Paloma PETRESCU ■
Motto: Educația de azi construiește viitorul; deci nu îl submina!
România se află pe ultimul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește ponderea din PIB alocată cheltuielilor publice pentru educație. În timp ce școlii i se cer performanță, incluziune, digitalizare, rezultate comparabile cu cele europene, resursele publice rămân la nivelul cel mai scăzut din UE.
Există statistici care nu au nevoie de comentarii spectaculoase, este suficient să le privim cu atenție.
Cea mai recentă situație prezentată de EUROSTAT, publicată în 18 august 2026, arată că în 2023 cheltuielile publice pentru educație, de la învățământul preșcolar până la cel terțiar, au reprezentat o medie de 4,7% la nivelul Uniunii Europene.
În România, în 2023, alocarea financiară pentru educație a fost de numai 2,97%. De altfel, din 2012 până în 2023 România a depășit pragul de 3% doar în 2019 și 2020. Ce dacă din 2005 se prevede în legea învățământului/educației o alocare de 6% din PIB? Cui îi pasă? Prorogarea termenelor este un demers des întâlnit în România post revoluția din 1989. Nu știu cum a fost înainte, dar în acești 21 de ani (din 2005 până în 2026) a devenit rutină.
Nu este vorba doar de o diferență față de media europeană, ci este cea mai mică pondere din întreaga Uniune Europeană. Grecia a alocat 3,3%, Malta 3,4%, în timp ce la polul opus se află Suedia cu 6,8%, Finlanda cu 6,3%, și Belgia cu 6,2%.
Așadar, România se afla în 2023 cu 2 puncte procentuale sub media UE. Dacă privim raportul dintre valorile numerice efective, ponderea românească este cu aproximativ 36% mai mică decât media europeană, pentru că nu-i așa, bugetele statelor europene diferă. Cine știe cât de rea este situația acum? Aș vrea să mă contrazică datele din 2027!
Nu este doar o problemă de bani
Prima tentație ar fi să transformăm aceste cifre într-o simplă pledoarie pentru „ dați mai mulți bani pentru școală”. Problema este însă mult mai profundă.
Finanțarea educației reprezintă o decizie despre ce fel de societate construim, despre nivelul precar al așteptărilor pe care și le formulează societatea românească sau poate, așteptări nerealizabile, dar cine „socotește”?
Școala nu produce rezultate doar prin alocare de bani, corect! dar nici nu poate produce rezultate fără resurse. Un sistem educațional are nevoie de profesori bine pregătiți și motivați, de infrastructură, laboratoare, biblioteci, tehnologie, materiale didactice, consiliere, programe remediale, formare continuă, educație timpurie și sprijin pentru copiii vulnerabili. Toate acestea costă. Iar atunci când resursele sunt insuficiente, apare inevitabil întrebarea: La ce anume renunțăm să mai finanțăm? Sau ne mulțumim să spunem „Lasă că merge și așa!”?
România cere și așteaptă de la școală tot mai mult
Îi cerem să reducă abandonul școlar, să reducă analfabetismul funcțional. Așteptăm de la școală rezultate „mai bune” la evaluările naționale și la examenul de bacalaureat.
Îi cerem incluziune și nediscriminare. Așteptăm de la școală să recupereze decalajele produse de pandemie.
Le cerem profesorilor să se adapteze la cerințele și particularitățile educației digitale și să-și adapteze prestația la progresul tehnologic și la nevoile elevilor. Da, mă refer aici inclusiv la utilizarea IA în procesul educațional.
Așteptăm de la școală să pregătească tinerii pentru o piață a muncii aflată într-o schimbare permanentă, uneori foarte rapidă, dar noi ne facem că nu vedem schimbarea. Le cerem profesorilor să fie cu ochii pe prevenirea bullying-ului, pe educația pentru sănătate, formarea de competențe sociale și civice. Le cerem să facă muncă birocratică, administrativă. De ce? Cum? Când?
Îi cerem sistemului de educație să facă toate acestea cu cea mai mică alocare financiară pentru educație din Europa.
Aici apare contradicția. Nu putem avea simultan așteptări de nivel european și finanțare de nivel minim fără să acceptăm că, mai devreme sau mai târziu, factura va fi plătită.
Ce pierdem prin subfinanțare?
Primul risc este calitatea educației.
Un sistem care nu dispune de suficiente resurse ajunge să funcționeze din ce în ce mai mult prin efortul individual al profesorilor, al directorilor și al comunităților, acolo unde acest efort există. Dar performanța unui sistem public nu poate depinde la nesfârșit de sacrificiul oamenilor care lucrează în el și nici nu e fezabil să așteptăm ca oamenii să aibă entuziasm, să fie dispuși la efort, în lipsa unor prevederi clare, a unei strategii care presupune o viziune clară și recunoașterea valorii eforturilor lor.
Al doilea risc este inegalitatea.
Când sistemul public nu poate oferi suficiente resurse, familiile care își permit compensează prin meditații, dispozitive digitale, cursuri, materiale educaționale sau acces la școli și oportunități suplimentare, deci educația nu mai este gratuită, așa cum prevede Constituția.
Copilul provenit dintr-o familie cu resurse beneficiază astfel de o „a doua școală”, în timp ce copilul vulnerabil rămâne dependent aproape exclusiv de ceea ce îi poate oferi școala publică.
Subfinanțarea poate transforma, astfel, educația într-un mecanism de reproducere a inegalităților, în loc să fie unul de reducere a lor, că tot ne facem că abolim discriminarea.
