Luigi FRIGIOIU ■
După 2000, pe la intersecția b-dul. Lăpușneanu-str N. Iorga, se inaugura un bar (unde sunt “Papa bun” și „Gamma ink”). În interior, parcă, era un mic muzeu al judo-ului: diplome, medalii, cupe, echipamente etc. Văzându-mă surprins, patronul m-a lămurit: “Sunt Gheorghe Ungureanu, instructor de sport (judo) la Academia Navală. Am dat de pământ cu toți “lupii de mare” școliți acolo: Băsescu, Bosânceanu, Mazăre, Nicușor Constantinescu, Felix Stroe etc”.
I-am răspuns: “Felicitări, dar trebuia să dai mai tare, uite, încă mișcă.” A râs și m-a invitat la o cafea: “ Fac cinste că ai caterincă“. Dialogul s-a legat instantaneu fiindcă judoul m-a fascinat de copil. Sunt născut-crescut într-o mahala de lângă Piața Chiliei, o „junglă urbană„ unde funcționa “legea pumnului”: cine dădea primul și mai tare, ăla era mai jmecher. Singurii luptători de arte marțiale pe care îi știam erau Bruce Lee și Chuck Norris (eroii fimelor “cu bătaie” de la cinematografele „Tineretului” și „23 August” de pe B-dul Tomis).
Gheorghe Ungureanu era la 60 de ani dar părea cu două decenii mai tânăr. Viața sportivă îl ajuta să se mențină. Prin buzunarele kimonoului avea o grămadă de povești haioase. Am reținut cîteva. “Și pe saltea, Băse era un adversar periculos, nu te privea direct niciodată. Era cu un ochi la făină, unul la slănină” “Mazăre chiulea și atunci, ca la Primărie. De multe ori, scutit medical, avea fizic de biscuit în dungă“; “Nicușor, în schimb, era greu de doborât. Săreau 4 (patru!) pe el să-l pună jos. Îl trânteau pe spate, ca pe porc când îl pârlești. Făcea urât, grohăia tare”; “Felix Stroe era rotofei de tănăr. Când cădea, sărea în sus ca un balon umflat prea tare”; “Niște simpatici…” a concluzionat Sensei.
Am fi stat până la cântatul cocoșilor, dar se făcuse ora închiderii. De teama unei amenzi pentru nerespectarea orarului de funcționare a barului, m-am ridicat. M-a lăsat să plec doar cu promisiunea că revin, să continuăm poveștile ca în “1001 de nopți”.
Deși îmi propuneam, mereu, să-l vizitez, nu reușeam. Până într-o zi, când bărulețul s-a închis. Am crezut că n-a mers vânzarea. Din păcate, Ghe. Ungureanu era internat, cu mari probleme de sănătate, undeva în Techirghiol. N-am întrebat, niciodată, de el deși îi știam soția, de la Liceul de construcții Tomis. Doream să îmi rămână în memorie cum l-am cunoscut: un om puternic, fără vârstă, gata să se ia la trântă cu orice provocare. Am păstrat, cu grijă, pozele făcute în bar, prima și singura dată când am stat de vorbă.
Pe 8 martie, Florin Iordănoaia, cadru didactic și instructor de judo, ne-a dat trista veste. Probabil, acolo sus, îngerii aveau nevoie de pregătire în autoapărare: prize, proiectări, secerări, fixări la sol. Dumnezeu să te odihnescă, Sensei Ungureanu!
A fost un om deosebit, de o bunătate rară, un mentor pentru studenții săi. A sădit in ei bun simt, onoare și loialitate. Dumnezeu sa îl odihneasca in pace! Nu îl vom uita niciodată!