Acasă Cronica Strigătul tăcerii

Strigătul tăcerii

750
0

Paul SICHIGEA

Trecând cu privirea peste mai multe scurtmetraje și lungmetraje incluse în diferite festivaluri de film, am ajuns și la “Strigătul tăcerii”. Scurtmetrajul de 13 minute și 41 de secunde a ieșit imediat în evidență printr-o estetică deosebită.

Având un lungmetraj la activ, inclus într-un festival internațional de film, am observat în urmă cu câteva zile că pe pagina oficială a acestuia se proiectează producțiile selectate. Ca un cinefil înrăit, am început să „devorez” fiecare film în parte. M-am oprit la „Strigătul tăcerii”, un scurtmetraj de aproape 14 minute care ne prezintă viața a două adolescente din România. Cele două protagoniste sunt surori, iar filmul ne introduce într-un itinerariu plin de sentimente tinerești, glume, râsete și voie bună, ca mai apoi să ne inducă o tristețe cauzată de dispariția uneia dintre surori.

Sorana Eșanu în Strigătul Tăcerii, sursa: youtube.com

Filmul se deschide printr-o serie de cadre cu peisaje frumoase, pitorești am putea spune, în care cele două tinere abundă de voie bună și veselie. Totodată, cadrele au menirea de a prezenta și melancolia pur adolescentină, conturată demn printr-o coloristică de impact pentru ochiul privitorului.

Apoi, se trece rapid la o secvență în club, unde protagonistele se află în compania unor prietene. Voia bună este din nou prezentă, dar acum se simte parcă și aburul alcoolului – ceva normal pentru această vârstă.

sursa: youtube.com

Se poate remarca o colorizare aparte, gândită în conformitate cu starea personajelor. Din acest punct de vedere, „Strigătul tăcerii” a ieșit în evidență încă de la prima vizionare. Totodată, proiectul are parte și de colaborări interesante cu diferiți artiști internaționali, a căror muzică de tipul „Alternative”, ori „Pop” se trage din însăși trăirea libertină, ori chiar nonconformistă.

Filmul trece apoi la o secvență de dans, unde tinerele se distrează alături de alți oameni. Din nou, coloristica iese în evidență, iar muzica setată la un volum care să denote starea euforică aduce privitorul și mai aproape de poveste.

Muzica este din nou aleasă foarte bine, regizorul Mara Crăcăleanu acordând o atenție specială pentru coloana sonoră, una aflată în strânsă legătură cu ideea filmului.

sursa: youtube.com

Povestea se mută apoi pe cele două surori, Teodora Pintilie cântând la chitară, secvență care ne arată un simplu moment, probabil de acalmie, din viața protagonistelor.

Aici intervine (și nu pentru prima oară) un moment de ruptură ce nu are justificare scenaristică, trecerea bruscă la un moment pe care noi îl putem interpreta ca pe un vis: cele două protagoniste, însoțite de o amică dansează pe piesa celor de la Sweet Tempest. Se pot observa perucile alese cu gust, din nou colorizarea extraordinară și costumația tinerească, dar și provocatoare ale celor trei personaje.

sursa: youtube.com

Aș spune că regizorul Mara Crăcăleanu – cea care a scris și scenariul – a dorit în primul rând să impacteze privitorul prin folosirea unor stroboscoape de diferite culori, oferindu-le personajelor un joc de lumini aparte. Putem specula și prin faptul că aceste lumini foarte bine incluse în secvență ar face aluzie către diferite stări și sentimente ale tinerelor; poate este reprezentată întreaga lor viață, una destul de scurtă până în acest moment.

Totuși, lipsa unui dialog care să explice ce se întâmplă exact cu aceste personaje, împinge audiența spre diferite speculații. Există posibilitatea ca autorul să își fi dorit acest lucru, însă lipsa explicațiilor filmice conduc spre concluzionarea faptului ca documentarea a fost sumară.

În centru, Mara Crăcăleanu, regizor și scenarist

Povestea ne prezintă apoi momente tragice din viața uneia dintre surori. Este momentul pierderii celui apropiat, captat simplu și de efect într-un spital. Teodora Pintilie moare. Noi, însă, nu știm de ce, iar acest aspect se adaugă șirului de minusuri ale poveștii. Probabil, cauza nu este importantă pentru autor, însă audiența rămâne cu un gust ușor amar.

Urmează o serie de cadre ce aduc aminte de Andrei Tarkovski, puternic luminate, colorate aprins și de un impact major asupra privitorului. Înțelegem tristețea surorii, o zărim în diferite ipostaze, însă cadrul care se remarcă, din punct de vedere regizoral, este cel în care tânăra (al cărei nume nu îl cunoaștem decât din generic), culcată pe pământ, dar care parcă plutește pe suprafața unei ape, contemplează asupra vieții și a morții.

sursa: youtube

De asemenea, un cadru care se remarcă și care poate reprezenta cu ușurință și coperta filmului, este cea în care același personaj privește spre oraș, imaginea inducând publicului o stare de dezolare. Crînguța Pînzaru, directorul de imagine al filmului, se remarcă prin acest cadru executat extraordinar.

sursa: youtube.com

Filmul se încheie cu Teodora Pintilie alergând spre o pădure; din nou același sentiment. Pierderea, dispariția celui drag și într-un final, singurătatea, acționează ca teme principale în „Strigătul tăcerii”.

Produsul Marei Crăcăleanu demonstrează calități regizorale demne de noua generație a cineaștilor români. Personal, sunt de părere că proiectul merită atenția publicului și recunoștința noastră. Printr-o analiză amănunțită, se pot observa mici probleme la montaj, prin trecerile nejustificate, reprezentate de cadre întunecate (denumite și „fade out”), care provin din scrierea scenariului. Acest lucru nu umbrește, însă, producția foarte bună, cadrele uimitoare, reușite de o echipă tânără, care promite mult și coloana sonoră aleasă impecabil de către autor.

Piesă din coloana sonoră a filmului „Strigătul tăcerii”

„Strigătul tăcerii”, o producție Dawn Star Media

Publicitate
Articolul precedentJurnaliştii cer normele de protecţie europene pentru exercitarea profesiei în România
Articolul următorMică-i mingea, bat-o vina!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.