegătorilor, vreme cât mai îndelungată, punctele lor de vedere. Dar opinia publică se lasă mișcată mult mai greu ca odinioară. Cantitatea, enormă de șomeri – dificultatea reluării mersului normal al afacerilor, experiența făcută cu „revoluționarul” Roosevelt, au trezit la o viață mai viguroasă, preocupările politice ale americanilor.
Babbitt face politică! Firește că nu se putea altfel. În zadar încearcă americanii să ridice un zid între ei și Europa. Bătrânul continent are drepturile sale de străbuni peste care greu s’ar putea trece. Ereditatea și-a spus cuvântul și peste ocean. În Mexic au apărut „cămășile”. Aurii și argintii, ceea ce dovedește nota excentrică pe care nu uită să o presare americanii în tot ce fac. Acum, Statele-Unite înregistrează fenomenul programului electoral și al celei mai intense pasiuni politice.
Agentura electorală
Cine știe? Poate că vom primi telegrame din New York, în care să ni se povestească isprăvile agenților electorali. Nota originală va interveni și aici, își poate închipui cineva că un american poate fi simplu bătăuș? După cum au inventat pentru actor, vedeta – pentru hoț, gangsterul, oamenii de peste ocean vor inventa în locul bâtei, mitraliera – sau automobilul blindat sau cine mai știe ce. De pe acum escadrile de avioane au transformat cerul într-un imens manifest electoral. Panoul albastru este scris ziua cu creta moale a fumului, pe care coada aeroplanului o… mânuește cam stângaciu. În schimb, noaptea, liniile multicolore și elegante ale artificiilor ingenioase silesc pe cel mai refractar dușman politic să citească: New Deal, Franklin D. Roosevelt – în tonuri alberoșii-albastre – sau Alfred Landen, în galben și verde.
Numeroasele posturi de radio, care în Statele Unite merg foarte bine și sunt foarte ascultate – deși au reclame și nu le subvenționează statul, prostește – au fost acaparate de candidații la prezidenție. Duelul eteric e în genere sprijinit pe puterea de captivare a râsului, a amuzamentului și a spiritului de afaceri. De pildă, cutare post transmite pentru democrați o rumbă excesivă, care atacă direct reflexele alegătorilor, pentru a-i porni la dans. Se încinge un joc în familie, între venerabila doamnă și venerabilul domn, cu reale consecințe asupra votului – consecințe bune, firește!
Dincolo, se citește din maximele lui Alfred Landon. Operația aceasta o fac și amicii și adversarii acestuia. Cei dintâi, pentru că le iau în serios. Ceilalți fiindcă isbucnesc în hohote de râs, după fiecare frază. Se pare că ultimul procedeu, ca oricare răutate omenească, are mai mult succes. Americanii democrați se amuză pe seama ilustrului Landon, și afirmă că între maximele lui s’ar găsi una care sună, e mai bine să ai doi dolari – decât unu!
Un fel de reacționari
Să nu se creadă însă, că bârfitul domn Alfred Landon ar fi un dușman al democrației. Când am spus că-i combat democrații, am înțeles membrii partidului democrat. Landon este candidatul republicanilor, prin urmare politica sa merge spre dreapta. Dar de la această dreaptă americană până la exagerările continentale este distanță mare…
Landon, cu toate combinațiunile sale de program, cu toată hotârârea partidului său de a-1 sacrifica, acum, în mijlocul unui zgomot electoral nemaivăzut, pentru ca la viitoarea alegere să nu mai piardă președinția – își croește drumul printre alegătorii cu greutate. El nu poate constitui o piedică la realegerea lui Franklin D. Roosevelt. Într’adevăr acesta este un reformator în domeniul economiei publice și private și încă un reformator , despre al cărui sistem nu se poate spune că a falimentat. Nu a obținut în întregime rezultatele sperate. Nu a mulțumit pe păzitorii constituției, cu legile sale – dar a mulțumit aproape 50 la sută din populație. La o anchetă întreprinsă printre alegători de marea revistă americană ,,Fortune”, 31 la sută din cei întrebați au răspuns că realegerea lui Roosevelt este indispensabilă, pentru însăși existența lor economică! Or, când un om politic întrunește o proporție atât de mare de sufragii absolut devotate, s-ar părea că este exclus să nu triumfe.
