Paloma PETRESCU ■
Motto: O educație de calitate construiește trepte spre viitor, nu pune piedici copilului.
„Comisia de orarii”
La puțin timp după ce mi-am început cariera didactică în calitate de profesor de chimie la Liceul industrial nr. 3 din Constanța, în 1980, am învățat să fac orarul liceului. Mentor mi-a fost un coleg, profesor de economie căruia îi port și acum recunoștință. În 1985 am avut norocul să existe un post disponibil la un liceu, tot industrial, mult mai aproape de casă și m-am pre-transferat. Acel liceu industrial a devenit teoretic după revoluția din ’89. E vorba despre Liceul Teoretic Traian, din Constanța. Mândră că la istoria lăcașului de educație am contribuit și eu! Eram director adjunct, aleasă de colegi în februarie 1990. Știți de ce m-au ales colegii pe mine în această funcție? Vă spun imediat, pe scurt.
În 1985, imediat ce am luat în primire catedra de chimie la Liceul Traian, directorul de la acea vreme m-a desemnat “comisia de orarii”, după ce s-a prins că mă pricepeam să fac încadrarea profesorilor astfel încât toate normele să fie cât mai echitabil constituite, atât din punct de vedere a numărului de ore, al pregătirii conform documentelor de studiu, dar și din perspectiva acoperirii întregii palete de specializări.
Mai bine de opt ani, am făcut orarul liceului. Un carton mareeee, cât masa de șase persoane, pe care îl organizam astfel încât să marchez zilele lucrătoare ale săptămânii luni – sâmbătă; toți profesorii, maiștrii instructori, inginerii care funcționau în liceul nostru, respectând încadrarea fiecăruia. Țineam seama de intervalul orar în care funcționau clasele, de regulă 8:00 – 14:00, respectiv 14:00 – 20:00. Aveam în vedere respectarea planului cadru privind numărul de ore la fiecare disciplină, graficul instruirii practice în funcție de profilul și specializările claselor, încărcarea echilibrată a programului zilnic al elevilor, astfel încât nu toate orele aferente unei discipline să fie planificare în aceeași zi sau în zile consecutive.
Țineam seama, pe cât posibil, de opțiunile profesorilor pentru a ne asigura că își pot lua la timp proprii copiii de la școală, etc. De regulă, singura care rămânea la final cu 1 – 2 “ferestre” adică ore fără activitate la clasă, eram eu. Mi-a plăcut să fac orarul și m-am străduit ca activitatea zilnică de la școală să nu fie o povară pentru elevi, dar nici pentru profesori. Țineam seama de prevederi legale, dar și de nevoi și interese ale celor implicați, elevi și profesori.
Rememorez această experiență nu din nostalgie sau pentru a idealiza trecutul, o fac pentru că văd astăzi o legătură neașteptat de puternică între realizarea unui orar bun, funcțional, echilibrat și modul în care ar trebui să se construiască acum politicile educaționale.
De ce vă istorisesc lucrurile acestea pe care probabil majoritatea dintre voi, cititorii, le intuiți, dar puțini le-au trăit cu adevărat? Istorisesc pentru că e bine să ne reamintim din trecut acele lucruri, acele momente care ne-au ajutat să fim cei de azi. Asta doar ca să vă reamintesc că și pe vremea în care nu foloseam concepte de tipul “management, leadership, stare socio-emoțională, politică publică…” cu calitățile personale de relaționare, de planificare, de conducere și evaluare ale acelor timpuri, oamenii reușeau să deslușească, cu conceptele lor învechite, că rezultatele așteptate vor fi atinse doar printr-o organizare eficientă a activității și alocare echitabilă de resurse.
Unii înțelegeau chiar că starea emoțională este importantă pentru atingerea potențialului uman la nivel cât mai înalt, deși nu o spuneau așa, pe șleau, pentru că limba română nu importase neologismele specifice metalimbajului actual.
Nu! Nu am fost membră al Partidului Comunist Român (PCR), nu promovez comunismul sau marxismul ci doar libertatea de gândire și acțiune. Totuși, să nu confundăm libertatea cu anarhia, ar fi păcat să pierdem semnificația așteptărilor și dorințelor noastre din Decembrie ’89.
