Dan MIHĂESCU ■
Eu în locul lui nu m-aş fi băgat în seamă absolut deloc, d-apoi să mă expun ca Ceauşescu în faţa publicului când a dat ordin să se radă cartierul Uranus pentru a construi Casa Poporului, bulevardul Victoria Socialismului cu cartierul şi piaţa Unirii.
De la pupitrul din “pepsiglas”, vorba ministresei liberale, cu poezia aşternută-n faţă, chiţoşenia prinse glas să se îngurguţeze într-o fluentă «langue de»: „Evenimentul de astăzi nu este despre a demola vechiul stadion, cât despre a ne aduna pentru a construi împreună ceva ce va dăinui, ce va bucura și va folosi generațiilor viitoare. Printr-un proiect al Guvernului României, în parteneriat cu Primăria Constanța și Clubul Farul, începem construirea unui stadion ultramodern și a unei baze sportive cum nu mai există în România. Tot un proiect asumat de la primul până la ultimul om…Acum este momentul să facem echipă din nou şi să ne dăm mâna în jurul acestui uriaş proiect de infrastructură pe care şi l-a asumat Guvernul, prin Compania Naţională de Investiţii. Fac apel la toate instituţiile centrale, regionale şi locale pentru a reuni în jurul unui efort comun, în interesul constănţenilor de astăzi şi de mâine”.
Ei, uite aşa, şi Dandanache al nostru ne-a explicat cum “luptă, luptă şi dăi, şi dăi, şi luptă…şi clopoţeii, zdringhili, zdringhili”, doar că eu în locul lui nu mă aruncam ca găina la muci să-mi asum meritul acestui proiect pus pe cale de alt nătărărău îngâmfat, fostul primar Făgădău. Pesemne că ambii alogeni, copii amărâţi în copilărie, născuţi şi crescuţi prin colbul satelor dobrogene, au rămas cu nostalgia bigelelor şi mărgelelor şi ori de câte ori le ia ochii ceva strălucitor, reacţionează la sclipici precum coţofana.
Altfel nu se explică cum poate cineva, şi în cazul nostru vorbim despre două persoane care au ocupat succesiv funcţia de primar al municipiului, să agreeze, să proiecteze şi să înfăptuiască demolarea unui stadion mutifuncţional de 25.000 de locuri, edificiu de patrimoniu, unica arena naţională construită din piatră inaugurată în 1954 pentru a înlocui-o cu un mare gogoşar din alucubond de cca 15.000 de locuri, un fel de doză de bere din aluminiu turtită sub talpa piciorului?
Istoricii, arheologii, etnologii, sociologii sunt unanim de acord că dată fiind zona, amplasarea, spaţiul geografic în care s-a produs etnogeneza poporului român, în care s-a dezvoltat populaţia trăitoare şi vorbitoare a aceleiaşi limbi, unde s-au conturat trăsăturile specifice ale poporului şi mai apoi s-a constituit naţiunea, nu a favorizat păstrarea dovezilor materiale dăltuite sau zidite în piatră, ca în cazul civilizaţiilor şi naţiunilor apusene. Se zicea chiar că civilizaţia şi cultura noastră materială s-a păstrat, mai degrabă, dăltuită în lemn, atât cât s-a putut fiind cunoscut gradul mare de perisabilitate al lemnului, peste timp, în raport cu piatra. Ei bine, iată, nici în Cetatea Tomis, actualmente Constanţa, fondată în 657 î.Hr. de coloniştii greci, cea mai veche aşezare urbană locuită permament de pe teritoriul patriei noastre, nu s-au păstrat monumente strălucitoare integre, somptuoase relicve de civilizaţie din antichitate. Pretutindeni în Turcia, Italia, Franţa sau Grecia se pot vizita amfiteatre, palate, cetăţi, hipodromuri, lucrări de inginerie civilă şi militară dăinuind din cele mai vechi timpuri precum, spre exemplu Stadionul antic de la Olympia, în Peninsula Pelopones, unde s-au ţinut primele competitii olimpice începând cu anul 776 i.Hr. Ba chiar şi din celebrul Hipodrom denumit Circus Maximus Constantinopolitanus, construit prima data în 203 d.Hr în Byzantion, cu capacitatea de 100.000 de locuri, având 450 m lungime şi 130 m lăţime cu pistă de curse în formă de U şi loja împăratului, a fost functional până la cucerirea otomană, dar urmele sale dăinuiesc şi azi în actuala Piaţa Sultan Ahmet din Istanbul.