Franklin Roosevelt va fi ales, deci, în noembrie, cu o majoritate destul de robustă pentru a-i permite să guverneze tot ca „revoluționar” și să reformeze mai departe, fără frica cerberilor constituționali. De altfel, se vorbește chiar de o apropiată acomodare a constituției cu New-Deal!
Sensul realegerii lui Roosevelt
Ce ar însemna realegerea candidatului democrat? Efectele ei asupra Statelor-Unite ale Americii de Nord vor fi mari, pentru că în continuarea programului său de combatere a pauperizării și a marasmului economic Franklin D. Roosevelt va ști că este împuternicit de opinia publică nu numai pe baza perspectivelor sau iluziilor, ci în numele realizărilor de până acum. În consecință, va reforma cu energie îndoită și efectele economice ale guvernării democrate vor trebui să se resimtă în mod vizibil și elocvent asupra economiei americane.
Dar realegerea are încă o lăture extrem de importantă. Este laturea politică. Interdependența poltică a națiunilor, despre care am vorbit mai sus oarecum glumind, constituie o realitate. Într’adevăr, oricine admite interdepenența economică, socotită astăzi ca deplin și definitiv demonstrată în actualul sistem economic, nu poate decât să tragă concluzia că și suprastructura politică urmează aceeaș cale. Regimurile politice anti-democratice, deci cele care se nasc pentru privilegii și trăesc din privilegii, au interesul să vadă înmulțindu-se ciuperca fascismului. Cu toate protestele d-lui Mussolini, fascismul a devenit marfă de export. Hitler, mai cu seamă, un exponent al imperialismului economic, mai mult decât Mussolini, a trebuit să împingă suprastructura politică și în țările a căror aservire o urmărește.
Lupta pentru democrație
Față de această perspectivă și în strânsă interdependență politică mondială, democrațiile nu puteau rămânea inerte. Inamicii acestui regim superior declară că atinsă de morbul senilității, democrația nu reacționează la loviturile de copită pe care le primește. Inexact. Și dovada că aserțiunea aceasta este tendențioasă, o constituie între altele, pozițiunea politică a democrației americane.
Pentru oamenii de bună credință, deoarece altora argumentele nu le plac sub nici o formă intelectuală, vom cita câteva rânduri din discursul pronunțat de Roosevelt la Filadelfia. Este discursul prin care declara că primește candidatura la președinție. Iată cum vorbește președintele republicei americane pentru democrațiile de pretutindeni:
„În lumea actuală sunt țări care odinioară au luptat pentru libertate dar care par prea obosite pentru a mai continua lupta aceasta. Ele și-au vândut moștenirea – partea lor de libertate – pentru o iluziune a vieții. Ele au abandonat democrația.
Cred, în forul meu inferior, că numai succesul nostru ar putea reînsufleți speranțele lor de altădată. Toți încep să-și dea seama, în lumea întreagă, că aici, în America, noi dăm o mare bătălie. Nu e numai războiul împotriva sărăciei și împotriva demoralizării economice, este, de asemenea și războiul pentru supraviețuirea democrației. Luptăm cu scopul de a conserva, pentru noi înșine și pentru lumea întreagă o mare și prețioasă formă de guvernământ.
Accept ordinul pe care mi l-ați dat și mă angajez pentru toată durata luptei”.
O pagină de nobilă gândire și de înaltă dragoste pentru binele public. O pagină cum nu are nici unul din retorii demagogiilor autoritare în diferitele lor evanghelii apostate.