În contextul acesta mă întreb azi, când știm atâtea lucruri noi; când putem analiza parcursul și statusul actual al educației din alte țări; când revoluția tehnologică ne oferă instrumente despre care habar nu aveam înainte de ’89 sau nu existau; când știm ce este, în ce constă și cum se aplică managementul organizațional cu toate componentele sale; când există expertiză chiar internațională la care se poate apela, de ce continuăm elaborarea reglementărilor, a politicilor publice, în același fel strict birocratic? Din birou, cum îi spun eu! Pe geamul mic al biroului se văd puține lucruri reale, care chiar contează! Mă refer în mod deosebit la educație, la sistemul național de educație publică, acela care, conform Constituției asigură dreptul la educație gratuită tuturor cetățenilor României.
Revizuirea unei legi nu este un eșec, ci dovadă de viziune
În România, conform legii 198/2023 învățământul obligatoriu este de la clasa pregătitoare până la absolvirea liceului (clasa 0 – clasa a XII-a). Nu vreau să scot în evidență azi, faptul că, în opinia mea, nu ar trebui să mai vorbim despre “învățământ obligatoriu” atât timp cât statul nu îl asigură pentru toți, fără discriminare, echitabil și de calitate. Se vorbește însă despre “abandon școlar” deși, tinerii cu vârsta de 16 ani (clasa a IX-a – a X-a) au drept la muncă, desigur în anumite condiții. Păi? Este asigurat învățământul obligatoriu până la finalizarea liceului? Știu, planul anual de școlarizare acoperă numărul elevilor care au absolvit clasa a VIII-a, dar … doar atât o fi suficient? Unii la 16 ani intră pe piața muncii, iar unii dintre ei continuă studiile liceale la seral sau fără frecvență, dar doar unii; ceilalți se regăsesc în categoria “abandon școlar” și da, trebuie să înțelegem că au dreptul la muncă, drept pe care nimeni nu li-l poate anula. Dar analizează cineva ce fac ceilalți? Cei care nu muncesc, dar nici nu își continuă studiile, obligatorii de altfel. Atunci când ne referim la nivelul claselor a XI-a și a XII-a mai indicat ar fi să se folosească sintagma “drept la educație gratuită” în loc de învățământ obligatoriu.
Am mai spus-o și, din păcate nu am argumente să renunț la ideea că legea 198/2023 a fost promovată și votată doar din considerente care au avut legătură cu dorința unor persoane de a rămâne în istoria administrativă și legislativă din România. Un fel de egocentrism și nimic mai mult. În aceeași lege se reorganizează admiterea în ciclul secundar superior, liceul, prin două examene. Unul e mai concurs, așa, ca pentru a demonstra că ne interesează și competiția, excelența. Vorbesc despre evaluarea națională la finalul clasei a VIII-a, care, ce să vezi, e obligatorie! (art. 101, alin 1), dar cine cunoaște motivele pentru care nu toți elevii participă? Poate dacă s-ar analiza temeinic motivele absenței de la evaluarea națională a absolvenților claselor a VIII-a s-ar găsi și soluții de ameliorare a fenomenului, dar … chiar așa, cui îi pasă?
Avem o lege nouă, discutabilă, e adevărat, dar nimeni nu vede cum statul nu-și îndeplinește atribuțiile și responsabilitățile pe care le are față de cetățeni, din punct de vedere moral, socio-economic. Da, și din perspectiva economică ar trebui ca legea învățământului să îndeplinească niște condiții, pentru că ne dorim, nu-i așa, productivitate, calificare și calitate pentru domenii care până mai ieri, nici nu existau. Dar, ce să vezi? Legea învățământului preuniversitar 198/2023, aceea despre proiectul căreia i-am spus ex-ministrului Câmpeanu să-l retragă, mai aduce o noutate – examen de admitere la liceu (art. 101, alin. 2). De ce? Cui îi folosește această examinare dublă? Educației, elevilor? Sau doar a fost o cale de a le face pe plac unora? Sau poate doar de a aduce ceva nou față de predecesori? La autorii legii mă refer.
