Leonard MOCANU ■
„Ineptocraţie: Sistem de guvernare în care cei mai puţin capabili de a guverna sunt aleşi de cei mai puţin capabili de a produce şi în care membrii societăţii cel mai puţin capabili să se susţină sunt recompensaţi cu bunuri şi servicii plătite prin confiscarea averii şi a muncii unei mase de producători aflată în continuă scădere.” Jean d’Ormesson
Ca la învăţământul politico-ideologic de pevremea defunctului Partid Comunist Român (PCR); eu am ajuns astăzi să propun generalizarea experienţei pozitive căci altfel, am impresia că oamenii ăştia care s-au căţărat în fruntea comunităţilor locale şi judeţene sunt predestinaţi să împărtăţească soarta lui Sisif, după ce Zeus l-a luat la ochi.
Chiar dacă pare o formulare comunistoidă, este bine de reținut că nu e decât un concept pedagogic ”la modă”, care poate fi aplicat în aproape toate domeniile. Nu puțini suntem cei care ne-am întrebat adesea cum face X de obține rezultate, cum face Y de localitatea în care e edil e înfloritoare, cum aplică unii sau alții legea și așa mai departe. Ce mi se pare de neînțeles este ce mecanisme ale gândirii sau ce trăsături de personalitate îi limitează pe unii în a cere sfaturi sau, mai simplu, în a citi, a se documenta, a încerca să afle. Mulți aplică stiluri de management după ureche sau după interes, compromițându-și de multe ori șansa la ”nemurire”.
Să vedem câteva exemple și voi porni de la experiențele cetățenilor urbei noastre dragi. Mulți dintre noi am călătorit în țară sau în străinătate, ne-am minunat de felul în care arată orașe similare Constanței ca număr de locuitori, așezare sau profil socio-economico-cultural. Și totuși, în timp ce unii se duc ”în sus”, Constanța, ca să fim indulgenți, bate pasul pe loc?
Personal l-am auzit pe fostul edil al Oradei, Ilie Bolojan, povestind care au fost unele dintre măsurile pe care le-a luat să schimbe fața orașului. Omul a punctat câteva dintre cărțile de referință pe care le ia în considerare atunci când propune o măsură administrativă de amploare, pentru a o justifica și pentru a obține susținerea aleșilor locali sau a cetățenilor. Omul a arătat că nu întotdeauna rezultatele au venit imediat, pe tavă, dar că măsurile și-au dovedit viabilitatea în timp și au fost apreciate de cetățeni și de turiști. La fel Clujul, Iașiul, Sibiul, Brașovul, orașe în care ți-e drag să te duci în fiecare anotimp, în care știi că regula e regulă și nu se schimbă de la o zi la alta, că o lucrare odată începută e dusă la bun sfârșit și că, de multe ori, trebuie să tăi putregaiul de la rădăcină pentru a crește vegetație curată.
Și mai curios este faptul că mulți dintre edilii localităților menționate mai sus sunt colegi de partid cu primarul Constanței, astfel că pare și mai de neînțeles de ce acesta nu a abordat subiectele arzătoare ale parcărilor publice, renovării fațadelor clădirilor de patrimoniu, lucrărilor edilitar-gospodărești, zonelor pietonale cu respectivii, la un pahar ”de vorbă”, pe holurile sediului central al formațiunii politice sau oriunde se tot întâlnesc. Ce e greu în a spune ”Măi Cutărică, în ce fel ai rezolvat tu problema x sau y, ce dificultăți ai avut, care sunt barierele și portițele legislative etc.”? O fi orgoliu, o fi autosuficiență, o fi prostie sau încorsetarea dată de ”obligațiile postelectorale”, ca să folosesc un eufemism?