Atențiunea tuturor democrațiilor din lume trebuie să fie îndreptată, deci, asupra campaniei electorale din America, unde triumful lui Franklin D. Roosevelt va aduce încă un semn de viguroasă redresare a regimului popular. Mircea Grigorescu – („Adevěrul”, 2 august 1936).
***
Pacea americană
Cu toate că după răsboiu America s’a izolat din nou de politica mondială în care se amestecase intrând în luptă alături de aliaţii franco-englezi, rolul Statelor Unite devine din ce în ce mai important în lume. Izolarea Statelor Unite a ajuns mai mult o axiomă politică internă, căci de fapt nimic nu se poate face cu caracter universa1, nici în domeniul politic, nici în cel economic, fără participarea Statelor Unite şi mai mult chiar, fără concursul Statelor Unite. America ia pe fiecare zi tot mai mult un rol de arbitru în afacerile mari internaționale.
Din punct de vedere economic, rolul acesta de arbitru este astăzi necontestat, atât prin poziția de creditoare a lumii, cât şi prin extraordinara putere comercială pe care o are acest stat.
Demersul făcut de guvernul englez, pe lângă preşedintele Statelor Unite, prin d. Van Zeeland, primul ministru belgian confirmă în mod tacit, rolul pe care însăşi Anglia îl recunoaşte Americii în domeniul economic.
Guvernul american nu se poate angaja cu uşurinţă într’o politică de strânsă colaborare cu statele Europei şi în special cu Anglia, nici în domeniul politic, nici în cel economic, fiindcă opinia publică americană nu priveşte cu ochi buni fatalitatea aceasta a colaborării Statelor-Unite cu statele europene. Doctrina preşedintelui Monroe rezumată în formula America a americanilor, a fost inventată ca un mijloc de a opri expansiunea puterilor europene în America şi în special a Rusiei. După o sută de ani această doctrină a ajuns să aibe o aplicaţiune imensă, adică să oprească pe americani de a se amesteca în afacerile europene.
O tradiţie puternica s’a format peste ocean în sensul izolării Americii de afacerile politice ale restului omenirii, pentru a putea păstra pacea şi atmosfera prielnică afacerilor de care americanii sunt aşa de doritori. Tradiţia aceasta n’a împiedicat Statele Unite să facă răsboaie de cucerire, să anexeze teritorii şi colonii şi să ia parte la răsboiul mondial. Totuşi separaţia de afacerile Europei şi pacea, sunt pentru America formule pe care nici un om politic nu îndrăzneşte să le contrazică.
Se întâmplă acum ca Europa să fie din punctul de vedere economic într’o situaţiune asemănătoare cu cea din 1917, când după ani de sacrificii ruinătoare, nici una din partidele în luptă nu putea fi sigură de victoria finală și era nevoie de intervenţia unei puteri mari ca America pentru ca balanța să încline într’o parte sau în alta.
Statele Europei se găsesc în luptă economică şi cu cât vremea trece, cu atât această luptă cere sacrificii mai mari şi cu atât sfârşitul pare mai îndepărtat şi mai nesigur. Nu se poate crede că Europa va rămâne la nesfârşit sfâşiată în domeniul economic de reglementări şi prohibiţii care împart continentul în cetăţi închise şi împiedică astfel circulaţia bunurilor şi cu ea buna stare a populaţiei. S’a ridicat pretutindeni în Europa o birocraţie care devine din zi în zi tot mai puternică şi mai complicată în organizarea ei, dar a cărei destinaţie în ultima analiză nu este decât să împiedice circulaţia bunurilor şi a persoanelor înlăuntrul continentului. Cine va putea lua iniţiativa desfiinţării acestei birocraţii şi a tuturor regulilor cu păstrarea cărora ea este însărcinată? Nici unul din state nu îndrăzneşte să ia iniţiativa mişcării de libertate, fiindcă toate se tem că ar putea fi în stare de inferioritate faţă de măsurile pe care celelalte state le-ar menţine şi apoi toate statele europene îşi sprijină politica lor de stânjenire economică pe ideia pregătirii în vederea unui răsboiu apropiat.
