Manuel VLĂDUȚ ■
„Pe fata aceasta ciudată, fiică de rege get și de dansatoare tătăroaică, eu am iubit-o de pe vremea când umbla cu picioarele goale în țărână.”
Așa se exprima Geo Bogza despre ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră, în „Dobrogea, Dobrogea”, frumoasa operă literară scrisă ca o declarație de dragoste la adresa vechii provincii a lui Dobrotici și a Basarabilor, Dobrogea, reintrată în componența României la 14 noiembrie 1878.
Și cum ai putea să nu iubești acest ținut? Un tărâm atât de plin de istorie, încât nu poți întoarce o brazdă de pământ, fără să scoți la iveală rămășițe de când lumea, ale civilizațiilor trecătoare care l-au stăpânit! Un ținut al contrastelor, cu stepa sa aridă, cu arșițele asemănătoare cu cele ale Asiei, cu gerurile năprasnice ca ale Siberiei, cu vânturile necontenite și țărmurile de gheață ale mării, cu livezile de piersic și viile mustind îmbelșugat de struguri, cu păsările exotice ale Deltei și peștii sclipind în setcile grele, dar mai ales, cu multitudinea de neamuri trăitoare la un loc, în pace, români ardeleni sau din regat, machedoni, greci, tătari și turci, armeni, bulgari, ruși lipoveni, italieni și nemți, adunați cu toții în această Californie a României.
Dar cea mai grăitoare și documentată argumentare despre Dobrogea, cea proaspăt intrată în compunerea tânărului stat independent român, o are chiar marele Mihai Eminescu, care scria la 19 august 1878 în ziarul „Timpul” despre evenimentul istoric al alipirii Dobrogei: “Într-adevăr, încă în vremea lui Herodot, Dobrogea era stăpînită de geţi, cari, îngemănaţi într-un singur stat cu dacii, ţineau amîndouă malurile Dunării. În vremea lui Cezar Dobrogea e în mînile românilor, iar dacii şi geţii trecuseră de mult dincoace de Dunăre şi se aşezase definitiv aicea. Pe timpul împăraţilor Dobrogea era populată, în oraşe, de comercianţi greci, pe şes, de sciţii plugari şi făcea parte din provincia Moesia inferioară. Poate că în vremea aceasta a fost epoca dezvoltării celei mai mari a provinciei. Cosmografia anonimului din Ravenna, o compilaţie din veacul al VII-lea după Crist, dar a cărei autenticitate e fără de nici o îndoială, ne citează oraşele Dionisopolis, Bisoi, Timum, Tirissa, Callatis, Stratonis, Tomis (locul de exil al lui Ovid), în fine Istriopolis, toate colonii greceşti de negoţ (Cf. Ravennatis anonymi cosmographia, IV. 6) iar Pliniu bătrînul citează ca oraşe scitice Afrodiaias, Libistos, Zigere, Borcobe, Eumenia, Parthenopolis, Gerania. Pe itinerariul lui Antonin numărăm de la Silistra (Durostoro) pînă la Noviodunum (Tulcea) şase oraşe mai însemnate ; Transmarisca (Turtuoaia), Capidava, Carso, Cio, Beroe, Troimis; iar de la Novoiodunum (Tulcea) pînă la Callatis (Mangalia?) două oraşe : ad Salices şi Tomi[s] (Küstengè ? ?). Daca mai adăogăm încă o parte din oraşele Mesiei inferioare tot la Dobrogea, vom avea însemnatul număr de 20 de oraşe în acea provinţie, dintre cari cele mai multe a pierit fără de nici o urmă. Rămîind moştenire împărăţiei Răsăritului, Dobrogea a fost cutreierată, ca şi Principatele româneşti, de roiuri de popoare, de huni, avari, pecenegi, cumani şi în fine de tătari. Într-adevăr, pe la începutul veacului al XI-lea, cumanii sau polovţii, un neam fino-tartaric, îşi părăsi aşezarea de lîngă Volga şi ocupă ţările române, din cari au gonit pe chazari şi pecenegi. Cumcă în veacul al unsprezecelea, cu mult în urma venirii bulgarilor, stăpînea în Dobrogea pecenegii se dovedeşte prin multe nume actuale de pîrîuri şi localităţi. Scoşi au fost pecenegii de cumani, aliaţii viguroşi ai Asanizilor contra Bizanţului. În fine, în veacul al treisprezecelea, epoca fondării principatului Valahiei, cumanii sînt scoşi din ţară de către tătari, cari se aşezară cu predilecţiune în Dobrogea si sînt pînă azi acolo. Existenţa lor în acele părţi îl face pe Mircea I să se numească, prin crisoave, în toată forma, domn al ţărilor tătăreşti. Astfel provincia a fost stăpînită succesiv de toate roiurile de popoare barbare care a trecut prin ţările noastre, deşi această stăpînire n-au întrerupt continuitatea de drept a împărăţiei bizantine, care-şi mănţinea garnizoanile şi organizaţia provincială mai cu seamă în oraşele ţărmurene şi în olatele mai mult puţin întinse ale acelor oraşe. Cu succes au fost luate oraşele ţărmurene de către Asanizi, pe cînd şesul însuşi pare a fi rămas tătăresc. De la tătari a luat Mircea, domnul ţărilor tătăreşti, Dobrogea, de la Şişman Vidinul şi malul drept pînă la Silistra şi le-a şi ţinut toate acestea, pînă ce la 1413 sultanul Mohamed I, ocupînd cetăţile româneşti Isaccea, Silistra şi Giurgiul, precum ocupase Nicopolul şi Vidinul, puse capăt domniei Basarabilor pe malul drept al Dunării. În vremea lui Mircea populaţia Dobrogei se vede a fi fost în majoritate tătărască.