Unii dintre cei care au votat legea în plenul Parlamentului în 2023, sunt cam aceiași care azi sunt nemulțumiți de anumite prevederi. Cine câștigă? prin acest concurs i-aș spune, nu examen. Nimeni, în afară de, iarăși egocentrismul unora care trec mult prea ușor de la ideea de învățământ de masă, la învățământ de excelență. Nu spun că excelența este ceva rău, să o promovăm e absolut necesar pentru că și elevii cu aplecare spre ea pot fi cotați ca având o nevoie specială, aceea de aprofundare, de cunoaștere detaliată în anumite domenii și de dezvoltare a aptitudinilor în domeniul cercetării. Dar pentru asta există mecanisme, precum Centrele de excelență și nu numai. Cine pierde prin supra-examinarea elevilor? Tinerii de 14 – 15 ani cărora le este restricționat accesul, care sunt afectați psihic de efortul la care nici un adult nu ar face față prea ușor, ei pierd. Pierdem și noi, toți! De ce? Pentru că în clasele a VII-a și a VIII-a elevii, părinții lor, dar și școala, prin profesorii săi, se concentrează maxim pe cele două discipline: limba și literatura română și matematica. Atât! Ori în gimnaziu se pun bazele științelor, chimie, fizică, biologie, se învață geografie, istorie, educație civică și altele care le oferă elevilor informațiile de bază pentru a înțelege lumea și a deveni adulți responsabili și autonomi. Formarea acestor competențe nu se evaluează la finalul ciclului gimnazial. Nu se evaluează modul în care elevii sunt capabili să aplice în contexte noi cunoștințe dobândite și să le coreleze cu fenomenele și informațiile aflate la alte discipline; spre exemplu ce înseamnă și ce presupune fulgerul, tunetul? Ce este clorofila, care este ciclul carbonului în natură? Cum poți calcula ce cantitate de gresie trebuie să cumperi ca să acoperi podeaua în bucătărie? Sigur, sunt niște exemple banale, dar sunt exemple de abordare trans-disciplinară a învățării, pentru că vă reamintesc învățarea nu este un scop în sine, este doar calea prin care îți formezi gândirea, abilitățile și competențele de viață, îți descoperi pasiunile.
Soluția este o viziune clară centrată pe progres
Referitor la examenul de evaluare națională trebuie să știți că apreciez ideile a doi oameni, dedicați educației din perspectiva nevoilor societății, a intereselor copiilor, acelea care în timp devin valoare adăugată la prosperitatea socio-economică a României. Este vorba despre Mircea Miclea și Daniel Funeriu. Ambii văd abordarea evaluării naționale de la finalul clasei a VIII-a într-o nouă structură care să acopere evaluarea nivelului de atingere a competențelor cheie vizate de profilul de formare al absolventului ciclului gimnazial.
Așadar, evaluarea națională la finalul ciclului gimnazial ar trebui să evidențieze nivelul de deținere de către elevi a competențelor cheie:
- comunicare în limba maternă,
- comunicare într-o limbă străină,
- Competențe matematice (A) şi competențe de bază în ştiințe şi tehnologii (B)
- Competență digitală
- A învăța să înveți
- Competențe sociale şi civice
- Spirit de inițiativă şi antreprenoriat
- Sensibilizare şi exprimare culturală
Nu, nu trebuie câte o probă de examen pentru măsurarea celor 8 competențe cheie, doar că cineva ar trebui să găsească modalitatea optimă dar și obiectivă în care unele dintre aceste competențe deținute de elevi pot fi măsurate; poate portofoliul educațional, participarea la cercuri de robotică, consecvența participării la concursuri și olimpiade școlare, derularea de activități de voluntariat, club de jurnalism, de artă etc., sau proiecte elaborate și prezentate de elevi într-un cadru organizat, pot fi considerate informații utile, chiar relevante pentru măsurarea nivelului competențelor dobândite și exercitate de elevi. Ar mai fi vorba doar despre testarea la limba și literatura română și maternă dacă este cazul, matematică și științe. Sigur, este o abordare nouă, care ne scoate din rutina ultimilor 30 de ani, dar nu e nimic rău ca din când în când schimbarea bazată pe date și nevoi să fie calea aleasă.
Cum ar fi dacă …?
Direcția schimbării trebuie să se întemeieze pe date certe, colectate, corelate și interpretate în contextul educației din perspectiva progresului în învățare al elevilor de azi, atât de deferit de la un individ la altul. Cum ar fi dacă modalitatea de evaluare națională ar fi revizuită și ar rămâne instrumentul principal pentru admiterea în liceu sau școală profesională, dar s-ar valoriza și participarea efectivă a elevului la activități conexe, extracurriculare?
Iată cum ar arăta o astfel de structură:
Proba 1: limba și literatura română
Proba 2: matematică și științe – abordare transidciplinară
Proba 3 la alegere dintre: matematică, om și societate, educație tehnologică, informatică și TIC, arte, comunicare în limbă străină, educație fizică, sport și sănătate (acoperindu-se astfel ariile curriculare din planul cadru pentru gimnaziu).