Pentru ca viaţa economică internaţională să-şi poată relua firul întrerupt de răsboiul mondial, ar trebui deci ca Europa să fie pacificată politiceşte şi obligată prin o presiune politico-economică să suspende măsurile de împiedicare a comerţului internaţional. Singură America, ar putea juca acest dublu rol, dacă prejudecata izolării şi a pacifismului cu orice preţ, nu ar împiedeca-o să ia iniţiativa unei presiuni politice pe continent, în sensul păcii sub ameninţarea răsboiului. Atâta timp cât America îşi va vota legi care să o oprească mai înainte de a interveni în conflictele europene, ea nu va putea juca rolul de instrument al păcii prin ameninţare cu răsboiul în Europa. Fără această presiune Europa învrăjbită de răsboiul trecut, va continua a pregăti un răsboi viitor şi în numele acestor pregătiri, va continua a împiedica şi comerţul internaţional.
Se pare însă că America evoluiază către rolul pe care natura însăşi îl rezervă şi de astă dată ca şi de oridecâte ori a întreprins acţiuni cu caracter internațional, fie politic, fie economic, va găsi mijlocul să treacă peste prejudecăţile pacifice şi neintervenţioniste care stăpânesc opinia publică americană. În orice caz demersul d-lui Van Zeeland pare că deschid procesul care va decide de soarta răsboiului economic care bântue în Europa. Dacă America intervine într’un fel oarecare pentru restabilirea relaţiilor economice internaţionale, ea va trebui să-şi ia şi oarecari angajamente politice şi pacea economică se va restabili. Dacă America nu va merge prea departe pe calea ce s’a deschis prin demersul Van Zeeland, răsboiul economic va mai continua multă vreme, din lipsă unui factor care să impue pacea. A. Corteanu – („Argus”, 14iulie 1937).
***
Statele-Unite – dela colonie la mare putere
(II)
de Axente Sever Banciu
Adevărata perioadă de prosperitate economică a Statelor-Unite începe după terminarea războiului civil din 1860-1866. Considerabilele bogăţii ale subsolului american au început să fie tot mai intens exploatate şi industrialismul a progrest extraordinar de rapid. Lui i se datoreşte bunăstarea economică a locuitorilor săi.
Într’adevăr, dacă în anul 1790 în agricultură era ocupată 90% din populaţia muncitoare, în timp de 100 de ani – în 1890 abea 30% din ea se mai ocupă cu agricultura, deoarece industriile au atras marea majortate a muncitorilor.
Având în pământ bogăţii imense de cărbuni, fier ,petrol şi alte metale neferoase (cupru, zinc, plumb, etc.) Statele Unite au avut posibilitatea de a-şi creia o industrie considerabilă bazată pe materii prime proprii. Extracţia de cărbuni, a fost în continuă urcare iar în anul 1899, când producţia Statelor Unite întrece pe acea a Marei Britanii şi devine astfel cea mai mare din lume, rolul lor de cea mai industrializată ţară începe să se simtă tot mai puternic şi pe piaţa mondială.
Astăzi Statele Unite, reprezintă mai mult de o treime din producţia lumii de cărbuni. Având minereu de fier din belşug şi cărbuni pentru extragerea coksului necesar cuptoarelor înalte, nu este de mirare, ca U.S.A a ajuns să producă în anul 1900 peste 10 milioane de tone oţel, deci aproape cât Angla şi Germania împreună, iar în anul 1910 prin producţia de 26,5 milioane tone oţel (faţă de 12,1 milioane tone Germania, 6,5 milioane tone Anglia şi 3,4 milioane tone Franţa), au devent elementul predominant pe piaţa mondială a fierului.
De atunci producţia Statelor Unite a fost în continuă urcare ajungând în anul 1941 la 76,5 milioane tone ceia ce face peste 40% din producţia mondială.
