Paloma PETRESCU ■
Motto: Catedra nu este amvon, iar școala nu este altar.
În ultimele săptămâni, în spațiul public au apărut mai multe situații care, privite împreună, conturează o tendință îngrijorătoare prin care școala publică este transformată dintr-un spațiu al educației, într-un mediu al afirmării confesionale.
Mai întâi, 60 de icoane achiziționate din fonduri europene prin Planul Național de Redresare și Reziliență au fost încadrate drept „materiale didactice multidisciplinare”, apoi proiectul standardelor naționale de evaluare la disciplina religie a stârnit controverse după ce au fost semnalate formulări ce fac referire la participarea directă a elevilor la slujbe, ca parte a programului de învățare formală și la experiența lor religioasă personală. În același timp s-au auzit voci care susțin că ora de religie ar trebui să fie, înainte de toate, un spațiu al rugăciunii și al formării confesionale.
Privite separat, aceste episoade pot părea simple excese administrative sau opinii izolate. Împreună însă transmit un mesaj periculos, acela că școala ar trebui să devină un instrument al pastorației religioase, ori într-un stat democratic și laic școala se ocupă de altceva.
Tocmai aici intervine legea
Legea învățământului preuniversitar nr. 198/2023 stabilește clar că în școală se face educație. Ea garantează libertatea de conștiință, respectarea drepturilor elevilor și interzice prozelitismul în unitățile de învățământ. Religia este disciplină școlară, cuprinsă în trunchiul comun, dar participarea se face în condițiile prevăzute de lege, opțional, nu obligatoriu. Această reglementare nu este întâmplătoare, deși disciplina religie, în funcție de confesiune, dacă nu este obligatorie ar fi putut fi cuprinsă în lista disciplinelor la alegerea elevului (CDE). Totuși, această prevedere din lege exprimă clar un principiu fundamental: școala și biserica au misiuni diferite.
Biserica formează credincioși. Școala formează cetățeni. Sigur unii dintre ei sunt și credincioși, dar asta este decizia lor de adulți, iar confundarea acestor două roluri nu face bine nici uneia dintre instituții.
În această dezbatere, una dintre cele mai echilibrate poziții a venit chiar din partea profesorului și teologului Vasile-Bănescu, fost purtător de cuvânt al Patriarhiei Române. Afirmația sa ar trebui să închidă orice dispută: „Catedra de Religie din școală nu este amvon și nici microfon pastoral.” Mai mult, el susține că disciplina Religie trebuie predată „în cheie culturală, nu pastorală”. Este greu de găsit o formulare mai clară!
Mă gândesc că istoria religiilor ar fi fost mai potrivită, așa cum, de altfel se întâmpla după 1990, atunci când religia, a fost introdusă ca disciplină în planul de învățământ. În forma sa inițială din 1995, Legea învățământului nr. 84/1995(Art. 9) stipula că religia era inclusă ca disciplină școlară în planurile de învățământ, însă statutul ei diferea în funcție de ciclul de studii, astfel:
- Învățământul primar: Religia era disciplină obligatorie.
- Învățământul gimnazial: Religia avea statutul de disciplină opțională.
- Învățământul liceal și profesional: Religia era considerată disciplină facultativă.
Titularul disciplinei religie este profesor, nu preot în exercițiul funcției didactice. Sala de clasă nu este altar, iar ora de religie nu este slujbă religioasă. Misiunea ei este să ofere elevilor cunoștințe despre patrimoniul spiritual al umanității, despre istoria religiilor, despre valorile etice și despre influența fenomenului religios asupra culturii și civilizației. Elevii trebuie să înțeleagă cine au fost Moise, Buddha, Mahomed, Martin Luther sau Sfântul Pavel, cum au influențat marile religii dezvoltarea civilizațiilor și de ce libertatea de conștiință reprezintă unul dintre fundamentele democrației moderne.
Acestea, da, sunt obiective educaționale
În schimb, rugăciunea, participarea la slujbe, spovedania sau alte practici religioase țin de viața spirituală și de alegerea personală a fiecărei familii, a fiecărui individ major. Ele nu pot deveni obiective curriculare și nici criterii de evaluare școlară.
Școala nu poate evalua credința! Să ne înțelegem, școala evaluează ceea ce elevul cunoaște, înțelege, ceea ce este capabil să argumenteze și să aplice.
Un profesor de matematică nu acordă note în funcție de cât de des rezolvă elevul probleme acasă împreună cu părinții. Un profesor de muzică nu notează cât de des merge familia la operă. Un profesor de limba română nu evaluează frecvența cu care elevul merge la teatru. De ce ar trebui, atunci, ca profesorul de religie să aprecieze, direct sau indirect, participarea elevului la viața religioasă?
O astfel de abordare nu măsoară competențe, ci validează practici confesionale și creează diferențe între copii care nu au aceeași apartenență religioasă sau același mod de a-și trăi credința.
La fel de discutabilă este și încercarea de a transforma icoana într-un „material didactic multidisciplinar”.
Un material didactic este conceput pentru a facilita învățarea. El explică, ilustrează, demonstrează și permite elevului să înțeleagă concepte, să exerseze competențe și să aprofundeze cunoștințe. Un atlas dezvoltă orientarea geografică, un microscop face vizibilă lumea invizibilă, un model anatomic explică funcționarea corpului uman, un soft educațional dezvoltă competențe digitale. Toate aceste resurse există pentru a sprijini înțelegerea și formarea intelectuală, formarea de abilități și competențe necesare adultului de mâine.
Icoana are însă o cu totul altă semnificație. Ea este un obiect de cult, un simbol al credinței și al vieții spirituale. Valoarea ei este religioasă și culturală, nu didactică. Tocmai de aceea, redefinirea administrativă a icoanei drept „material didactic multidisciplinar” nu schimbă natura ei, ci produce o confuzie între două domenii care trebuie să rămână distincte. O decizie birocratică nu poate modifica funcția unui obiect.
A numi o icoană „material didactic” nu o transformă într-un instrument de învățare, la fel cum un microscop nu devine obiect de cult doar pentru că este așezat într-o biserică.
Respectul față de educație și respectul față de credință încep prin a nu le confunda
Fondurile europene destinate educației au fost create pentru modernizarea școlilor, reducerea decalajelor educaționale și dezvoltarea competențelor elevilor. Laboratoare de științe, biblioteci moderne, echipamente digitale, ateliere tehnologice, resurse pentru învățarea limbilor străine sau a informaticii – acestea sunt investiții care răspund obiectivelor unei educații moderne.Transformarea însă a unor obiecte de cult în „materiale didactice” înseamnă nu doar o reinterpretare discutabilă a destinației banilor publici, ci și o diluare a însăși ideii de educație.
Societatea românească nu are nevoie de un conflict între școală și biserică, are însă mare nevoie ca fiecare instituție să își îndeplinească propria misiune.
Atunci când aceste roluri sunt amestecate, pierde toată lumea. Religia riscă să fie percepută ca instrument de autoritate administrativă, iar școala își pierde neutralitatea și credibilitatea.
Nu credința este în pericol în școala românească, ci educația, iar atunci când educația începe să fie confundată cu prozelitismul religios, nu câștigă religia, ci pierde școala.
Și mai este ceva!
O icoană poate inspira credința dar un material didactic insipră și stimulează interesul pentru cunoaștere. Când statul le confundă, nu înnobilează educația ci golește de sens atât școala cât și simbolul religios.
[/responsivevoice]