Numitorul comun al civilizaţiilor antice, medieval şi modern este că acestea dăinuiesc peste timpul lor pentru că au fost zidite sau cioplite în piatră.
La Constanţa, am avut şi noi şansa aceasta cu răposatul stadion, o bijuterie arhitectonică multifuncţională, cu pistă de atletism din tartar, înconjurat de parc, cu alei de promenade şi o splendidă fântână arteziană Dragon, terenuri de tenis, şi de antrenament pentru fotbal, cantină şi hotel, zece porţi de acces şi 18 gradene cu locuri, în elipsă şi patru turnuri din beton pentru instalaţia nocturnă.
O echipă de eminenţi arhitecţi deţinuţi politici alcătuită din: Ioan Puşchilă, George M. Cantacuzino, Constantin Joja, Sorin Obreja, Virgil Antonescu, Constantin Mucichescu şi alţii, au proiectat şi construit stadionul din piatră de canara, extrasă şi adusă din renumitele cariere nord-dobrogene de gresie calcaroasă Başchioi şi Codru (Babadag).
Şi uite aşa, doi necopţi de primari au făcut cârdăţie fără a fi în echipă, şi-au înnodat cozile pe la spate şi au pus la pământ un monument de armonie arhitectonică şi trăinicie funcţională doar din vanitate şi pentru imagine politică, căci dacă ar fi avut măcar un neuron liber de sarcină ar fi înţeles nenumăratele apeluri transmise de oameni cu experienţă şi intelectuali ai cetăţii care au implorat, în ultimul an, să mute proiectul noii construcţii în altă zonă mai puţin urbanizată, la marginea municipiului, pentru a degaja aglomeraţiile şi a uşura circulaţia şi deplasarea spectatorilor la evenimentele sportive, eventual parcarea autoturismelor.
În acest fel, municipiul Constanţa ar fi beneficiat nu de unul ci de două stadioane funcţionale, dintre care unul pentru fotbal şi celălalt, construit în 1954, ar fi fost reabilitat şi folosit în continuare pentru orice fel de manifestări sportive, jocuri de echipă şi întreceri atletice,loc de agrement sportiv şi relaxare civică, fiind dotat cu pistă omologată din tartar, ori chiar pentru spectacole în aer liber.
P. S. Ieri am trecut pe la locul ca să surprind în câteva fotografii „decuplarea de la aparate” a muribundei arene sortive şi marea mi-a fost mirarea să văd că după ce buldoexcavatoarele şi picamerele şenilate, ca nişte uriaşe bisturie, disecau „arterele” gradeneleor din potcoava amfiteatrului, dalele mari de piatră erau extrase şi transportate de urgenţă în afara stadionului, pe un tăpşean, unde ca într-o veritabilă operaţie de prelevare de organe erau tocate în concasor şi trasformate în griblură ca adaos la mixturile asfaltice folosite în asfaltarea străzilor. Şi iată cum acest simulacru de transplant mi-a relevat valoarea semantică a butadei „Operaţia reuşită, pacientul mort”.
Acuma, nu ştiu dacă iniţiativa a fost a primăriei, ca să-şi mai reducă costurile cu demolarea sau a antreprenorului care a văzut o posibilitate să-şi maximizeze profitul, cert este că şi după ce terenul se va întoarce, după 70 de ani, la stadiul iniţial, când locul era denumit de localnici „Gropile lui Ouatu”, inima Marelui Dispărut va continua să vibreze energic sub picioarele noastre.