Petrolul care a fost descoperit la 1859 în Pensilvania, a contribuit şi el, îndată după invenţia motorului cu explozie şi desvoltarea automobilismului la progresul extraordinar al technicei americane. Statele Unite au fost, de totdeauna, principalul producător de petrol al lumii. Ele deţin şi astăzi mai bine de 60% din producţia mondială de petrol şi 72% din automobilele lumii.
Producţia americană de cupru, plumb, zinc este şi ea cea mai mare din lume şi depăşeşte, la fiecare din aceste materii prime, o treime din producţia mondială, iar cea de aluminiu care a fost până în anul 1937 cea mai mare a fost depăşită începând cu anul 1938 de Germania.
Având aceste bogăţii de combustibil şi metale, Statele Unite, au putut să-şi creieze o industrie grea fără egal şi să inunde viaţa şi lumea cu tot felul de maşini.
Într’adevăr, imensele întinderi ale Uniunei Americane au putut fi arate cu maşini şi a reuşit astfel să realizeze astăzi o producţie de grâu de peste 25 milioane tone anual, ceia ce face mai mult decât producţia adunată a Angliei, Germaniei, Franţei şi Italiei.
Bumbacul este o altă bogăţie de seamă a Americei. Statele Unite deţin între 40-50% din producţia lumei de bumbac şi importanţa acestei textile este extraordinară, deoarece lumea produce anual peste 6 milioane tone bumbac şi avea 1,8% milioane tone lână. Cu astfel de bogăţii, este explicabil, că Statele Unite au avut la dispoziţie toate elementele materiale ale progresului technic industrial.
Dela industrie mică s’a ajuns astfel la industrie mare, iar dela industrie mare la puternicile trusturi de astăzi. Membrii grupurilor Rokefeller şi Morgan deţineau direcţiile la 112 societăţi şi bănci, având în stăpânirea lor resurse de peste 22 miliarde dolari.
Industria americană, în plină producţie şi progres îşi căuta mereu debuşeuri de desfacere. Piaţa Europei, cea mai importantă din toarte, era în mare măsură aprovizionată cu maşini germane, iar în războiul mondial din 1914, în care erau angajate toate Marile Puteri ale Europei, Statele Unite au profitat de această ocazie şi au intrat şi ele în războiu, nu numai din motive de ordin sentimental dar şi pentru a distruge concurenţa industriei germane care era din ce în ce mai simţită.
Într’adevăr, din războiul mondial din 1914-1918, din lupta pentru hegemonie economică dintre Marea Britanie şi Germania, nu a ieşit învingătoare Anglia ci Statele Unite.
Înainte de a trece la situaţia economică a Statelor Unite din preajma izbucnirii războiului actual, este necesar să vedem cum a evoluat imperialismul american, căci acesta ne va arăta în foarte mare măsură şi cauzele intrării Americei în acest conflict.
Statele Unite, nu au avut decât târziu veleităţi coloniale şi este lesne de înţeles acest lucru, deoarece ele au fost înşile la început colonii engleze. Dar chiar după ce populaţia lor s’a mărit suficient, ele aveau spaţiu enorm de mare şi s’au întins de pe coastele Atlanticului mereu spre Apus până au ajuns la coastele Pacificului. Această cucerire de spaţiu, şi-au făcut-o aşadar în propria lor ţară, nu în afară. După ce puterea lor economică a crescut, au simţit şi ele nevoia, ca toate celelalte mari puteri, de a se întinde în afară de frontierele lor şi apoi şi în afară de continentul lor.
La anul 1803 Statele Unite au cumpărat Luiziania dela Napoleon. În anul 1815 cuceresc dela Spania, Florida, în 1845 anexează Texasul dela Mexic, iar în 1846 obţin Oregonul dela englezi.
Alipind Texasul, isbucneşte un războiu cu Mexicul, pe care-l înving iar la pace mai obţin de la acesta: California, Colorado, Nevada, Utah şi Arizona.