Să mergem la nivel național și să abordăm câteva teme. Una ar fi cea a asigurărilor obligatorii auto, cunoscutul RCA. Ce e atât de dificil pentru tine (prim) ministru, secretar de stat sau șef de serviciu în cutare minister să treci pe agendă acest subiect în întâlnirile cu omologii, din țară și din străinătate? Nu este lună să nu-ți urci dosul în avion și să nu colinzi cele zări, eventual cu familia, dar oare nu ar fi bine dacă ai cere subordonaților să-ți facă o sinteză a modului în care este rezolvată această problemă la alții? Desigur, e mai simplu să stabilești sau să accepți criterii artificiale, precum vârsta conducătorului auto, dar știi că, de exemplu în SUA, evidența punctelor de penalizare este comunicată de poliție și asiguratorului, iar rata primei de asigurare crește proporțional cu nivelul pericolului public pe care îl reprezintă fiecare conducător auto? Cineva îmi spunea acum câteva zeci de ani că, pentru a pedepsi bine, trebuie să-l lovești pe om acolo unde îl doare cel mai tare: săracului să-i iei banii, iar bogatului să-i dai o palmă. Cât e de greu să dai o palmă financiară celor bogați în puncte de penalizare?
O altă problemă ține de sistemul asigurărilor de sănătate. Ce este atât de greu să stabilești niște plafoane ale asigurărilor, iar pacienții să poată fi tratați și să li se ramburseze cheltuielile în funcție de un set solid și viabil de criterii? Nu vrei (sau nu poți) mai mult, plătești o asigurare de sănătate ”basic”, ce îți oferă dreptul la consultații și tratamente de urgență, la un set minim de analize, la un pachet limitat de manevre stomatologice, precum și la compensarea unui anumit număr de medicamente. Plătești consultația sau tratamentul, iar casa de asigurări îți rambursează 85-90% din valoarea acesteia. Vrei mai mult, vrei să știi că poți suferi anual o intervenție chirurgicală de mai mică sau mai mare amploare, că poți beneficia de o asigurare de sănătate și de cheltuieli medicale mai mari, plătești mai mult. Dar oare un asfel de sistem ar fi întru-totul pe placul medicilor care, mulți dintre ei s-au transformat în contabili și funcționari IT, sau al farmaciștilor?
Haideți să ne gândim la sistemul contestațiilor în instanță! Prima grijă a unui contravenient este să conteste în instanță, să inventeze tot felul de tertipuri și de justificări, să cheltuie bani cu avocați, doar-doar va demonstra că albul e negru și invers. Mașina era parcată în loc nepermis sau nu era achiată taxa de parcare, dar susții în instanță că era doar o hologramă. Mergeai cu 120 în localitate sau cu 230 pe autostradă, dar polițistul care opera aparatul radar avea șapcă. Ai produs accident din culpă, daunele sunt minore, polițistul îți recomandă ”amiabila”, dar agentul firmei de asigurări știe el mai bine, chiar dacă în procesul-verbal scrie negru pe alb, sau el este în celălalt colț de țară. Ce trebuie pentru ca procesele (dacă e cazul) să fie judecate în regim de urgență, iar cel care contestă de dragul contestației să fie penalizat pentru pierderea de timp și de resurse pe care a cauzat-o? Același aspect e valabil și în cazul ”marilor” contestatari, cei care pierd licitații sau contracte pe sume exorbitante și care merg în instanță pentru a lungi pelteaua până fie moare măgarul, fie pierde samarul. Important este să țină treaba în loc. Cât e de greu să-i întrebi pe americani, englezi, olandezi sau pe nemți cum procedează? Că de întâlnit, vă întâlniți cu vârf și îndesat.
Mai nou, aflăm că Ministerul Apărării Naționale, din lipsă de candidați, a eliminat examenele scrise la școlile postliceale de maiștri militari și subofițeri. Adică a coborât ștacheta performanței la cote inimaginabile. Motivul – lipsa atractivității profesiei militare. O fi bine? Nu era mai elegant ca cei care fac managementul resurselor umane (mă doare capul) să-i întrebe pe aliații sau pe partenerii noștri cum procedează ei pentru a asigura atractivitate acestei profesii? Păi dacă la școlile de subofițeri și maiștri militari se poate intra fără examen, la cursurile de formare pentru soldați și gradați profesioniști, merge și fără liceu, nu? Ca pe vremea lui Ștefan cel Mare, strângem Oastea cea Mare a Țării.
Tolba exemplelor este încă plină (interminabila reformă a învățământului românesc, de exemplu) dar poate rândurile mele vor stârni în mintea celor ce se țin de pixul unei demnități ideea de a întreba și pe alții cum fac ei să fie bine, ca să nu fie rău.
