Paloma PETRESCU ■
Motto: Evaluarea e procesul complex bazat pe indicatori relevanți pentru subiectul țintă, nu vizează doar rezultatele imediate.
În fiecare an, publicarea rezultatelor Evaluării Naționale sau ale Examenului de Bacalaureat, generează același tip de dezbatere publică: Câte medii de 10 au fost obținute? Care sunt școlile cu cele mai multe note peste 5? Cine ocupă primele locuri în clasamente? Care este așa-numitul „procentaj de promovabilitate”?
Poate că primul lucru pe care ar trebui să-l reconsiderăm este ce urmărim prin examenul de Evaluare Națională, în timp ce analiza, cred eu, ar trebui să se centreze pe alte direcții. În realitate, Evaluarea Națională nu este un examen de promovare. Absolvirea învățământului gimnazial este stabilită prin încheierea situației școlare la finalul clasei a VIII-a, iar rolul Evaluării Naționale este de a măsura nivelul competențelor dobândite de elevi la finalul ciclului gimnazial și de a orienta repartizarea lor în învățământul liceal și profesional.
De aceea, sintagma „procentaj de promovabilitate” este improprie în acest caz. Ea induce ideea că elevii care obțin medii sub 5 au eșuat și că parcursul lor educațional se încheie odată cu acest examen. În realitate, acești elevi participă la repartizarea computerizată și își continuă studiile, care de altfel sunt obligatorii până la terminarea liceului. Ar fi mai corect să vorbim despre distribuția rezultatelor sau despre ponderea elevilor care ating anumite niveluri de performanță. Nu, nu este doar o nuanță semantică! Modul în care definim indicatorii influențează modul în care înțelegem succesul și eșecul în educație și, implicit, felul în care ne raportăm la elevi și la școli.
Aceste statistici referitoare la numărul mediilor de 10, la școlile pe care le-au frecventat elevii de 10, probabil că răspund interesului, poate legitim al elevilor, al părinților și al comunității. Însă ele ridică o întrebare esențială: sunt suficiente aceste informații pentru a aprecia calitatea educației și performanța unei școli? Când putem spune despre o școală că este bună? Ce înseamnă o școală bună?
Primul argument pentru un răspuns rezervat este chiar structura examenului. Evaluarea Națională cuprinde două probe – limba și literatura română și matematica. Sunt discipline fundamentale, însă ele evaluează doar o parte dintre competențele pe care școala românească și-a propus să le formeze.
Documentele curriculare definesc Profilul de formare al absolventului, care descrie ansamblul competențelor pe care fiecare elev ar trebui să le dobândească la finalul învățământului obligatoriu: competențe de comunicare, matematice, științifice și digitale, competențe sociale și civice, autonomie în învățare, gândire critică, creativitate, responsabilitate și sensibilitate culturală. Din acest profil complex, Evaluarea Națională surprinde doar o mică parte.
În educație există un principiu simplu: ceea ce alegem să măsurăm ajunge să influențeze ceea ce valorizăm. Dacă aprecierea publică a școlilor se reduce aproape exclusiv prin rezultatele obținute la două discipline, există riscul ca succesul educațional să fie definit într-o manieră incompletă, iar celelalte dimensiuni ale formării elevilor să treacă în plan secund. De altfel, se știe că de la începutul clasei a VIII-a, poate chiar mai devreme, elevii nu mai dau mare atenție celorlalte discipline, și e de înțeles!
De aceea consider că rezultatele Evaluării Naționale ar trebui analizate, în primul rând, la nivelul fiecărei unități de învățământ și apoi la nivelul inspectoratelor școlare, în raport cu obiectivele asumate prin proiectele de dezvoltare instituțională și cu specificul comunității școlare. În acest context, datele devin un instrument de diagnoză și de îmbunătățire a procesului educațional și nu un mijloc de realizare a unor clasamente, topuri, ierarhii, inutile de altfel.
În același timp, cred că este momentul să acordăm o atenție mai mare unui indicator insuficient valorificat în evaluarea școlilor: valoarea adăugată pe care acestea o produc.
Performanța unei școli nu poate fi apreciată exclusiv prin nivelul rezultatelor finale, ci și prin progresul pe care îl realizează fiecare elev. O unitate de învățământ care preia copii cu dificultăți de învățare, cu cerințe educaționale speciale sau proveniți din medii vulnerabile și reușește să le dezvolte competențele, produce o valoare educațională pe care clasamentele bazate exclusiv pe rezultate nu o surprind.
În ultimii ani au fost dezvoltate proceduri care permit adaptarea condițiilor de susținere a examenului pentru elevii cu cerințe educaționale speciale și pentru cei cu dificultăți de învățare. Aceste măsuri reprezintă un pas important în direcția asigurării echității. Totuși, atunci când atenția publică este concentrată aproape exclusiv asupra mediilor maxime și a clasamentelor, progresul individual al elevilor și eforturile școlilor de a asigura participarea lor în condiții de egalitate de șanse rămân aproape invizibile.
Poate că, înainte de a ne întreba câți elevi au obținut media 10, ar trebui să ne întrebăm câți copii nu au mai ajuns să susțină examenul. Câți au abandonat școala înainte de finalizarea învățământului obligatoriu? Câți au fost înscriși, dar nu s-au prezentat? Ce ne spun aceste date despre capacitatea sistemului de a asigura accesul și participarea la educație?
Nu întâmplător, documentele elaborate de OCDE și de Comisia Europeană privind calitatea sistemelor de educație insistă asupra echilibrului dintre eficacitate și echitate. Un sistem performant nu este definit doar prin rezultatele obținute la evaluările standardizate, ci și prin capacitatea sa de a reduce diferențele dintre elevi, de a preveni abandonul școlar, de a asigura participarea tuturor și de a crea oportunități reale de progres pentru fiecare copil. În această viziune, excelența și echitatea nu sunt obiective aflate în competiție, ci dimensiuni complementare ale unei educații de calitate.
Poate că și dezbaterea publică ar trebui să urmeze aceeași direcție. În loc să ne întrebăm doar câte medii de 10 au fost obținute și ce școli ocupă primele locuri în clasament, ar fi util să discutăm și despre progresul elevilor, despre valoarea adăugată produsă de fiecare școală, despre participarea la examen, despre reducerea abandonului școlar și despre măsura în care sistemul reușește să ofere șanse reale tuturor copiilor.
Calitatea educației nu înseamnă doar performanță la examen. Înseamnă progres, incluziune, echitate și dezvoltarea competențelor prevăzute în Profilul de formare al absolventului.
Dacă ceea ce măsurăm ajunge să definească ceea ce considerăm valoros în educație, atunci avem responsabilitatea de a ne asigura că măsurăm ceea ce contează cu adevărat: progresul fiecărui elev, reducerea inegalităților, participarea școlară și dezvoltarea competențelor necesare pentru viață. Numai astfel evaluarea devine un instrument pentru îmbunătățirea educației, nu doar pentru ierarhizarea școlilor.
În contextul dezbaterilor publice privind rezultatele la examenul de evaluare națională provocarea pe care v-o lansez este să reflectăm și să găsim răspunsuri la întrebarea: „Ce măsurăm, de fapt, atunci când evaluăm școala?” în loc să ne cramponăm de „Ce rezultate au obținut elevii din școala X?”
[/responsivevoice]