În anul 1867 cumpără Alaska dela ruşi, iar în 1894 anexează insula Tutuila din Samoa.
În anul 1899 fac o altă captură mai importantă. Anexează insulele Hawai, alungă pe spanioli din Cuba şi dobândesc Filipinele, Guamul, Porto-Rico şi Antilele Mici.
Seria acestor cumpărări şi anexiuni se sfârşeşte în 1899. Chiar la finele războiului mondial din 1914, deşi Statele Unite erau între învingătoare şi am putea spune chiar că au decis războiul, ele totuşi nu au făcut nici un fel de anexiune teritorială.
În acest războiu, d. Roosevelt a reînceput vechea politică imperialistă care se credea sfârșită la 1899. Dar, despre aceasta în articolul viitor.
***
Democraţia americană
de Ion Lugoșianu
Cuvântarea, cu care preşedintele Roosevelt a deschis la 24 septembrie campania în vederea alegerii prezidenţiale, depăşeşte larg cadrul unei manifestări electorale. Ea abordează toate temele mari ale vremii noastre: victoria, organizarea păcii, chestiunea izolaţionismului american, trecerea industriei pe picior de pace sub îndoitul aspect al producţiei şi salariilor, problema democraţiei.
„Victoria Aliaţilor în acest război – spune preşedintele Roosevelt – va fi o victorie a democraţiei. Ea va constitui o afirmare atât de hotărîtă a tăriei şi forţei şi vitalităţii guvernării prin popor, cum nu a mai cunoscut până acuma lumea. Ne îndreptăm, cu ajutorul Domnului, către cea mai mare epocă de înfăptuiri libere ale unor oameni liberi, pe care omenirea a cunoscut-o sau şi-a închipuit vreodată că ar putea fi posibilă”.
Victoria de azi este într’adevăr o victorie a democraţiei. Precum s’a spus – nu de mult – dictaturile au câştigat bătălii, democraţiile au câştigat răsboaie. Constatarea este adevărată şi pentru cel dintâiu şi pentru cel de-al doilea răsboiu mondial. Iubitoare de pace, făcând o politică de bună credinţă, resemnate numai la răsboiul legitim de apărare, Marile Puteri democratice n’au făcut din timp pregătirile necesare contra războiului premeditat al militarismului dictatorial, inspirat de voinţa imperialistă, agresivă a Puterilor totalitare. Ele şi-au mobilizat Insă resursele in oameni şi materiale cu o vigoare şi o hotărîre care nu aparţin decât oamenilor liberi şi care duc astăzi la victoria democraţiei. Această victorie a democraţiei este în acelaşi timp şi victoria contra războiului de agresiune. Acesta este motivul pentru care organizarea păcii joacă un rol atât de mare în preocupările puterilor democratice. Spre deosebire de dictatură, democraţia are nevoie de pace, trăeşte din pace, prosperează prin pace. De aceia pacea garantează democraţia şi democraţia asigură pacea.
Evoluţia timp de un secol şi jumătate a democraţiei americane dovedeşte lucrul acesta. Cele patru mari războaie ale Statelor Unite au fost purtate pentru libertate şi democraţie: războiul independenţei, care stă la origina libertăţilor democratice americane; războiul civil pornit pentru abolirea sclaviei şi care a însemnat triumful ideilor democratice ale nordului asupra privilegiilor sudului; răsboiul mondial din 1914-18, în care preşedintele Wilson a proclamat hotărârea Statelor Unite de a face „lumea sigură pentru democraţie”, războiul universal de azi, în care Preşedintele Roosevelt declară că „victoria Aliaților va fi o victorie a democraţiei”.
Războaie ale democraţiei, toate aceste patru răsboaie au fost victorioase. În niciunul din ele Statele Unite, n’au realizat câştiguri teritoriale, dar după fiecare din ele, şi-au luat un avânt spiritual, moral şi material unic în istorie.