În vremea migraţiunii popoarelor, deci şi în vremea venirii bulgarilor cît şi mai tîrziu, atît Dobrogea şi ţările române se considerau ca aparţinînd împărăţiei bizantine şi anume Ţara Românească şi Moldova făceau parte, adesea numai nominală, din Mesia inferioară. (…) Urmaşi ai dacilor şi romanilor şi cei din urmă posesori ai Dobrogei înaintea cuceririi prin Mohamed I, dreptul nostru istoric este întemeiat; dar sprijinul cel mai bun al acestui drept sînt împrejurările chiar.”
În urma Tratatului de la Berlin din 1 iulie 1878, Dobrogea se alipea României – care își câștigase independența față de Imperiul Otoman, luptând alături de trupele țariste în războiul ruso-turc, ca o compensație a anexării sudului Basarabiei de către ruși. Prințul Carol I rostea în fața trupelor române la Brăila, la 14 noiembrie 1878, memorabila Proclamație care se adresa în același timp și locuitorilor Dobrogei, în majoritatea lor turci și tătari – la acea vreme:
“Marile puteri europene, prin tratatul din Berlin, au unit ţara voastră cu România. Noi nu intrăm în hotarele voastre trase de Europa, ca cuceritori, dar o ştiţi şi voi: mult sânge românesc s-a vărsat pentru desrobirea popoarelor din dreapta Dunării. Locuitori de orice naţionalitate şi religiune! Dobrogea, vechea posesiune a lui Mircea-cel-Bătrân şi a lui Ștefan-cel-Mare, de astăzi face parte din România. Voi de acum atârnaţi de un stat, unde nu voinţa arbitrară, ci numai legea dezbătută şi încuviinţată de naţiune hotărăşte şi cârmuieşte. cele mai sfinte şi mai scumpe bunuri ale omenirii, viaţa, onoarea şi proprietatea, sunt puse sub scutul unei Constituţii pe care ne-o râvnesc multe naţiuni şi nimeni nu le va putea lovi fără a-şi primi legitima pedeapsă.
Locuitori musulmani! dreptatea României nu cunoaşte deosebire de neam şi de religiune! credinţa voastră, familia voastră vor fi apărate de o potrivă ca şi ale creştinilor. Afacerile religiunii şi ale familiei vor fi pentru voi încredinţate apărării muftiilor şi judecătorilor aleşi din neamul şi legea voastră. Și creştini şi musulmani, primiţi dar cu încredere autorităţile române, ele vin cu anume însărcinare de a pune capăt dureroaselor încercări prin care aţi trecut, de a vindeca rănile războiului, de a apăra persoana, averea şi interesele voastre legiuite, în sfârşit, de a vă dezvolta buna stare morală şi materială.
Armata Română, care intră în Dobrogea, nu are altă chemare decât de a menţine ordinea, şi, model de disciplină, de a ocroti paşnica voastră vieţuire. Salutaţi dar cu iubire drapelul român, care va fi pentru voi drapelul libertăţii, drapelul dreptăţii şi al păcii!
În curând provincia voastră, pe cale constituţională, va primi o organizaţiune definitivă, care va ţine seamă de trebuinţele şi moravurile voastre, care va aşeza pe temelii statornice poziţia voastră cetăţenească. până atunci, autorităţile române au ca întâia îndatorire de a cerceta şi îndestula trebuinţele voastre, de a îngriji bunul vostru trai, de a vă face a iubi ţara la a cărei soartă acum este lipită şi soarta voastră.
Datu-s-a în Brăila, la 14 noiembrie, anul graţiei 1878, şi al 13-lea al domniei noastre.