Proba 3, la alegere, ar funcționa ca o etapă în alegerea filierei, a profilului, alături de toate informațiile din raportul consilierului școlar, raport întocmit pe baza ședințelor de consiliere în care s-au realizat activități de autocunoaștere, orientare, identificare de abilități și interese. Fiecare dintre noi e mai bun într-un domeniu decât ceilalți! De ce să nu folosim această cunoaștere valorizând ceea ce putem și vrem să facem? Raportul consilierului școlar ar fi bine să se încheie cu propuneri concrete de filieră, profil, propuneri de care părintele și elevul, să țină seama sau nu, dar să-și asume decizia. Și pentru că am mare încredere în autonomia locală, admiterea propriu zisă la un anumit liceu sau la o școală profesională ar putea să fie condiționată de indicatori suplimentari stabiliți de unitatea școlară, ca de exemplu: nota de la evaluare națională la o disciplină relevantă sau media la disciplina respectivă pe durata claselor V – VIII, parcursul elevului rezultat din conținutul portofoliului său. Acesta furnizează elemente esențiale despre profilul său, abilitățile și interesele sale.
Propunerile mele au în vedere și experiențele altor țări. Cert este că un astfel de model complet revizuit nu trebuie pus în practică de la un an școlar la altul pentru că în funcție de modelul ales, întreaga activitate de predare – învățare – evaluare trebuie să-i pregătească pe elevi din perspectiva noilor cerințe.
Într-o descriere scurtă, la nivel european am identificat următoarele modele:
A. SELECȚIE + IERARHIZARE pe bază de competiție: evaluare la final de ciclu secundar inferior → ierarhizare → examen de admitere: România, Polonia, Cehia
B. PARCURS + OPȚIUNE: rezultate școlare la final de cicl secundar inferior → consiliere și opțiune → repartizare: Finlanda, Suedia, parțial Spania
C. ORIENTARE + OPȚIUNE: evaluare la final de ciclu secundar inferior → orientare școlară continuă și consistentă → alegerea traseului → repartizare: Franța
D. MATURIZARE + ALEGERE TÂRZIE: Alegerea traseului de carieră se face la 16 ani, pe bază de evaluare de competențe, abilități și nivel de cunoaștere. Până la 16 ani traseul este în mare măsură comun, iar consilierea pentru carieră, inclusiv pentru auto-descoperire a intereselor este consistentă și nelipsită din procesul de educației, cu o rutină săptămânală: Marea Britanie.
Mi-a plăcut să fac orarul!
Poate pentru că, dincolo de toate calculele și constrângerile, întocmirea orarului școlar era o activitate care mă învăța ceva ce avea să-mi fie foarte util mai târziu: un sistem funcționează bine atunci când regulile sunt respectate, dar și atunci când oamenii pentru care construiești acel sistem nu sunt uitați.
Când faci un orar bun, nu poți așeza toate orele de matematică una după alta doar pentru că „ai bifat și gata!”. Nu poți ignora profesorul, elevul, spațiul, timpul, resursele, specializarea, nevoile reale. Trebuie să vezi întregul.
La fel ar trebui construit și sistemul educațional. Diferența majoră este însă aceea că, într-un sistem educațional, „ferestrele” nu sunt doar niște căsuțe goale pe un carton. Sunt copii, profesori, familii, destine și șanse de viață.
E clar că nu toate competențele dobândite de elevi trebuie măsurate pe foaie de examen, dar ar fi bine să fie măsurate și nu doar prin note la diverse discipline, ci prin ceea ce fac elevii cu informațiile pe care le-au primit. Astfel ar fi mai pregătiți și pentru următoarea testare PISA. Nu că această testare ar fi un scop în sine, dar ne arată ce e de corectat în abordarea învățării. Așa cum am spus anterior unele dintre competențele dobândite pot fi documentate prin portofoliul educațional, prin proiecte, activități, participarea la cercuri și cluburi, concursuri, activități de voluntariat, proiecte de cercetare, robotică, artă, jurnalism, sport sau alte experiențe relevante. Nu spun că toate aceste activități trebuie transformate într-o colecție de diplome, spun doar că trebuie să începem să vedem copilul întreg, nu doar performanța sa la două, trei discipline, într-o perioadă de câteva zile.
[/responsivevoice]