Statele Unite ale Americii sunt un produs al democraţiei, întemeiate de oameni liberi, care au colonizat o lume nouă din dragostea lor de libertate, îmbogăţite de străduinţa unui aflux neîncetat de imigranţi europeni, cari goniţi de persecuţiile politice din Europa se refugiau pe acest pământ, unde şi munca, şi opinia şi credinţa erau libere. Statele Unite au fost ţara de elecţiune a libertăţilor democratice. Este cea mai autentică democraţie din lume. Timp de un secol şi jumătate, spre deosebire de politica europeană, politica democratică americană n’a cunoscut nici o reacţiune; n’a avut nevoie de nici o revoluţie; a înfăptuit cea mai uriaşă realizare socială şi economică înregistrată în istorie.
Când Lincoln, fostul tăetor de lemne ajuns preşedinte al Confederaţiei, unul din cei mai mari preşedinţi americani, proclama vestita formulă a democraţiei: „De la popor, prin popor, pentru popor”, el cuprindea într’o expresie fericită toate ideile fundamentale ale democraţiei: originea puterilor în Stat, care emană de la naţiune; regimul reprezentativ, prin care se manifestă în practică voinţa naţiunii; obiectivul politicii democratice, care este fericirea şi buna stare a tuturor. Definiţia lui consacra o stare de lucruri existentă în jurul lui 1860 şi care de atunci avea să capete o desvoltare din ce în ce mai norocoasă pentru poporul american şi să ajungă la cele câteva principii fundamentale ale regimului democratic de astăzi al Statelor Unite: o libertate garantată de orice atingere şi prin lege şi prin convingerea consimţită a tuturor cetăţenilor, operă a unei lungi educaţii politice; egalitatea, la punctul de plecare în viaţă pentru toţi oamenii, realizată prin şcoală, prin desvoltarea sănătăţii publice şi prin dispariţia oricărei conştiinţe de clasă şi a oricărei umbre de privilegiu social; selecţia prin consacrarea meritului pentru crearea elitelor; conştiinţa universală a legăturii indisolubile dintre libertate şi ordinea legală, libertatea neputând exista fără ordine şi ordinea fără libertate.
Şcoala printr-o instrucţie publică generalizată, de excelentă calitate; presa prin educarea politică a naţiunii; judecătorul, prin aplicarea strictă a legii şi prin crearea unei jurisprudenţe înţelepte sunt instrumentele graţie cărora, această democraţie trăeşte, se desvoltă şi prosperează.
Unele defecte ale democraţiei americane, gigantismul economic, anumite deformări ale politicii sau anumite aspecte judiciare ale vieţii americane nu infirmă întru nimic remarcabilele ei calităţi. Ele sunt datorite în mare parte scării uriaşe, pe care se desfăşoară viaţa acestei naţiuni de 130 de milioane de oameni, cari locuesc un continent întreg, mai mare decât Europa.
Cauze specifice Americii au ajutat desigur în mod deosebit desvoltarea fericită a democraţiei americane: un spaţiu imens, unde oricine se simţea stăvilit în libertatea lui, într’un loc, găsea un alt loc, unde putea trăi liber fără nici o altă constrângere decât a legii; originea populaţiei emigrată din Europa, tocmai din dorinţa ei de libertate; mijloace materiale imense, graţie cărora orice muncă putea aştepta o remuneraţie în practică fără limită; aceiaşi limbă, vorbită pe un continent întreg, care îngăduia oricui să se strămute oriunde; lipsa războaielor între 48 de state legate de aceleaşi legi şi aceleaşi idealuri; absenţa oricărei tradiţii istorice reacţionare, a oricărui spirit de castă şi a oricăror deosebiri de clasă.
În asemenea condiţii, oricine, putând spera orice şi ajunge oriunde, climatul democratic a dat Statelor Unite posibilităţi de desvoltare, care au lipsit în bună parte continentului nostru. Democraţia americană – în ciuda acestor diferenţe – rămâne totuşi pentru noi un exemplu şi un îndemn (va urma).
[/responsivevoice]