Carol”
Trupele care au intrat în oraşul Constanța la 23 noiembrie pentru a le înlocui pe cele ruseşti au fost Batalionul IV Vânători şi o baterie din Regimentul 1 Artilerie; iar puţin mai în apoi, pe 1 Decembrie 1878, a mai venit din Tulcea – unde era ComandamentuI Diviziei Active, un escadron de cavalerie şi statul major al Regimentului 2 Roșiori. Trupele române au fost primite cu entuziasm la Constanța. Orașul era împodobit cu steaguri tricolore, iar în port, vapoarele diferitelor state au arborat multicolorul mare pavoaz. Conform telegramelor vremii, peste 5000 de persone au manifestat în favoarea apartenenței la statul român. Primirea entuziastă a trupelor române se explică și în misiunea de primă importanță încredințată acestora. Încă din primele momente, unitățile militare românești au fost distribuite în întreaga Dobroge, pentru lichidarea dezordinii, pentru restabilirea vieții normale de după război și a siguranței locuitorilor.
Însumând toate aceste aspecte, se poate considera că revenirea Dobrogei la România a fost pregătită şi înfăptuită prin voinţa marii majorităţi a populaţiei însăşi, deşi într-o conjunctură internaţională nu tocmai prielnică, în care statul naţional a trebuit să acţioneze cu energie pentru apărarea drepturilor sale. Este cunoscut că România s-a opus inițial anexării sudului Moldovei de către Imperiul Țarist, refuzând să primească Dobrogea; dar riscând să rămână cu teritoriul ciuntit, a acceptat să primească această frumoasă provincie, în fapt, o veche fiică a Geției și a Imperiului Roman – înșiși strămoșii originari ai României.
Faptul că după unire mii de locuitori de diverse naţionalităţi s-au întors în Dobrogea devenind, fără constrângeri, cetăţeni ai României confirmă cum nu se poate mai bine acest fapt. Alipirea Dobrogei la mama ei adevărată – România, venea ca o prevestire a ceea ce urma să devină 40 de ani mai târziu, la 1 decembrie 1918, România Mare!
La 23 noiembrie 1878 autorităţile româneşti au început preluarea oficială a administraţiei Dobrogei, dar trupele ţariste au continuat să staţioneze aici şi la începutul anului 1879, un an aproape de la semnarea păcii. Invocând textul tratatului încheiat cu Poarta comisarul imperial rus informa că armata urma să-şi înceapă marşul la 6 februarie.
Dar, potrivit obiceiului rusesc, nu au plecat… Abia la 4 aprilie 1879 însă prefectul de Constanţa, Remus Opreanu, era în măsură să anunţe plecarea unităţilor de artilerie şi infanterie din oraş, iar cel de Tulcea, George Mihail Ghica, la 22 aprilie, a flotei care staţionase până la această dată în port.
Fumoasa noastră Dobroge a trecut prin grele încercări, în anii Primului și Celui de-al Doilea Război Mondial. În anii comunismului, portul Constanța a devenit cel mai mare port de la Marea Neagră și unul dintre cele mai mari ale lumii. Teritoriul agricol al Dobrogei a fost sistematizat masiv în vederea irigațiilor, dar din păcate, a fost și primul teritoriu colectivizat complet… Astăzi, cu toate neajunsurile provocate de economia de tranzit a anilor 90 și crizele economice, geopolitice și sanitare multiple ce lovesc regiunea est-europeană și a Mării Negre, este o provincie care poate servi drept model de conviețuire interetnică și multiculturală, multor popoare din Europa și nu numai.
În final, ca fiu al acestei regiuni istorice, de câteva generații, îl citez iar pe Geo Bogza, în special pentru cei cu rădăcini dobrogene, dar și pentru toți cei care mânați de stihiile vieții au poposit și au rămas în Dobrogea cea primitoare ca o mamă:
„În orice ţară ar fi fost să ajung, de orice forme ale vieţii aş fi fost înconjurat, gândul – iar apoi întreaga mea fiinţă – s-a întors de fiecare dată în Dobrogea, la praful şi mărăcinii ei, la vântul ei de stepă, la chipul ei teluric şi generos. Oriunde m-aş fi aflat, dorul de ea mă ajungea în cele din urmă. Dobrogea! Dobrogea! Pe fata aceasta ciudată, fiică de rege get şi de dansatoare tătăroaică, eu am iubit-o de pe vremea când umbla cu picioarele goale în ţărână.”
Surse: Geo Bogza: „Dobrogea, Dobrogea!”, Mihai Eminescu – articolul „Anexarea Dobrogei”, ziarul „Timpul” din 19 aug. 1878, www.ziuaconstanta.ro