Un risc mai puțin vizibil: diminuarea competenței profesionale
Un sistem educațional care nu investește suficient în condițiile de muncă, formarea și dezvoltarea profesională a profesorilor, în recompensarea celor dispuși la efort, riscă să devină mai puțin atractiv pentru generațiile tinere. Și ce dacă? Păi iată de ce: pierderea unui profesor bun nu înseamnă doar pierderea unui angajat, ci pierderea experienței, a competenței, a relației formative cu elevii și a capacității de a forma alți profesioniști, adică riscul este diminuarea calității educației.
Într-o societate care se confruntă deja cu schimbări demografice și cu nevoia de competențe noi, aceasta poate deveni o problemă strategică.
Educația este o investiție pe termen lung
Uneori, educația este tratată în discursul public aproape exclusiv ca o cheltuială socială.
Eu spun că este o abordare incompletă și defectuoasă.
Comisia Europeană subliniază că investiția în educație contribuie la reducerea deficitului de competențe, la creșterea productivității și la adaptarea economiei la schimbările tehnologice și demografice. În alocarea financiară europeană pentru 2021–2027, UE a alocat aproape 150 de miliarde de euro pentru educație și formare de competențe.
Cu alte cuvinte, educația nu este doar despre ceea ce știe un copil astăzi, ci despre ce va putea produce economia peste 10, 20 sau 30 de ani. Vă reamintesc că în 2026 2 din 5 tineri nu sunt în școală, nu se regăsesc pe piața muncii.
Un elev care părăsește școala fără competențele necesare poate deveni mâine un adult cu acces limitat la piața muncii, ceea ce înseamnă productivitate scăzută, venituri mai mici, vulnerabilitate socială și presiune mai mare asupra bugetului public.
Subfinanțarea educației este, prin urmare, o formă de economie pe termen scurt care poate genera, pe termen lung, costuri mult mai mari decât cele actuale.
În 2023, Suedia a alocat 6,8% din PIB pentru educație, Finlanda 6,3%, iar Belgia 6,2%. Media UE a fost de 4,7%. România s-a situat sub 3,0%. Într-o analiză a Comisiei Europene privind proiecțiile economice și bugetare, pentru anul 2022 cheltuielile publice pentru educație variau de la aproximativ 2,5% din PIB în România până la 7,5% în Norvegia.
Desigur, comparațiile internaționale trebuie făcute cu precauție. Structura economiei, nivelul PIB-ului, sistemele educaționale și modul de contabilizare diferă de la o țară la alta.
Dar un lucru rămâne greu de ignorat: România se află constant în partea inferioară a clasamentelor europene privind resursele publice alocate educației.
Subfinanțarea are și un efect de recunoaștere a valorii educației
Poate cel mai puțin discutat efect este mesajul transmis societății.
Atunci când spunem că educația este prioritate națională, dar cifrele bugetare o plasează constant la periferia priorităților, la și altele, copiii, profesorii, întreaga societate învață o lecție pe care nicio programă școlară nu o poate contrazice: educația este importantă în discurs, dar nu și în practica bugetară. Or, într-o societate bazată pe cunoaștere, această contradicție este periculoasă.
Nu putem cere elevilor și tuturor cetățenilor să respecte școala dacă cei care ne conduc nu arată, prin deciziile lor, că educația chiar contează, este valoroasă.
Banii nu sunt suficienți. Dar fără ei, multe reforme rămân pe hârtie.
Este important să spunem și contrariul: mai mulți bani nu garantează automat o educație mai bună.
Un sistem educațional poate cheltui prost, poate excela în birocrație, poate investi fără impact real, pot fi programe redundante sau proiecte care consumă resurse fără să schimbe experiența elevului. Aceste lucruri se văd printr-o monitorizare permanentă și pot fi reglate, dar cine face studii de impact?
De aceea, problema României nu este doar cât alocă educației, ci și cum cheltuiește ceea ce alocă.
Finanțarea trebuie însoțită de monitorizare permanentă, evaluarea impactului, transparență, prioritizare și continuitate.
Există o limită pe care nici cea mai bună reformă managerială nu o poate depăși: nu poți transforma resurse insuficiente în resurse suficiente doar prin legiferare fără analiză temeinică bazată pe date certe și actualizate sistematic.
Tema de reflecție de azi
Poate că problema centrală nu este dacă România trebuie să investească mai mult în educație, ci dacă este conștientă de valoarea educației și dacă este dispusă să accepte consecințele faptului că investește foarte puțin.
Diferența dintre 2,97% și 4,7% din PIB nu este doar o diferență statistică, în spatele ei se află școli, laboratoare, profesori, programe de sprijin, copii vulnerabili, infrastructură, tehnologie, formare și, în cele din urmă, șansele pe care le oferim unei generații.
România poate continua să ceară educației rezultate tot mai mari cu resurse limitate, dar atunci trebuie să accepte că, la un moment dat, nu va mai putea cere performanță fără să plătească prețul ei.
Bugetul alocat educației nu este o cheltuială pe care o facem atunci când ne permitem, este investiția prin care ne construim capacitatea de a ne permite, în viitor, o societate mai prosperă, mai echitabilă și mai competitivă, o societate care să contribuie prin calitate și performanță la bugetul de stat.
Întrebarea nu este dacă ne permitem să investim mai mult în educație, ci dacă vrem să nu să o facem.
Surse: Eurostat, „Public spending on education stable at 4.7% of GDP”, 18 august 2026; Eurostat, setul de date educ_uoe_fine06; Comisia Europeană, 2024 Ageing Report.
[/responsivevoice]
